Ziua in care Schweighofer a intrat in Romania

E fara indoiala subiectul saptamanii, ba chiar al lunii, anului, deceniului si, de ce nu?, al tranzitiei noastre incalcite in ghemul politic, economic si social care s-a tot rostogolit dupa Revolutie. In miezul scandalului de proportii legat de taierile ilegale de lemn sta decantata esenta coruptiei romanesti din toate zilele.

0

O companie cu o reputatie solida in domeniul sau de activitate intra pe o piata forestiera romaneasca vag reglementata si ajunge intr-un deceniu sa controleze, aproape la limita monopolului, bunurile comercializate pe acel segment de piata.

Desi e la varful activitatii sale – carevasazica la varful profiturilor, cu investitiile amortizandu-se mai ceva ca-n basme, de abia ai timp sa te freci la ochi a uluiala vazand un domeniu al economiei romanesti care efectiv duduie – compania de renume nu se multumeste. Vrea mai mult, si mai mult, si mai mult.

Cumva e natural: in toti anii in care a functionat pe piata vag reglementata, firmei i s-au implinit toate poftele administrative si legale, permitandu-i-se sa faca ce dorea, cand dorea, unde dorea.

Un scurtcircuit se produce, insa, si-apar inregistrari cu un mai-mare al firmei care se expune in toata lacomia sa: vrea – nici mai mult, nici mai putin – sa inghita toata piata. Nu mai e loc pentru nimeni.

De-acolo intreaga poveste se rostogoleste si lumea incepe sa-si aminteasca tot felul de lucruri – cum a intrat firma pe piata, ce favoruri i s-au facut, cine s-a ploconit inaintea ei. Meciul e inca in plina desfasurare, cu toata lumea acuzand pe toata lumea ca a luat parte, intr-un fel sau altul, la hranirea balaurului Schweighofer.

Hranirea lui cu busteni din padurile Romaniei, adica.

E-acum prilej sa se inflameze si anti-corporatistii (carora le vine manusa argumentul dezastrului pe care il lasa in urma marile companii straine), si capitalistii pur-sange (ultragiati, la randul lor, de democratia noastra originala, cu reguli imprecise sau „cu dedicatie”). Cumva, adevaruri in toata aceasta poveste sunt de cules si dintr-o parte si din cealalta.

Dar cele mai multe fapte nu se petrec acum si nu s-au petrecut nici macar recent. Povestea asta reincalzeste, de fapt, lucruri mult mai vechi, care contin, in esenta lor, mecanismele coruptiei romanesti din toate zilele.

Uite, de pilda, ziua in care Holzindustrie Schweighofer a intrat oficial cu proiectul sau de investitii pe piata romaneasca. Se intampla la mijloc de iulie 2003, la sediul Agentiei Romane pentru Investitii Straine, o fosta entitate a administratiei centrale de la Bucuresti, condusa la vremea respectiva de Marian Saniuta (ultimul ministru de Interne al Guvernului Adrian Nastase, banuit si de implicare in celebrul dosar EADS).

Sa ne uitam pe lista participantilor la sindrofie, in special in dreptul numelor romanesti:

Leonard Cazan – fost deputat, a carui semnatura se gaseste si pe ordonanta de urgenta din 2002 care a creat cadrul legal pentru facilitatile acordate firmei austriece

Andrei Grigorescu – fost secretar de stat, un nume implicat in conversia actiunilor Petromidia, speta economica istorica care a lasat – cum altfel? – o gaura importanta in bugetul Romaniei

Adrian Mitu – fost subsecretar de stat, fost consilier al lui Codrut Seres, banuit ca ar fi activat in DIE, un apropiat al controversatului general STS Marius Opran

Romulus Ioan Moucha – fost director al Roman Brasov, fost deputat, fost consilier al lui Dan Ioan Popescu in perioada mandatului ministerial de la Economie, unul din membrii fondatori ai Bancii Astra (alaturi de fostul director SIE Gheorghe Fulga), entitate preluata ulterior si falimentata de Sorin Ovidiu Vintu

Cornel Serb – fost director al Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice, implicat intr-un scandal cu retrocedari ilegale in judetul Ilfov

Ioan Florea – fost vicepresedinte al Consiliului Judetean Alba din partea PSD

Adrian Angelescu – fost director al Directiei Silvice Buzau, implicat in scandaluri cu retrocedari de paduri

E suficienta o cautare pe Google pentru a obtine, in primele 10 rezultate afisate la fiecare nume in parte, imaginea in mic a afacerii Schweighofer si in mare a Romaniei in tranzitie.

Si daca toate astea nu erau de ajuns (si sigur nu erau, caci nici macar n-am invocat numele unor Adrian Nastase, Ilie Sirbu, Viorel Hrebenciuc), iata ce dezvaluie o privire mai atenta aruncata pe site-ul Primariei Sebes, acolo unde Schweighofer a deschis, in 2004, prima fabrica (la inaugurarea careia a participat si Ion Iliescu – imagini aici):

  • proprietarul austriac al firmei, Gerald Schweighofer, e cetatean de onoare al orasului din august 2004, cand fabrica abia se deschisese. O premonitie uluitoare a viitoarelor succese ii facuse, probabil, pe alesii orasului sa-l investeasca din start pe Schweighofer cu o asemenea calitate.
  • intre strazile Sebesului exista, conform nomenclatorului aprobat chiar de Consiliul Local, o strada G. Schweighofer. Are 140 de metri lungime si, chiar daca nu e de gasit pe Google Maps, ea exista si sta marturie pentru un spirit al ploconirii care depaseste pana si realitatile din vremuri apuse descrise, odata, de I.D. Sirbu.

Cat mai reflectati la toate grozaviile de mai sus, iata si recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

Am regasit o referinta la versurile astea in cartea de eseuri “Timpul imbatraneste in pripa”, a lui Antonio Tabucchi. Am recitit poezia si n-am putut sa nu ii dau dreptate marelui Yeats.

  • Un birou misto

Probabil daca toate locurile de munca ar arata asa la interior cei mai multi angajati ar fi relaxati si chiar fericiti. Dar cum patronii romani inca leaga ideea de angajat de obligatii si nefericire…e drum lung  pana la modernizarea birourilor noastre.

  • Obiceiuri de neam prost

Fiecare mijloc de transport cu neajunsurile lui.

Cum limba in care vorbesti schimba felul in care gandesti si invers.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Un spectacol de teatru

“Omul cel bun din Seciuan”, la Bulandra.

  • Un actor

Vlad Ivanov, in “Omul cel bun..”. Bun, bun de tot, nominalizat pentru titlul de cel mai bun actor din Romania la Gala Premiilor UNITER.

  • O carte din viitor

“Palaria albastra si alte povestiri”. E a mea, asa cum e ea.  O lansez sambata, 23 mai, de la ora 17, la Bookfest, la standul Herg Benet.

  • O intalnire la Arad

Dupa cum probabil cunoasteti, laptop-ul meu negru, batranesc, un credincios Toshiba, pe care l-am botezat „Cabral”, a clacat la cateva taste. L-am inlocuit cu un Toshiba alb, mai tanar, mai subtire, mai elegant, pe care l-am botezat „Laptop-ul gheiut” sau, mai simplu, „Gheiutul”.

N-am avut probleme cu el pana cand, intr-o carciuma din Arad, unde se joaca abundent la pacanele, vine un tanar rom aradean la mine: „Manca-ti-as pula ta, frate, imi place”.

Nu ma pierd usor cu firea, am venerat mandibule de morti prin Havana, Cuba. „Ce pula mea iti place, frate?”, zic . „Laptopu’ alb”, zice. „Cat ii?”. „Tati, nu stiu, nu vand. Da’ mult nu poa’ sa fie, vreo zece milioane cel mult”. „E superb, e alb”, constata tanarul rom aradean. „Este, este alb”, zic.

„Fratele meu, pot sa te rog ceva? Eu nu stiu sa scriu, da’ scrie-mi tu aci pe o hartie cum se cheama si cum ii zice, da’ exact, ca sa il caute un frate d-al meu pe net, vreau”. Ii scriu.

„Ia, fratemeleu”, zic. „Fratemeleu”, forumularea adica, e dintr-un text de-al Liei Bugnar, e o expresie pe care o mai folosesc uneori, da’ rar. Si pleaca fratemeleu’, pleaca multumit. Nu s-au inregistrat victime, e pace, e bine.

Pe mai tarziu, B.B.

  • O revelatie

Mi s-a aratat chipul lui Arsenie Boca sub chipiul unui factor CFR. Se uita urat pe mine, intocmai ca marele nostru duhovnic.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Cafeaua

Pentru ca trebuia, odata si-odata, sa se intample si asta, saptamana incheiata am trecut prin momentul suprem de ridicol in care am varsat cafeaua peste intervievat. De fapt intervievata. Ca sa fiu foarte exact, nu s-a scurs chiar pe pantalonii interlocutoarei, acoperind in schimb intreaga suprafata a unei masute rotunde, invaluindu-mi telefonul, portofelul, cestile, cat timp eu contemplam usor anesteziat tampenia comisa.

Intervievata a ras cu pofta, multumind totusi cald divinitatii ca nu a plecat cu tinuta complet patata. Intervievatorul a ras si el, fara pofta, multumind la randul sau divinitatii ca nu a plecat cu discutia complet ratata.

Mi-am amintit, cu ocazia asta, ca ultima oara cand am trecut printr-o patanie similara rasturnasem, cu totul, o masa pe o straduta sic, in panta, din Rotterdam, pravalindu-ma cu scaunul, julindu-ma discret in cot si fiind obligat sa privesc usor neputincios, imobilizat, cum mi se rostogolesc la vale rotitele de cascaval olandez achizitionate

  • Cardul de sanatate

Stiti, desigur, ca-n tara noastra beneficiile tehnologice au prostul obicei de a se transforma, manuite de birocratia locala, in batai de cap demne de orice bestseller science-fiction. Demne chiar si cand n-avem omul impotriva masinii, nici masina impotriva omului, ci omul contra omului cat sta masina degeaba, asteptand sa se descurce itele administrative.

Iata, de pilda, epopeea cardurilor de sanatate, fara de care nimic nu se mai poate scoate din sistemul medical, nici macar o amarata de reteta. Unele carduri se mai blocheaza, altele dau diferite erori la introducerea in cititoare – chestii de cand lumea si pamantul, caci orice utilizator de la Windows 95 incoace stie ca nimic nu-i mai capricios pe lumea asta decat calculatorul (cu toate anexele sale hard si soft).

Ei bine, Casa Nationala de Sanatate are un suport tehnic la care furnizorii de servicii, adica medicii, pot apela in cazul unor probleme de gen.

Doar ca a prinde pe cineva la helpdesk-ul respectiv a devenit o raritate mai mare decat aurul, pe vremuri, in Vestul Salbatic. Stai zeci de minute la rand cu robotul telefonic anuntandu-te ca vei fi curand preluat de un operator uman – si vocea omului nu se mai aude niciodata la celalalt capat. Si trece-o zi in care incerci. Si trece alta zi in care incerci. Si mai trece inca o zi.

Si uite-asa ajunge medicul la casa de asigurari din zona pe care o deserveste – iar de la Casa (locala), supriza!, i se spune ca suportul tehnic nu-i al lor, ci al Casei Nationale. Nu se stie nici ce program de functionare au ori daca functioneaza defel.

Imaginati-va: e ca si cum, mergand la politia din Urlati pentru a raporta un incident, esti trimis cu un ridicat din umeri la Capitala, caci acolo si doar acolo e Politia Romana – restul sunt doar oficii locale purtatoare de autoritate, dar lipsite de orice responsabilitati.

A zis presedintele Iohannis ca Guvernul Ponta a pregatit „prost” implementarea cardurilor? Dur, ce sa mai! Oare cum se zice in nemteste „execrabil”?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.