Viața noastră sexuală a fost un calvar  

Sexul era un pericol. Sexul putea să ducă la moarte. Sexul era o obligație. Dacă nu voiai sa faci sex cu soțul, erai o femeie rece. Dacă rămâneai însărcinată, era problema ta. Dacă soțul te părăsea, era vina ta. Plăcerea ta nu conta. Corpul tău nu era al tău. Singura lecție primită de la părinți: să nu ne faci de rușine. Singura lecție dată mai departe fiicei: să nu rămâi însărcinată. 

Așa își descriu multe dintre femeile pe care le-am intervievat pentru acest articol experiența sexualității în perioada comunistă. Sunt generațiile mamelor și bunicilor noastre, pentru care sexul putea să însemne pierderea controlului asupra propriei vieți, avorturi clandestine, multă suferință fizică și un risc permanentizat. 

Înainte de 1989, avortul era aproape complet interzis, mijloacele contraceptive lipseau, iar educația sexuală era cvasi-inexistentă. Femeia avea o datorie patriotică: trebuia să nască copii, cu orice preț. 

„Ideea pe care noi o aveam despre viața sexuală se lega mai degrabă de teamă și teroare. Sigur că era vorba, într-un anumit fel, și de plăcere, dar era o plăcere care avea consecințe de iad”, explică profesoara Mihaela Miroiu. 

Ne-am propus să explorăm la Jurnalul Decretului ce impact a avut legislația care a interzis aproape complet avorturile între 1966 și 1989 asupra felului în care femeile din România și-au trăit viețile sexuale. În ce măsură chiar viziunea de acum despre sexualitate, intimitate sau identitate sexuală poartă moștenirea acestui trecut traumatizant? 

Unele dintre persoanele intervievate în cadrul documentării au dorit să le fie protejată identitatea, în contextul unor mărturii foarte personale și sensibile. Altele au solicitat să le fie publicat doar prenumele. Doar câteva au acceptat să vorbească cu nume și prenume. 

Vinovată de propria moarte

Edwina Crăciun avea 2 ani când și-a găsit mama moartă în urma unui avort pe care și-l provocase singură. „Mama a murit în 1981 pentru că a vrut sa avorteze acasă, încă o dată. De data asta încercase cu leandru și s-a otrăvit de tot”. 

Jenica era numele ei. Avea 29 de ani când și-a pierdut viața. Familia a intervenit pe lângă polițistul și medicul din sat, iar la cauza oficială a decesului a fost trecut stop cardiac, povestește fiica. Motivul real al morții trebuia ascuns pentru că survenise în urma unui avort clandestin – dar și pentru că sarcina era dintr-o relație extraconjugală. 

„Am aflat mai târziu că nu rămăsese însărcinată cu copilul lui tata, că nu îl mai iubea și că avea o aventură cu un tip. Am auzit apoi ca tata o bătea, că ei îi plăcea să danseze și să cânte și că era plină de viață. Era și foarte frumoasă. Am o singură poză cu noi împreună. Astea sunt faptele. În ce fel ne-a afectat pe noi toți e o altă poveste”, povestește Edwina. 

Aproape 10.000 de femei au murit în perioada comunistă în urma unor avorturi clandestine. Acestea sunt doar cazurile înregistrate oficial. Unele decese erau mușamalizate, fiind trecute alte cauze, cum s-a întâmplat și cu mama Edwinei Crăciun. 

Fiica a crescut fiind compătimită de cei apropiați, „nu mă scoteau din săraca”, dar și expusă judecăților virtuoase despre mama ei. În ochii unora, faptul că Jenica avusese o relație extraconjugală o făcea responsabilă, ba chiar vinovată de propria moarte. 

„Mama ta a murit pentru că a fost o curvă”, îi spuneau Edwinei unii apropiați. 

A împărtășit și fiica, mulți ani, această viziune despre mama ei. Nu a primit niciun fel de sprijin post-traumatic, iar până a ajuns să vadă lucrurile „prin ochi de iubire” a mers mult pe calea autodistrugerii. Povestește că abia pe la 20 de ani, cineva i-a spus că mama ei a iubit-o foarte mult. 

„Acum știu că a fost foarte, foarte curajoasă”. Curajoasă să își caute plăcerea și iubirea într-o societate în care femeile erau condamnate pentru asta. 

„Acum am ochii ei”, spune Edwina.

„Unele femei nu au supraviețuit. Eu trăiesc”

„Pentru mine sexul nu contează”, zice Dichița, o femeie de 58 de ani. A acceptat să vorbească, dar cu condiția să rămână anonimă. Dichița e porecla ei din copilărie. 

Primele lucruri pe care femeia le povestește despre ea se leagă de supraviețuire. „Pe timpul lui Ceauşescu, ne făceam singure avort. Unele femei au murit, altele au supraviețuit. Eu trăiesc.” Dichița are 4 copii şi 14 avorturi.

A crescut într-o familie foarte săracă, cu părinți dependenți de alcool, care aveau două clase. La școală nu avea niciodată „pachețel” cu ea. În pauza de masă venea acasă să găsească ceva de mâncare. Îl găsea pe tatăl ei beat. Mânca gelatina și grăsimea rămase pe marginea unor conserve. 

„Au făcut şi ei copii să aibă pe cineva prin curte sau dintr-un accident. Era clar că nu eram doriți, deoarece eram neglijați”, spune Dochița. De educație și sfaturi nu s-a pus problema. „Nu ştiam nimic despre naştere, nu ştiam nimic despre sex, eram speriată şi dezorientată.” 

La 16 ani, a cunoscut un băiat care lucra pe un șantier. Prima ei experiență sexuală a fost asemănătoare cu un viol. 

„Eram pe ciclu, dar pentru el nu a contat. A insistat şi până la urmă s-a întâmplat… a fost foarte dureros şi mai mult cu forța. Țin minte că după ce terminase a stat culcat lângă mine, iar penisul lui era pe pulpa mea, plin de sânge.

Cred că ne-am mai întâlnit de vreo două ori după şi am rămas însărcinată. Burta creştea, ai mei când au observat m-au bătut. Tatăl copilului când a auzit că sunt însărcinată, a dispărut. L-am găsit, l-am dat în judecată pentru pensie alimentară, dar nu mi-a plătit decât trei luni şi asta a fost tot”

, povestește femeia.

Anul era 1980. Dichița avea 17 ani și un „copil din flori”, născut în afara căsătoriei. Era una dintre cele mai grele situații în care te puteai trezi ca femeie în perioada comunistă. 

Articolul complet poate fi citit AICI.