Urmasii lui Ion Iliescu si mostenitorii Mineriadei

Sunt putine lucrurile care mai pot imbraca, astazi, haina factualului in perspectiva evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Ion Iliescu nu va fi condamnat pentru felul in care a gestionat puterea, nu va trece nici macar printr-un proces, iar liderii FSN care au adus oameni din provincie pentru a restabili ordinea la Bucuresti nu vor tresari nici macar la auzul propriilor constiinte, daramite la auzul sunetelor de catuse.

In paralel, memoria va continua sa functioneze doar in sfera idealului. A idealului de a fi scapat atunci de esalonul doi al Partidului Comunist, desi – iata un adevar spus doar cu o jumatate de gura – Piata Universitatii era o minoritate in Romania anului 1990.

Memoria n-ar trebui sa aiba, insa, doar o proiectie cantitativa a trecutului. Memoria lucreaza mai ales cu viitorul din oglinda. Ne amintim de Mineriada pentru ca nu mai vrem sa avem un al doilea Ion Iliescu la conducerea Romaniei. E un deziderat care tine de capacitatea unei societati de a integra o serie de valori in urma experientelor nefaste prin care trece.

Ce facem, insa, daca multi dintre cei pe care ii vedem in jurul nostru leaga ziua de ieri de cea de maine prin exact aceleasi tipuri de mentalitati observabile in cazul Iliescu? Ce facem daca tot mai multi dintre noi suntem precum Ion Iliescu, in pornirea de a-i exclude de la opinie, exprimare, cetatenie sau simpla prezenta pe cei care nu sunt in linie cu propria noastra perceptie asupra lumii?

Vlad Stoicescu a incercat, recent, sa ofere un raspuns, pe pagina de Facebook a site-ului:

“Am scris, in anii ce-au trecut, pagini consistente despre evenimentele din vara anului 1990 si despre urmarile lor. Dincolo de victime, dincolo de oroare, dincolo de absenta unei cercetari temeinice a faptelor, de implicarea serviciilor secrete, de conspiratia fesenista, de naivitatea Pietei, dincolo de toate acestea am ajuns sa cred ca cel mai nociv reziduu care ne-a ramas mostenire e transformarea spatiului public intr-o gradina populata de urmasii lui Ion Iliescu.

Un exemplu indirect. In vara anului 2010 lucram la Evenimentul zilei si pregatisem impreuna cu mai multi colegi de redactie o serie de materiale in cadrul unei campanii de presa dedicate Mineriadei. S-au purtat atunci discutii cu persoane aflate in conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si a aparut chiar un supliment comemorativ, alcatuit cu sprijinul cercetatorilor institutului.

A fost o colaborare buna, cu rezultate palpabile, care a pus laolalta resurse jurnalistice si academice pentru a livra publicului o imagine cat mai corecta. Una dintre persoanele care a coordonat efortul publicistic din parte IICCMER mi-a scris atunci intr-un registru exaltat, felicitandu-ma in termeni cat se poate de personali pentru colaborare si rezultatele ei.

Imaginea buna despre subsemnatul a tinut, insa, doar pana in momentul in care amicii politici ai persoanei in cauza au facut obiectul unor scrieri mai putin magulitoare sub semnatura mea.

In iarna lui 2010, am publicat in EVZ un editorial despre “onoarea pierduta a lui Teodor Baconschi”, remarcand ca demisia era singura forma decenta prin care ministrul de Externe de atunci putea intampina un verdict negativ venit din partea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (pentru o serie de declaratii referitoare la “infractionalitatea fiziologica, naturala” din randul comunitatilor de romi).

In ziua publicarii textului, lauda estivala s-a transformat in amnezie hibernala. Numarul de telefon si adresa de email imi fusesera uitate (lucruri punctate scriptic), ceea ce nu i-a mai lasat persoanei de la IICCMER alta varianta decat sa-i scrie direct unui decident editorial.

Continutul email-ului? Ziaristul sta in genunchi in fata unei institutii fondate de Adrian Nastase, scrie prostii in baza verdictelor politizate date de acea institutie si merita o aspra judecata, spre linistea celor care spera sa nu se mai produca asemenea derapaje in viitor. Toatea acestea ar fi dorit sa mi le transmita direct, dar – fatidic! – datele mele de contact nu mai erau de gasit.

Profilul de Facebook al persoanei in cauza este, astazi, plin de mesaje comemorative la adresa victimelor Mineriadei din 1990. Sunt mesaje de bun-simt, tonice, drepte in raport cu memoria retrospectiva. Valorea lor pentru viitor este insa nula. Ceea ce le face, in ultima instanta, false.”

Daca Ion Iliescu traieste cumva in fiecare dintre noi, facandu-ne sa credem ca orice opinie separata de a noastra e viciata de interese meschine si mereu reluate lovituri de stat, inseamna ca lectia lui iunie 1990 nu a fost cu adevarat inteleasa nici dupa doua decenii. Catusele acestea imaginare care ne tin legati de maini, nu cele pe care le imaginam stand in jurul incheieturilor lui Ion Iliescu, sunt cele mai dureroase.

Adrian Raileanu, un cititor Dela0.ro, a comentat ipoteza tot pe Facebook:

“Ion Iliescu nu traieste in fiecare dintre noi. Ion Iliescu traieste in fiecare din ei – in his minions si in sutele de mii de bucuresteni care au aplaudat. Iar catusele cele mai dureroase sunt cele puse justitiei, adevarului si viitorului pierdut atunci. Nuantarile sunt dragute. Nuantarile de dragul nuantarii isi au locul lor in construirea voiosiei dialogului, insa, in cazul asta, lucrurile nu pot fi decat albe sau negre. Sigur, poti argumenta, explica si justifica negrul, insa (Nivea for men stie) negrul ramane negru.”

Intre toate lucrurile negre care s-au asezat, in straturi, peste Romania ultimelor doua decenii, exista – iata – loc si pentru optimism: singura forma de victorie care mai poate fi obtinuta impotriva verii anului 1990 e o comunitate de oameni liberi capabili sa puna laolalta reflectie, opinie si divergenta cordiala.

Iata alte cateva lucruri menite sa puna pe ganduri.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

• Gadjo dilo

Filmul produs la jumatatea anilor ’90, cand Adrian Simionescu nu devenise Copilul Minune, parte stereotip, dar foarte educativ per total si, mai ales, distractiv. Daca l-ati vazut deja, merita revazut.

• Diminetile tarzii

E bine sa inceapa cu o cafea buna. Sau cu un fresh bun, daca nu va place cafeaua. Si sa continue relaxat. Pentru ca, uneori, nimic nu e mai bun decat sentimentul ca chiar ai tot timpul din lume. Si mai puneti la pachet si o melodie sa se asorteze cu diminetile tarzii.

• Dorul

Sa iti fie dor si sa spui? Sau sa iti fie dor si sa nu spui? Sau, mai bine, sa nu iti fie dor? Alegeti voi.

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

• Accidentul

Ma aflam la intersectia strazilor Einstein si Namir, in Tel Aviv. Abia ce ma intorsesem din Ierusalim si imi spuneam in gand psalmul “De te voi uita Ierusalime, sa-si uite dreapta mea destoinicia ei”, ceea ce oricum era inutil, caci Ierusalimul nu se poate uita.

Cautam adresa lui Andrei Calarasu. Nu o gaseam. Intreb un domn intr-o statie de autobuze unde e Namir, numarul 85. Se dovedeste ca e un basarabean in cautare de munca in Tel Aviv. Vorbim cinci minute si aceste cinci minute ma intarzie.

Ajung la intersectie chiar cand o masina de teren trece pe rosu, in mare viteza, si spulbera un biciclist. Apuc sa vad biciclistul cum se inalta trei metri si apoi se prabuseste cu fata la asfalt. E primul om pe care il vad murind.

Fara Igor, basarabeanul, puteam sa fiu eu cel cu fata la asfalt. Il caut din priviri sa ii multumesc, dar nu il mai vad. A disparut, ca un inger protector. La fel de bine e posibil sa fi urcat in autobuzul 25. Vad peste drum cum criminalul a aprins, corect, butonul care anunta o avarie.

• Cronica unei morti anuntate

Sunt pe plaja Marii Moarte si recitesc acest Marquez, pe nedrept considerat pentru incepatori. E cea mai jurnalistica dintre cartile magicianului columbian.

Moartea lui Santiago Nasar e un splendid reportaj posibil, care arata ca, dincolo de perfectiunea frazelor sale luxuriante, dar inspaimantatoare ca orice jungla, Marquez stia sa scrie si ca un om.

• Israelul

Am o bursa la Tel Aviv University. Sunt un crestin post-Auschwitz, ba chiar si post-revolutie proletara aproape mondiala, si incerc sa inteleg Israelul.

Am fost in desert, cum si la discoteca am fost, voi merge, probabil, si intr-un kibbutz. M-am rugat si la mormantul lui Iisus Hristos, cum am si plans la Zidul Plangerii. Incerc sa inteleg Israelul. E cel mai greu lucru pe care l-am inceput. Am priceput-o de la prima tacere din dimineata de Sabat.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• Ora Zero

Recitesc “Dupa 1989”, un volum care reuneste 15 conferinte ale sociologului german Ralf Dahrendorf despre morala, revolutii si societate civila in Europa post-comunista. Intr-una din conferinte, sustinuta in aprilie 1995 la Berlin, cu ocazia aniversarii a 50 de ani de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Dahrendorf vorbeste despre ruinele tineretii sale, prinse intre opozitia fata de nazism si repulsia fata de comunism, intr-o epoca in care putini isi permiteau neutralitatea critica.

Iata o splendida analogie intre un secundar luptandu-se cu gravitatia si un alt secundar, nevazut, luptandu-se cu istoria intr-un Berlin suprarealist:

“Ora Zero a durat mult timp in urma cu cincizeci de ani. Urmele ei continua sa persiste. Imi aminteste de un ceas pe care-l am acasa: de cate ori sunt deschise sertarele dulapului pe care este asezat, tot ceasul e zguduit. Apoi secundarul face niste acrobatii ciudate. Ticaie hotarat de la ora 6, dar ezita pe masura ce se apropie de 9, ticaie o clipa fara sa mai avanseze, se intoarce aproape de 6, incearca iar, reuseste in final sa ajunga cu pasi marunti, chinuiti, la ora 12, numai ca sa cada epuizat de la 12 la 3 si apoi din nou la 6. Cam asa staruie in mintea mea calea Germaniei de la Ora Zero, in 1945, la vremuri recente mai fericite.

Aici, la Berlin, drumul a fost deosebit de plin de capcane si obstacole. Incurajarea primelor zile de pace a fost urmata de noi si noi descurajari: divizarea orasului, reformele monetare separate, blocarea cailor de acces, podul aerian, revolta din Berlinul de Est din iunie 1953, caderea Zidului. Sa nu uitam ca toate acestea au fost consecinta unui regim pe care germanii l-au ales in mod voluntar si l-au sprijinit in mod deliberat. Regimul lui Hitler a insemnat represiune in interior si agresiune in exterior. Ambele au urmat o cumplita spirala ascendenta, mergand pana la genocid in interior si razboi in exterior. Acestea, la randul lor, au sfarsit cu sinuciderea megalomana a unui Fuhrer care a ordonat intregului sau popor sa-l urmeze in moarte.

Cei care au trait Ora Zero la Berlin, ca mine, nu o vor uita. La sfarsitul lui aprilie, sunetul focului de artilerie s-a apropiat tot mai mult de asezarea de la marginea padurii Grunewald din cartierul berlinez purtand numele absurd Onkel Toms Hutte, Coliba Unchiului Tom. Ma ascunsesem la subsol, dupa surprinzatoarea eliberare din lagarul din Schwetig, petrecuta la sfarsitul lui ianuarie 1945. Cu mine se afla un prieten din perioada refugiului in afara Berlinului, care reusise sa ramana blocat in drum spre unitatea militara unde fusese repartizat.

Vecinele de alaturi, care pana nu demult primisera la orice ora din zi si din noapte un sir de ofiteri superiori SS, atarnau acum la ferestre panza alba a unei alte capitulari. Peste drum, veteranul demn din Primul Razboi Mondial isi impuscase nevasta, apoi se impuscase pe sine, fiindca nu putuse suporta rusinea infrangerii. Primii ofiteri rusi care au aparut pe strada noastra vorbeau nemteste. O ora mai tarziu, faceam de zor sparturi in gardurile gradinii din spatele caselor lipite una de alta, pentru ca femeile sa poata scapa pe acolo atunci cand soldatii rusi au cerut sa intre pe usa din fata.

Ora Zero a fost un moment de completa anarhie. Nu exista nicio regula, nicio autoritate. Arbitrarul, de fapt hazardul, putea insemna violenta, cum s-a intamplat de multe ori, dar putea insemna si compasiune ori gesturi miscatoare, ca acela facut de un soldat sovietic calare care a gasit o femeie plangand dupa bicicleta furata de unul din tovarasii sai si i-a dat in loc calul lui, lasand-o complet uluita.

Alaturi de altii, m-am dus la galeria de magazine din statia Onkel Toms Hutte. Nu mai era mare lucru de pradat; pana si rafturile si mesele fusesera luate din pravalii. Am gasit totusi la librarie cateva volume de poezie romantica la fel de ispititoare, pentru pustiul de 16 ani care eram, ca si cartofii sau lemnele de foc.

Pentru ca atunci cand nu exista stat, autoritate si partid trebuie sa te ajuti singur, Ora Zero a fost marea ora a autoajutorarii. Dar anomia creeaza si tentatiile unei noi tiranii, care la Berlin nu a intarziat sa apara. Am sa adaug urmatoare amintire personala.

La un an dupa ce Gestapoul nazist ma ridicase de la scoala, in apropiere de Buckow, si ma interogase in felul sau obisnuit (tata fusese deja arestat dupa incercarea de lovitura de stat din 20 iulie 1944), o creatura similara, de asta data din partea NKVD-ului sovietic, a venit si a incercat sa ma convinga, in cele 20 de minute cat a durat drumul spre casa de la scoala, sa-l spionez pe tata. Secundarul libertatii cazuse, precum in ceasul meu, inapoi in punctul cel mai de jos.”

• Spionul de la NSA

Washington Post ii face un portret cu multe nuante lui Edward Snowden, barbatul care a divulgat unele dintre cele mai bine pazite secrete ale serviciilor de securitate americane.