Aproape nicio palmă nu se plătește

»» Când o femeie este bătută de partenerul de viață, ea are posibilitatea sesizării abuzurilor la poliție, pentru a determina investigarea penală a faptelor. Pedepsirea comportamentelor domestice violente și protejarea victimelor de viitoare agresiuni ar trebui să fie printre obiectivele esențiale ale intervenției judiciare în astfel de cazuri.

»» În practică însă, reușita acestei intervenții este limitată. Cele mai multe dintre cazurile de violență domestică ajung în atenția instituțiilor abilitate ca urmare a plângerilor depuse de victime. Dar aceleași persoane abuzate care sesizează faptele partenerilor agresori se pot împăca oricând cu aceștia din urmă și își pot retrage plângerea, pe parcursul procedurilor judiciare. Urmarea concretă e întreruperea imediată a cercetărilor, care – din punct de vedere legal – sunt condiționate de existența unei plângeri. 

»» Iertarea partenerilor abuzivi de către partenerele abuzate poate „îmbrăca” două forme în justiția penală: „retragerea plângerii prealabile” și „împăcarea părților”.

»» Deși cei mai mulți bătăuși iertați de victime recidivează, autoritățile române nu pot furniza o statistică exactă în acest sens, pentru a se putea disemina eficacitatea legislației actuale. Nu se știe exact numărul femeilor care își retrag plângerea sau se împacă cu agresorul în timpul procesului penal. Nu există nici o estimare oficială a celor care, din varii motive, nu depun plângere.

»» Principalele instituții judiciare responsabile de dosarele de agresiune asupra femeilor, Poliția și Parchetul, nu contorizează cazurile în care victimele sesizează comportamentele abuzive, apoi aleg să-și ierte agresorul.

»» Rezultatul natural e că societatea românească reușește doar o intervenție de formă în combaterea violenței domestice, una care contribuie în ultimă instanță chiar la perpetuarea fenomenului.

»» Nu doar funcționarea sistemului judiciar este defectuoasă. O problemă la fel de importantă, spun cunoscătorii fenomenului, este cea a femeilor abuzate care nu depun deloc plângere la poliție. Aleg să ia bătaie în continuare de la soți sau iubiți, decât să își pună baza în autorități. 

»» Realitatea din teren arată că iertarea de care se bucură agresorii nu izvorăște din compasiunea victimelor. Ea are la bază mai degrabă un set de factori de ordin personal sau social care condiționează victimele: teama că statul nu le poate proteja cu adevărat; lipsa consilierii psihologice; oprobiul public; insecuritatea economică (teama că nu s-ar descurca dacă s-ar debarasa de partenerul abuziv).

Acum cinci ani, Geanina a încasat o bătaie soră cu moartea. Într-un exces de furie, Vasilică a bătut-o atât de tare încât i-a rupt mandibula. Geanina povestește că doar intervenția fratelui său l-a oprit pe iubitul bătăuș, altfel acela ar fi fost sfârșitul ei. „Avea cătușele la spate și el tot fugea după mine”, povestește Geanina. 

Perioada internării în spital, la Clinica Oro-Maxilo-Facială de la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași, trebuia să fie momentul în care autoritățile să o salveze pe Geanina din menghina partenerului de viață. Fiind o agresiune gravă, cu apel la 112 și internare în spital, polițiștii au deschis dosar penal și au purces la audieri.

„Mi-era frică în continuare de el. A venit un polițist cu plângerea, dar nu am vrut, că mi-a fost frică de el. Și nu mi-a zis nimeni de ordin de restricție, nu mi-a zis nimeni de nimic”

, spune tânăra.

Pusă să aleagă între protecția pe care i-ar fi putut-o oferi statul și cea pe care credea că o primește de la partenerul bătăuș, Geanina a ales-o pe a doua. A mers pe mâna iertării, încă o dată.

A semnat că nu vrea ca tatăl copiilor ei să răspundă penal și, după ce s-a întremat, s-a întors în iadul de acasă. Bătăile, bineînțeles, nu s-au oprit. Iar în lipsa plângerii prealabile, statul nu a găsit nicio modalitate de intervenție, deși autoritățile competente văzuseră în spital urmele pumnilor primiți de Geanina.

 „<Bătaia e doar una> e un mit”, consideră psihologul ieșean Monica Dobrea. Specialistul crede că sunt situații în care femeile abuzate își retrag plângerile sau nu le depun de la bun început deoarece cred, în mod greșit, că abuzul nu se va repeta.

„În realitate, recidiva va apărea fără doar și poate cu precădere în contextul prezentat mai sus, când victima iartă și dă o a doua șansă”, spune Dobrea.

Și psihologul ieșean a identificat printre cauzele iertării abuzatorilor lipsa încrederii în autorități sau teama de ceea ce ar putea crede cei din jur. „Rușinea este un factor extrem de important, care oprește acțiunea”, conchide Dobrea. 

Geanina, care a acceptat prima bătaie, apoi încă una, și încă una, știe că violența domestică e o manifestare care recidivează în lipsa intervenției. Abia acum câteva luni, sătulă de viața chinuită cu Vasilică, femeia a reușit să spună „stop!”. Nicio instituție a statului nu i-a sărit în ajutor – dar a găsit sprijin la un preot misionar din Iași.

Părintele Dan Damaschin are un centru pentru femeile abuzate, unde am și aflat de cazul Geaninei, pe care am intervievat-o pentru documentarea acestui articol.

În cei 12 ani de chin pe care Geanina i-a avut cu Vasilică, autoritățile române au privit de pe margine fără ca măcar să-și ia notițe. Povestea de abuz casnic a tinerei de 32 de ani de la Iași nu apare în nicio statistică oficială a autorităților.

Statul a vizitat-o la spital pe Geanina. Nu a sprijinit-o însă judiciar, iar – în fața refuzului acesteia de a formula o plângere față de partenerul agresor – nu a înregistrat-o în nicio statistică de interes social. Dacă problemele dintr-o societate ajung vizibile inclusiv prin intervenția autorităților publice, atunci povestea Geaninei este ilustrativă pentru starea de invizibilitate a victimelor violenței domestice din România.

Autoritățile judiciare românești nu consideră util să prindă în statistici nici măcar acele cazuri în care femeile agresate de partenerii de viață uzează de retragerea plângerii sau de împăcare. Cu atât mai puțin sunt contorizare situațiile în care, deși oamenii legii iau cunoștință de împrejurările abuzive, construcția penală a cazului e împiedicată de refuzul victimei de a depune plângere.

Am cerut de la Ministerul Public și de la Inspectoratului General al Poliției Române o statistică a numărului de cazuri închise, din 2017 până în prezent, ca urmare a retragerii plângerii sau a împăcării părților. Cele două instituții ne-au indicat faptul că nu compilează statistici referitoare la cele două forme penale ale iertării.

În formularele statistice aflate în uzul Ministerului Public, aprobate împreună cu nomenclatorul unic pentru cauzele penale şi ghidul pentru completarea formularelor statistice prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 69 din 16 ianuarie 2014, cauzele penale soluţionate prin clasare nu sunt defalcate după temeiurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală (inclusiv retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, împăcarea părţilor ori încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii), astfel încât nu vă putem furniza datele statistice solicitate

, a fost răspunsul oficial primit de la Ministerul Public.

Cei de la Poliție au fost și mai laconici: „Vă informăm că nu deținem date statistice în forma solicitată de dumneavoastră.” 

Nu există instituție publică în România care să poată îmbrăca în cifre exacte problematica violenței domestice. E și acesta, până la urmă, un standard de țară.

Multitudinea de cazuri prezentate de media și faptul că în comunitățile românești se știu cazuri de femei care mănâncă bătaie de la partenerul de viață sunt, deocamdată, singurele repere care ne indică dimensiunea aproximativă a acestei plăgi sociale. 

Comisarul de Poliție Cătălin Cotruță este șeful uneia dintre cele mai mari secții de poliție rurală din județul Iași, cea de la Miroslava. Șapte comune are în subordinea secția pe care o conduce. Printre intervențiile frecvente la care participă colegii săi sunt și cele de violență conjugală. 

Cătălin Cotruță știe că foarte puține cazuri de femei abuzate ajung efectiv în instanță. Ori, dacă ajung, doar câteva „supraviețuiesc” până la o sentință de condamnare a agresorului. „

„Ne întâlnim foarte des cu situații de retragere a plângerii sau de împăcare a părților”, spune el. De ce?

„De cele mai multe ori, victimele au copii cu agresorul, acesta e motivul principal. De asemenea, în unele cazuri se bucură de o imagine pozitivă în societate și atunci renunță.

Am avut chiar recent o situație în care o persoană destul de importantă a făcut o sesizare prin 112, pentru ca la momentul deplasării colegilor mei acolo – în acel scurt timp – să realizeze că demersurile vor deveni, într-un fel sau altul publice. La sosirea colegilor a spus «știți, nu s-a întâmplat nimic». E o încercare de a păstra o anumită aparență”

, povestește comisarul.

Cotruță admite că gradul de recidivă al agresorilor care sunt iertați de victime este „destul de ridicat”.

„Am avut situații în care am avut cinci plângeri de loviri. Și-a retras în primul dosar plângerea, după care din nou s-a repetat astfel de agresiune, și tot așa. Noi, de fiecare dată, mergem, urmăm procedura. După ce o femeie își retrage plângerea, din punct de vedere penal, rolul Poliției se oprește acolo.”

Dar procedurile interne ale poliției permit monitorizarea unor astfel de stări conflictuale, numite în jargonul de specialitate intra-familiale. „Vorbim fie de o monitorizare directă, prin intervievarea celor implicați, fie prin mijloace indirecte – discutăm cu vecinii, de exemplu”, explică polițistul Cotruță. 

Pe hârtie mecanismul pare funcțional. Lipsa acută de personal din Poliție face însă aproape imposibilă misiunea de a monitoriza toate potențialele cazuri de abuz în familie.

„În rural, uneori ne este greu și să intervenim, nu mai zic să prevenim. Avem dificultăți să ajungem în timp util, în perioadele foarte aglomerate, la toate intervențiile. Criminalistic, de exemplu, cercetările la fața locului se fac pe principiul «primul venit, primul servit». Se face cercetarea la fața locului la un furt, de exemplu, și dacă apare între timp un alt caz, iar de serviciu e un singur coleg, acel al doilea caz e pus în așteptare până se eliberează criminalistul”

, explică un polițist din județul Vaslui, care ne-a cerut să-i protejăm identitatea.

„Da, teoretic rolul polițistului este să monitorizeze toate potențialele agresiuni. Dar cum să facem asta când suntem o mână de oameni, când mulți dintre colegii noștri sunt tineri încadrați direct și nu au experiența necesară de a se impune în fața unui bărbat care și-a bătut toată viața nevasta? Și-apoi intervenim, însă pe traseu victima se împacă cu agresorul și pornim iar de unde am plecat”

, polițist din județul Vaslui

Lipsa personalului și, în anumite cazuri, comoditatea profesională au dus, în rural, la apariția unor situații la limita procedurilor. Avem, de pildă, polițiști care, pentru a rezolva punctual un conflict, ajung să medieze conflictele dintre victime și agresori. O fac fără niciun fel de pregătire specifică, ignorând – de cele mai multe ori – chiar problemele de fond ale violenței domestice. 

Oficial, reprezentanții Poliției Române neagă existența unor asemenea cazuri. „Conform cadrului normativ în vigoare, polițiștii nu au atribuții de a îndruma/încuraja o victimă, în anumite situații date, să se împace cu agresorul/făptuitorul”, ne-au transmis reprezentanții IGPR. 

Preotul Dan Damaschin a înființat la Iași mai multe centre sociale care ajută persoanele aflate în dificultate. Una dintre laturile muncii de asistență socială întreprinse de Damaschin este și intervenția în cazurile de violență domestică. Preotul spune că a văzut, în ultimii ani, „mii” de astfel de cazuri.

În opinia părintelui Damaschin, autoritățile gestionează în mod „ineficient” problema violenței domestice. „Deși s-a schimbat legislația, femeile, dacă sunt agresate și depun plângere, nu obțin nici pe departe protecție. Uneori, avem chiar sentimentul că sunt ignorate sau privite cu oarecare dispreț de reprezentanții autorităților locale”, spune Damaschin.

Acesta arată că autoritățile se mulțumesc să aplice o contravenție agresorului. Alteori, pentru că femeile nu au posibilitatea, din varii motive, de a se muta de la partenerul bătăuș, ajung să fie privite chiar de stat ca un complice al agresorului.

Cât despre iertarea partenerilor abuzivi, preotul știe că aceasta apare din cauza lipsei unei infrastructuri de protecție a victimei, nu neapărat dintr-un sentiment de compasiune.

„Femeia nu are unde să se izoleze și să fie protejată. În Iași sunt foarte puține locuri pentru astfel de situații, raportat la numărul mare de cazuri de agresiuni în familie. Mutarea unei femei dintr-o comunitate într-un centru de urgență, unde stă temporar, timp în care trebuie să își identifice un loc unde să stea sau un loc de educație pentru copii, este ineficientă. Ea nu poate decât să strângă din dinți, să își înghită lacrimile și să meargă înapoi la soț pentru că nu are de ales.”

Totul este un cerc vicios, crede preotul. Din experiența sa, „sunt foarte, foarte puține cazuri“ în care agresorul să fi manifestat regrete, după discuții și terapie spirituală. 

„Avem nevoie de o protecție clară a mamei, dar și de un sistem în care agresorul să fie el însuși integrat în comunitate și responsabilizat. Nu ne dorim familii despărțite, nu dorim copii rămași fără părinți de la conflictele familiale, dar trebuie să gândim un sistem integrat în care fiecare în zona sa, instituții locale și factori sociali, să poată interveni pentru a salva de la violență mai întâi mama și copilul și ulterior pentru a aduce familia la un nivel de viață normal”

, conchide preotul Damaschin. 

Pentru a-l învăța să își controleze impulsurile, cu un abuzator de femei ar trebui să lucreze o echipă multidisciplinară, crede și psihologul Monica Dobrea. Această echipă ar trebui să asigure în mod permanent inclusiv monitorizarea agresorului.

„Conceptul familiei tradiționale sau prejudecățile legate de rolul bărbatului în relație vin să minimizeze efectele violenței domestice. Victima, după repetate abuzuri, poate ajunge să își simpatizeze agresorul, să îi înțeleagă comportamentul și să creadă că rolul de victimă este cel cuvenit și firesc”

, Monica Dobrea, psiholog.

La mijlocul lunii octombrie, Adriana Săftoiu, deputat PNL, anunța public că fusese adoptată o modificare legislativă fundamentală pentru combaterea violenței domestice. S-ar fi reglementat ca autorul unei infracțiuni de violență asupra unui membru al familiei să răspundă penal chiar dacă victima își retrage plângerea.

„Începând de astăzi, împăcarea nu exclude răspunderea penală în cazul faptelor de violență domestică. Până astăzi, dacă victima își retrăgea plângerea, agresorul era mai alb ca nufărul. După 2 ani și jumătate, am reușit să promovez modificarea Codului Penal. Așa că de acum, chiar și cu împăcare, orice palmă se plătește”, a scris Adriana Săftoiu pe Facebook, după adoptarea modificărilor legislative.

În realitate, însă, victoria clamată pare a fi una mai degrabă falsă.

Reprezentanții Asociației „Voci pentru Democraţie şi Justiţie” au dat publicității un comunicat de presă în care au argumentat de ce lucrurile nu stau tocmai așa.

„Modificarea făcută nu are nicio legătură cu intenţia iniţiatorilor: parlamentarii au vrut ca, atunci când victima a formulat plângere pentru agresiune în familie, organele judiciare să continue procesul chiar dacă ea îşi retrage plângerea, ceea ce înseamnă că trebuiau modificate reglementările privind plângerea prealabilă a victimei.

În schimb, parlamentarii au votat ca, atunci când procesul pentru agresiuni în familie începe din oficiu, eventuala împăcare să nu fie luată în considerare, adică au modificat reglementările privind altceva decât plângerea!”, au precizat reprezentanții asociației. Vorbim de interpretarea unor specialiști în Drept.

Violența domestică poate fi anchetată din oficiu încă din anul 2000, deci ceea ce au votat recent parlamentarii nu poate fi prezentat ca o noutate capabilă să rezolve tratamentul judiciar al violenței domestice.

„Din nefericire, principala formă de anunţare a organelor de urmărire penală este de victimă însăşi, prea puţini străini făcând acest lucru şi aproape niciodată organele însele.

Legea promovată în 2017 şi votată de Parlament va permite în continuare victimei să îşi retragă plângerea, dacă procesul s-a declanşat la sesizare formulată de ea. În continuare, agresorul va putea face presiuni asupra victimei pentru ca aceasta să renunţe la plângere”, au concluzionat reprezentanții Asociației.