Virtutea generalului. Patru stele și o înmormântare cu onoruri

Ce își amintește o națiune din evenimentele istorice prin care a trecut? Și cum își amintește de ele?

În cazul nefericit al României, răspunsurile la aceste două întrebări sunt mai nimic și tot mai mincinos.

A murit la mijloc de februarie generalul Marin Dragnea, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război din România. Avea 96 de ani și o carieră de infamie în spate.

Marin Dragnea a fost unul dintre ofițerii români capturați pe Frontul de Est care au răspuns chemării de sirenă a Uniunii Sovietice și s-au înrolat în celebra Divizie Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri de război pentru a servi scopurilor propagandistice ale regimului stalinist și reeducării politice a trupelor românești.

Generalul Dragnea a fost, în virtutea faptelor sale de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, unul dintre primii politruci ai Armatei Române.

Opera de comunizare a acesteia (adică de punere în slujba obiectivelor ideologice ale dictaturii întrupate de Partid) a fost, într-un fel, încununată tot de Marin Dragnea, la mijlocul anilor 1950, când trupele comandate de el au reprimat protestele studențești de la Timișoara din timpul revoltei anticomuniste din Ungaria (toamna anului 1956).

Pe fondul intervenției armate, sute de studenți au fost arestați atunci, iar zeci dintre ei exmatriculați, condamnați la închisoare sau deportați.

Pentru faptele sale de apărare a ordinii socialiste, Marin Dragnea a fost toată viața ocrotit, răsplătit și celebrat de statul român. La nici 35 de ani era colonel. Revoluția l-a găsit general-locotenent. În anii ceaușismului a condus destinele sportului românesc, ocupând funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român și președinte al Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport.

După 1989 a fondat Asociația Națională a Veteranilor de Război. În 1994 a fost avansat în grad și a primit trei stele. În 2000 a fost din nou avansat în grad, primind patru stele. A fost decorat cu Steaua României, Coroana României, Virtutea Militară și Bărbăție și Credință.

În februarie 2020, moartea acestui general încărcat de distincții și de aprecierea amnezică a celor din jurul său a fost întâmpinată cu discursuri sforăitoare și cu onoruri militare.

Statul Major al Forțelor Armate a anunțat, prin biroul de presă, că:

Ministrul Apărării Nicolae Ciucă s-a arătat încântat pe Facebook de contemporaneitatea personajului:

Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a binecuvântat trecerea prin viață a militarului dispărut:

Nici măcar un rând în cadrul acestor poziționări publice menite să cinstească destinul generalului Dragnea nu a consemnat faptul că militarul a fost unul dintre cei reveniți în țară, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe tancurile sovietice. Ori faptul că ofițerul participase activ la reprimarea unor revolte civice anticomuniste.

Nu e deloc prima oară (și, cel mai probabil, nici ultima) când în spațiul public românesc se face, dezonorant, dovada unei amnezii totale. Mai ales în zona instituțiilor de siguranță națională, perierea convenabilă a biografiilor este o metodă de lucru în relațiile publice. 

Căutați, de pildă, pe site-ul Jandarmeriei Române orice informație legată de implicarea trupelor de jandarmi în operațiunile de curățare a terenului de elemente evreiești, la startul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu veți găsi nicio astfel de relatare justă – pentru că mai importantă decât adevărul este cultivarea unei aparențe de veșnică onorabilitate.

Generalul Marin Dragnea a fost un politruc implicat în acțiuni de represiune politică – și totuși, patru stele strălucesc pe blazonul carierei sale, iar Armata Română l-a înmormântat cu onoruri, nescriind nici măcar un cuvânt despre părțile mai puțin luminoase ale biografiei sale militare.

În tot acest timp, alți veterani neștiuți – precum Radu Mărculescu sau Oleg Dombrovschi, oameni care au refuzat oferta lui Stalin de a reveni în țară pe tancuri sovietice – n-au primit nici stele, nici onoruri, nici veșnică recunoștință, ci ani grei de lagăr, urmați de alți ani în închisorile patriei.

Chiar dacă puterea exemplului lor e inegalabilă, ei n-au devenit exemple pentru tinerele generații. Carierele lor mici n-au zguduit conștiințe, iar memoriile lor n-au traversat spațiul public românesc cu forța unui cataclism.

Între generalul Marin Dragnea și deloc-generalii Radu Mărculescu și Oleg Dombrovschi, România a făcut de fiecare dată alegerea așteptată, aceeași alegere pe care o face de o sută de ani între virtutea strâmbă a unora și conștiința dreaptă a altora.

Nu știm dacă vă amintiți cum se sfârșește „Ciuma” lui Albert Camus. Acolo se găsește această frază: „(…) s-a hotărât atunci să redacteze această povestire ca să nu facă parte dintre cei care tac, (…) ca să lase cel puțin o amintire a nedreptății și a violenței care li s-a făcut și ca să afirme doar ceea ce se învață în timpul unui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit”.

Odată cu generalul Marin Dragnea se sfârșește (mincinos) o epocă a istoriei noastre recente la capătul căreia (deși am trecut de la dictatură la democrație) n-am învățat încă să spunem public tot adevărul.

Poate că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit, dar între faptele drepte (și pierzătoare) ale unora precum Radu Mărculescu sau Oleg Dombrovschi și faptele strâmbe (și câștigătoare) ale altora precum Marin Dragnea, România – prin instituții fundamentale precum Armata sau Biserica – a ales să le onoreze vocal pe ultimele.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

O oglindă
Una pentru statul român care la aproape cinci ani de la Colectiv tratează cu același dispreț marele ars.

Un drum…
 …o călugăriță, fete traficate, prostituție, moarte. Povestea unui eșec.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un serial la zi
The New Pope

Un film la zi
The Two Popes

Un spectacol de teatru
Fata din casa vagon. La Teatrul de Artă.

O carte
Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței, de Alex Doppelgänger, editura Humanitas.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Bombardarea Dresdei și cum îți amintești de o tragedie
AICI.