La începutul jurnalismului nu este cuvântul. Sunt faptele.

Și faptele vorbesc prin cuvintele noastre. Ale reporterilor.

Felul în care jurnalismul este produs și livrat publicului nu poate fi o chestiune privată. Nici faptele care privesc reporterii și redacțiile lor nu pot fi chestiuni personale – ele privesc, în mod esențial, capacitatea societății de a funcționa democratic (sau nu), pe baza informațiilor strânse, ambalate și publicate de presă.

Și totuși, prea puțini jurnaliști români au găsit că e oportun să vorbească atunci când răul și-a făcut treaba pe terenul lor de joacă. Și nu de puține ori în ultimul deceniu și jumătate, răul a făcut din jurnalismul autohton un câmp de încercare.

Pagina de media a scris marți că un reporter din cadrul departamentului de știri al televiziunii publice a fost retras de pe domeniile pe care le acoperea, respectiv Parlament și Partidul Social Democrat.

Pentru că ar fi fost “prea agresivă” în activitatea de pus întrebări, șefa știrilor TVR Mădălina Rădulescu Vochin i-ar fi propus reporterului Andreea Dumitrescu o schimbare de scenariu profesional, mai exact să înceapă să acopere primăriile.

Redacțiile utilizează această practică a mutării pe alte domenii atunci când vor să scoată din peisaj un angajat considerat incomod. Motivele formale merg de la “vrem să-ți oferim o nouă provocare” până la “vrem să te promovăm”. Mutările pot implica uneori și poziții care să țină reporterul legat de redacție, departe de teren. Sau pot să ducă inclusiv la trimiterea într-o filială / stație locală unde ar fi nevoie – chipurile – de expertiza de la centru.

Astfel de practici sunt folosite de cei care iau deciziile în redacții pentru că oferă acoperire formală. Adică pot servi ca justificări rezonabile, fiind în același timp greu de probat ca acte de cenzură.

Ce vede publicul într-o acțiune de intervenție în activitatea unei redacții nu este însă totuna cu ceea ce văd jurnaliștii din respectiva structură. Dacă pentru public poate părea rezonabil ca unui reporter să i se aloce un alt domeniu decât acela pe care l-a acoperit ani de zile, colegilor reporterului nu li se poate părea altfel decât un act de cenzură încercarea de a corija întrebările “agresive”.

E o diferență normală de perspectivă și înțelegere – dar e și mai mult decât atât: o piatră de hotar dincolo de care nu se mai poate trece cu jurnalismul întreg. Înainte ca publicul să fie responsabil pentru produsele media pe care le consumă, jurnaliștii sunt responsabili pentru a asigura onestitatea proceselor de producție.

Într-o redacție în care unui reporter i se spune că pune întrebări prea agresive sau că are nevoie de permisiunea conducerii editoriale pentru a trimite solicitări de acces la informații de interes public nu se mai poate vorbi despre onestitatea metodelor jurnalistice.

Iar primii chemați să semnaleze deraierea de la principiile jurnalismului (care se soldează, direct, cu o abdicare fundamentală de la regulile democrației) sunt chiar jurnaliștii implicați.

De cele mai multe ori, însă, în presa românească s-a procedat exact invers: confruntați cu neregulile propriilor redacții, jurnaliștii au ales să închidă ochii și să tacă. Au ales să nu-și apere colegii căzuți în dizgrație. Au ales, în cele din urmă, să nu-și apere meseria.

Nu întotdeauna au făcut-o dintr-un impuls malefic – de cele mai multe ori, în redacții s-a tăcut cu justificarea că micile probleme sunt totuși benigne, iar ele merită ignorate pentru ca mersul general al redacției să fie servit.

Niciodată, însă, un act de cenzură (indiferent de felul în care se manifestă) nu e un simplu eveniment neplăcut în viața unei redacții. El e un semn al timpurilor – și un avertisment că, întâmpinat cu tăcere, va continua să facă victime chiar în rândul tăcuților.

Precaritatea redacțiilor și a muncii jurnalistice e unul din motivele fundamentale pentru apatia cu care e întâmpinată adesea cenzura. Iar justificările individuale se desprind din acest trunchi comun.

Pentru a-și justifica tăcerea, jurnaliștii invocă lipsa susținerii în interiorul redacțiilor, pierderea locului de muncă, lipsa unei alternative, dorința de a păstra astfel de episoade în interiorul breslei pentru a nu afecta imaginea, atașamentul față de o echipă alături de care îți petreci uneori și 12 ore pe zi, melancolia față de o perioadă care a fost bună, beneficiile primite de-a lungul timpului, un contract avantajos la despărțire (prin care îți e practic cumpărată tăcerea) și altele.

Susținerea colegilor de breaslă, exprimată prin aprecierea generică față de activitatea jurnalistică a reporterilor cenzurați, eventual pe Facebook, e lăudabilă, dar deloc suficientă.

Pentru a combate cenzura e nevoie de mai mult – e nevoie de denunțarea practicilor care maschează, chiar din interior, de către cei care experimentează fenomenul la sursă.

În televiziunea publică există o istorie întreagă a cenzurii. Și nu oriunde, ci la departamentul de știri.

Antecedente la TVR

Anul trecut, în urma unor înregistrări audio făcute publice de jurnalistul Dragoș Pătraru, realizatorul formatului Starea Nației, au ieșit la iveală mai multe episoade prin care conducerea TVR încerca să controleze departamentul de știri al stației.

În iarna lui 2017 președintele-director general al TVR Doina Gradea a spus despre un reporter că are “cap de porc” pentru că  “a îndrăznit să o deranjeze“ pe Gabriela Firea, primarul Capitalei, cu aceeași întrebare de patru ori.

Ce spunea mai exact Doina Gradea în înregistrarea buclucașă?

„Stai, mă, să vezi. Băi, şi se duce reportera noastră, care e o tipă cu cap de porc, să-mi bag picioarele, că nu poţi să o scoţi pe post. Dar, ok femeia.Şi în timp ce lumea se bucura că s-a făcut spitalul ăsta, că-i pentru copii, la Foişor, […] asta o întreabă pe Firea: cum e cu statuile, nu știu ce, câte statui aţi făcut în Bucureşti?

La care Firea zice: «O să-ţi răspund, dar stai puţin că avem acum treabă cu spitalul şi ne tragem deoparte şi îţi spun cu statuile». «Nu, nu, să ne spuneţi, de faţă cu toată lumea aici!» De patru ori! De patru ori! […] Fata spune că a pus-o EOD-ul de ieri, care i-a zis: «N-ai ce întrebare să pui decât asta. S-o întrebi pe Firea, că avem subiect luat de pe Hotnews.» (…) Deci ce merită ăştia? Pumni în gură! Pumni în gură! (…)

Un alt caz comentat în aceeași manieră de șefa TVR a fost cel al reporterului Ionuț Gheorghe care, tot în iarna lui 2017, ceruse un punct de vedere al Comisiei Europene pe Legile Justiției, fără să fi avut însă aprobarea vreunui șef pentru acest demers.

Practic, reporterul își făcuse treaba solicitând un punct de vedere, așa cum un muncitor la strung își face treaba manevrând, cu gesturi specifice, mașinăria. Conducerea TVR, însă, a simțit nevoia imperativă de a călca în picioare chiar metodele meseriei.

Ăia de la ştiri Băi sunt o haită acolo, să-mi bag p…a dacă n-ar trebui să te duci director la Ştiri. Mă jur! (…) Dar ăştia merită poliţie pe ei! Le-am şi spus: trebuia să aduc un şef din afară, ca să vă taie! Nu meritaţi altceva decât să fiţi tăiaţi!” (…)

Pentru președintele-director general al TVR Doina Gradea trimiterea unei solicitări de interes public de către reporterul Ionuț Gheorghe era același lucru cu o situație din trecut, în care reporterul Pro TV Lucian Mândruță trimisese (în 2000) către fan clubul solistului Bryan Adams un fax în care se indigna cum e posibil ca artistul să susțină un concert pentru un fost partid comunist.

Pentru o asemenea reacție Doina Gradea l-ar fi dat afară pe Lucian Mândruță. Povestește chiar actuala șefă a TVR despre această întâmplare în înregistrările făcute publice, încercând să sublinieze că pentru fapte egale există consecințe egale.

La numirea în funcția de președinte TVR, Doina Gradea declara presei că nu are nicio treabă cu politicul și că e un prrofesionist. | Foto: Captură TVR

Și totuși, comisia de etică a TVR, care a luat în considerare o parte din înregistrările furnizate de Dragoș Pătraru, a constatat în toamna anului 2018 incorectitudinea flagrantă a analogiei.

Comisia a statuat că nu poate fi pus semnul egal între un mesaj personal de indignare trimis în campanie electorală și o solicitare jurnalistică de a emite un punct de vedere în marginea unei chestiuni de maxim interes public.

Comisia de etică a TVR a discutat în cadrul unui raport amplu mai multe cazuri de presiune editorială sau cenzură și a subliniat că exprimările insultătoare ale Preşedintelui-Director General şi Directorului TVR 1 la adresa unor angajaţi reprezintă abateri de la îndatorirea jurnaliştilor serviciului public de televiziune de a „trata cu egal respect atât superiorii, cât şi subordonaţii”.

Atârnarea pin bani publici

Cazul Andreei Dumitrescu de săptămâna aceasta se apropie, la nivelul mecanismelor administrative, de cel al lui Ionuț Gheorghe.

Andreea Dumitrescu a refuzat să comenteze informațiile publicate de Pagina de media, dar a postat miercuri pe pagina sa de Facebook un mesaj de mulțumire pentru cei care au sărit să o apere. A anunțat că-și ia un timp liber pentru a decide ce va face pe viitor.

Colegii din departamentul de știri nu i-au susținut încă public cauza, prin emiterea unui comunicat comun precum în cazul jurnalistei pe care șefa TVR a numit-o “cap de porc”.

Conducerea TVR nu a explicat până la această oră circumstanțele deciziei editoriale, după cum nu s-a sinchisit nici în trecut să detalieze în marginea propriilor poziționări controversate, suspecte de cenzură sau de încălcări deontologice.

Situația nu e deloc caracteristică doar televiziunii publice – unde (trebuie spus) există și presiunea suplimentară a finanțării de stat. Despre această presiune vorbește inclusiv Comisa de etică în raportul său:

„Asocierea explicită pe care Preşedintele-Director General o face între abordarea critică a activităţii autorităţilor de către jurnalişti TVR şi dependenţa financiară a instituţiei de bunăvoinţa aceloraşi autorităţi confirmă temerile exprimate de o parte însemnată a societăţii civile la momentul deciziei politice de înlocuire a taxei tv cu o alocaţie bugetară.

În fapt, corelaţia aparent logică pe care o face dna Gradea (autorităţile „puteau să nu ne dea”/„stai să te gândeşti: merită ăştia sau nu merită?”/ „ăştia nu merită nimic!”) sugerează disponibilitatea de a tranzacţiona independenţa editorială a serviciului public de televiziune – consfinţită prin Legea 41/1994 şi definită în Statutul ziaristului din SRTv ca principală îndatorire profesională”.

În același raport membrii comisiei mai notează și că “există indicii credibile care susțin rezonabil ideea unor intervenții exercitate din afara TVR, chiar şi din zona politică, în favoarea înlocuirii responsabililor editoriali ai unor emisiuni cu jurnalişti agreaţi pe criterii extraprofesionale”.

Metodele prin care o redacție poate scăpa de un reporter incomod nu au fost brevetate de televiziunea publică. Nu e deloc singura care le practică.

Postul de televiziune Digi24 încheie contracte cu jurnaliștii angajați doar pe trei luni de zile. În felul acesta conducerea poate decide, atunci când un reporter deranjează pe cine nu trebuie, să nu mai prelungească contractul la terminarea celor trei luni.

Conducerea e în acest fel acoperită și evită situația în care i-ar putea cere direct reporterului să renunțe la un material, riscând ca acesta să facă public incidentul.

Sau evită alte situații de discriminare, cum ar fi concedierea pe criterii ce țin de aspectul fizic. Neprelungirea contractelor la finalul ciclurilor de câte trei luni e arma perfectă, sub care se poate ascunde orice crimă.

Să expui un caz în care ești sancționat pentru că îți faci meseria sau un caz de cenzură fără să primești susținerea redacției din care semnalizezi încălcările la adresa meseriei pe care o practici nu e o bătălie ușoară.

Reporterii care au trecut prin situații de cenzură urmate de plecarea lor din redacții după ce au expus cazurile, știu că într-o săptămână totul va fi uitat și va urma o lungă perioadă de căutări pentru că nimeni nu vrea să angajeze un reporter “prea agresiv” care oricând va putea porni un nou scandal demascând un episod de cenzură.

Nu știm dacă Andreea Dumitrescu va pleca de la TVR. Ce știm sigur e că îngroparea unui astfel de caz prin tăcere va avea consecințe. Primii care vor suferi vor fi jurnaliștii, colegii Andreei Dumitrescu. Ultimii care vor suferi vor fi privitorii, publicul Știrilor TVR, servit până acum de întrebările agresive ale reporterului nărăvaș, văduvit în viitor de lipsa lor.

Cazul Mircea Barbu și consecințele tăcerii

În 2017, la finalul lunii iunie, redactorul șef al ziarului Adevărul Dan Marinescu își suna un subaltern și îi cerea să elimine două întrebări și răspunsuri dintr-un interviu pentru că „ne roagă omul ăla să le scoți”. „Omul” era chiar intervievatul, cunoscutul consultant politic american Roger Stone, aflat în România la momentul respectiv.

Reporterul – Mircea Barbu – refuza însă să scoată la montaj după dorința celui pe care tocmai îl intervievase.

Reporterul e convins că lucrurile ar fi stat altfel dacă colegii de redacție ar fi spus că e un abuz ce i se întâmplă. | Foto: Arhiva personală

Barbu alegea să vorbească public despre presiunile făcute asupra sa, sfârșind prin a fi dat afară.

Evenimentul nu mișca nicio conștiință la Adevărul, unde jurnaliștii redacției alegeau să întâmpine cu tăcere și / sau indiferență actul de cenzură și concedierea colegului Barbu, pedepsit pentru că refuzase să abdice de la regulile profesiei.

În schimb, întâmplarea îi punea în gardă și mai mult pe cei din conducerea trustului de presă, care încurajați de tăcerea redacției hotărau să o transforme în normă de lucru.

La puțin timp după concedierea reporterului Barbu, angajații Adevărul Holding erau chemați să semneze acte adiționale la contractele de muncă, prin care li se impunea jurnaliștilor: 

„obligația de a se abține de la orice acte sau fapte de natură a compromite și defăima Angajatorul, societatea Adevărul Holding, entitățile afiliate acesteia, marca Adevărul și / sau oricare dintre Publicațiile aparținând Adevărul Holding sau afiliaților săi, inclusiv produsele și serviciile societății.”

Această obligație rămâne valabilă și după ce angajatul părăsește trustul. Pentru totdeauna. Nerespectarea unei astfel de prevederi obligă salariatul să plătească despăgubiri în valoare de 10.000 de euro.

Cuminți, jurnaliștii redacției s-au încolonat să semneze adiționalul.

Mircea Barbu își amintește astăzi pentru Dela0.ro cum lipsa oricărei forme de susținere din partea colegilor a fost șocantă și dezamăgitoare. Au fost câțiva care au venit în privat să-i spună că are dreptate și că e urât că nimeni nu vorbește.

Dar în redacție, care e spațiu deschis, nimeni nu a zis nimic când redactorul șef Dan Marinescu țipa la el. Nimeni nu l-a apărat public. Ba chiar oameni de la care se aștepta să ia o poziție s-au pus în slujba justificării actului de cenzură, prezentându-l ca ținând de privilegiul editorului.

Mircea Barbu recunoaște acum că a fost naiv crezând că după acest episod își va găsi ușor un loc de muncă, că o redacție va aprecia un om care a apărat principiile meseriei pe care o practică. Timp de șase luni nimeni nu i-a răspuns la telefon.

În noiembrie 2017 a rămas fără bani și a locuit o vreme în mașină. I-a fost rușine să recunoască o vreme asta, dar acum nu-i mai e. Asta a fost situația. Singura platformă care s-a oferit să-i publice atunci munca a fost Brrlog. A trebuit să treacă un an ca lumea să uite de episodul de cenzură de la Adevărul și de răzvrătirea reporterului Barbu.

Eu am avut un moment când stăteam în mașină în care m-am întrebat dacă nu sunt eu nebun, dacă nu mi s-a părut mie. Ajunsesem să ascult psihotic acea înregistrare ca să mă conving că sunt normal la cap.

Jurnalistul crede că tăcerea în astfel de momente e dincolo de lucrurile materiale și ține mai mult de o lipsă de asumare a unor valori. “Cu cât nemernicia e mai aproape de zona ta de confort, cu atât e mai greu de confruntat”.

VIDEO-DOCUMENTAR. În toamna anului 2015, Dela0.ro a publicat o serie video despre presa din România - mai exact despre despre stăpânii imaginilor, cei care au transformat televiziunile de știri în arme politice, și despre dispariția departamentelor de investigație din organigramele marilor publicații.

2 COMENTARII

  1. Acceptand derapajele unor asa zisi jurnalisti de pe la alte televiziuni si din presa scrisa s-a ajuns la astfel de situatii. Ca om care urmareste presa m-am saturat de titluri bombastice care nu au nicio legatura cu articolul, m-am saturat de dezinformari, a ajuns sa nu imi mai pese de jurnalisti pt ca nu ii mai consider jurnalisti. Am senzatia ca unii fac degeaba o facultate. Orice analfabet poate manca rahat in presa. Chiar e nevoie de o facultate? Jurnalistii adevarati nu s-au deliminat de cei care nu respecta deontologia si etica profesiei. De asta s-a ajuns aici. S-a permis prin complicitatea tacerii sa se ajunga aici. Si va fi din ce in ce mai rau. Ca observator din afara observ ca jurnalistii se impart in 2 categorii: cei care fac jurnalism dupa dictarea unora care platesc bine si cei putini care se zbat sa prezinte faptele asa cun sunt. Cand jurnalistii adevarati se vor uni si delimita de mizerii, vom incepe sa evoluam. Pana una alta prea multi se complac in: breaking news-ul in care aflam ca un vip de carton a mancat cartofi prajiti punandu-si in pericol silueta. E un exemplu.
    Cand permiti sa fii condus de oameni care iti dicteaza ce sa faci, ce sa zici, cum sa zici si uiti de etica, de codul jurnalistului, de Constitutia Romaniei care iti spune ca mijloacele de informate in masa au obligatia de a informa corect cetatenii, de ce sa plangi?
    Cand o sa va uniti sa prezentati adevarul asa cum este fara inflorituri si titluri bombastice, fara mizerii, atunci o sa se faca ordine si in conducere.
    De la cap se impute pestele, dar daca pestele dadea din coada si aripioare, nu era prins.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.