» Procurorul Augustin Lazăr nu avea nici 30 de ani când unitatea de parchet în care lucra l-a trimis să prezideze comisia de liberări condiționate de la Penitenciarul Aiud.
» Anul era 1985 – iar închisoarea își păstra încă reputația teribilă, de ultimă gară pentru deținuții politici ai regimului comunist. Procurorul Lazăr a susținut cu propria semnătură ținerea în spatele gratiilor a cel puțin unui dizident încarcerat la Aiud, muncitorul clujean Iulius Filip.
» Treizeci și cinci de ani mai târziu, Augustin Lazăr e procurorul general al României democratice și susține că și-a făcut doar datoria, verificând strict condițiile formale ale eliberării condiționate, precum în cazul oricărui alt deținut.
» O documentare Dela0.ro care ne-a purtat pașii până la Aiud – unde am dat peste doi foști colegi de comisie cu Augustin Lazăr – arată însă că regimul aplicat deținuților politici era complet diferit de cel al condamnaților de drept comun.
» Tânărul procuror Lazăr n-a fost un torționar, dar nici un inocent. Augustin Lazăr a fost încă o rotiță în angrenajul infernal al dictaturii comuniste.
Săptămâna trecută, site-ul Lumea Justiției a publicat documente din arhiva CNSAS care arată că actualul procuror general al României Augustin Lazăr a fost în 1985 și 1986 președintele unor comisii de propuneri pentru liberare condiționată la Penitenciarul Aiud.
Lazăr era un tânăr procuror criminalist în cadrul Procuraturii Alba, avea 29 de ani și toată viața profesională înainte – dar înaintea comisiei pe care o prezida la Aiud veneau și deținuți speciali, cu toată viața înapoia lor, oameni condamnați pentru infracțiuni politice, atitudini dușmănoase și propagandă împotriva orânduirii socialiste.
Veneau e un verb înșelător, pentru că persoanele condamnate nu se prezentau propriu-zis la comisie. Vorbeau despre activitățile și comportamentul lor rapoartele penitenciarului – dar vorbea, mai ales, motivul pentru care fuseseră trimise după gratii.
Toți membrii comisiei de liberare condiționată știau pentru ce fel de fapte se aflau în închisoare deținuții – și știau, mai ales, că în ciuda prevederilor legale (de fațadă), unora dintre deținuți li se aplica un regim special, menit să le prelungească la maxim agonia carcerală.
Un deținut de drept comun, condamnat pentru furt, putea fi lesne reeducat, eliberat și reintegrat în societate, fără riscuri la adresa regimului comunist.
Un deținut politic, însă, trebuia ținut cât mai mult în detenție pentru că eliberarea și reintegrarea nu veneau niciodată fără pericole majore la stabilitatea și puritatea regimului.
România anilor 1980 era o dictatură sinistră, în care toți cetățenii erau chemați să asculte și să aplice deciziile Partidului Comunist. În această Românie se făcea pușcărie pentru infracțiunile de drept comun – dar se mergea la închisoare și pentru atitudini contrare orânduirii politice. Orice vorbă rostită sau scrisă împotriva lui Nicolae Ceaușescu, orice manifest sindical, orice pliant tipărit și răspândit fără voia Securității (super-serviciul de informații al Partidului) avea potențialul de a pune sistemul sub semnul întrebării.
Pentru așa ceva se făceau ani grei de pușcărie – ani marcați de tortură psihică și fizică, ani în care celor intrați în malaxorul legal al României comuniste le erau călcate în picioare toate drepturile de pe hârtie.
Toate abuzurile comise împotriva deținuților politici aveau aparență de legalitate – de la codul penal până la comisiile de liberare condiționată.
Și fiecare rotiță din sistemul infernal avea rolul ei – de la milițienii care arestau pentru propagandă împotriva socialismului și judecătorii care condamnau la pușcărie până la gardienii bătăuși din penitenciar și procuraturile teritoriale însărcinate să supravegheze regimul detenției.
Capacitatea de a simula legalitatea îi este necesară oricărei dictaturi. România de acum patru-cinci decenii a fost deci a lui Nicolae Ceaușescu – dar a fost și a fiecărui milițian care a arestat pentru propagandă anti-regim, și a fiecărui judecător care a condamnat pentru culpe politice, și a fiecărui gardian care a chinuit deținuți în penitenciare, și a fiecărui procuror care a luat sau semnat decizii cu privire la situația unui deținut politic.
Nu există din acest punct de vedere forme benigne de contribuție la funcționarea sistemului de forță, există doar grade diferite de conștientizare a participării la opera juridică a regimului comunist.
Cât milițienii, judecătorii, gardienii și procurorii mergeau acasă, aplicând cu severitate (și nu de puține ori cu exces de zel) legile strâmbe, nedrepte ale statului comunist și permițând fără crâcnire ingerința perpetuă a Securității în actul de justiție, cei condamnați mergeau în celulele lor, bătuți, înfometați, ținuți departe de orice drept al omului într-o țară care avea constituție, legi, dar mai ales structuri chemate să asigure – în orice situație și prin orice mijloace – supremația incontestabilă a regimului.
Augustin Lazăr a fost, și el, unul dintre cei puși să personifice sistemul de forță și să dea formă legală dorințelor imperative ale Partidului și Securității. Augustin Lazăr nu e vinovat pentru crimele comunismului – dar e un participant voluntar la o serie de decizii care, deși legale strict formal, au întărit și perpetuat acțiunile de poliție politică ale dictaturii.
Augustin Lazăr a fost o rotiță în angrenajul sistemului de forță care păzea România comunistă de fapte antisociale, dar și de impurități ideologice. E un adevăr puțin convenabil astăzi – dar e adevărul.
Pentru faptele actualului procuror general al României nu este necesar un memorial al durerii. Augustin Lazăr nu a fost, după toate datele disponibile în acest moment, un torționar.
Pentru întâiul procuror al țării de astăzi e nevoie de un memorial al participării care să ne amintească faptul că sistemele pot strivi fără milă oameni doar cu implicarea tăcută, birocratică, indiferentă a altor oameni.
Contextul faptelor
Ce reiese din documentele de la CNSAS publicate este că tânărul procuror Augustin Lazăr a semnat în 1985 și 1986, în cadrul comisiei prezidate la Penitenciarul Aiud, procese verbale de ședință care recomandau menținerea în detenție a deținutului politic Iulius Filip.
Unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți din ultimul deceniu de existență a dictaturii comuniste, Filip își îndeplinise la mijlocul anilor 1980 fracția de pedeapsă necesară pentru propunerea sa în vederea eliberării condiționate.
Dar muncitorul clujean nu era orice deținut, iar Penitenciarul Aiud nu era orice închisoare. Pentru că nu dădea “dovezi temeinice de îndreptare”, iar timpul executat nu prezenta “garanția reeducării”, lui Iulius Filip i-a fost refuzată eliberarea înainte de termen. Și în 1985, și în 1986, comisia care i-a luat în discuție dosarul a decis că nu e oportună punerea sa în libertate.
În apărarea sa Augustin Lazăr a invocat inițial memoria slabă, apoi faptul că acea comisie prezidată la Aiud nu făcea decât să consemneze îndeplinirea unor condiții de formă – numărul zilelor efectuate care justificau eliberarea condiționată și inexistența rapoartelor de sancționare disciplinară.
Ce nu mai spune însă actualul procuror general al României este în ce condiții se întocmeau procesele verbale în cazul deținuților politici precum Iulius Filip și cine decidea de fapt soarta lor.
Odată publicate documentele de la CNSAS referitoare la prezența lui Augustin Lazăr în tratarea cazului dizidentului Filip, scandalul mediatic a mobilizat obișnuitele noastre tabere, interesate mai degrabă să ia poziție (în favoarea sau împotriva subiectului dezbătut) și mai puțin să afle și să stabilească faptele.
UN SUMAR AL EXAGERĂRILOR
Poziția Antena 3 » S-au folosit în acest sens declarații video ale lui Iulius Filip despre chinurile îndurate în penitenciar. Pentru sporirea efectelor manipulării, Antena 3 a avut grijă să menționeze de fiecare dată că Augustin Lazăr poartă direct răspunderea pentru ce i s-a întâmplat deținutului politic. În emisiunile din prime-time ale stației s-au adus în discuție inclusiv deținuții politici din anii 1960 și 1970. Augustin Lazăr avea 29 de ani în 1985. » Pe fondul acestui tratament mediatic exagerat (motivat de dorința postului TV de a-l debarca pe Lazăr de la conducerea Parchetului General), publicul a rămas fără cel mai important element de la capătul muncii jurnalistice: înțelegerea lucrurilor și a contextului lor. Poziția Ziare.com » Textul în cauză, publicat de portalul de știri Ziare.com, a pornit de la un fals argument, acela că Antena3 l-ar fi confundat pe procurorul Augustin Lazăr cu ofițerul de securitate care se ocupa la mijlocul anilor 1980 de deținuții politici de la Aiud, colonelul Lazăr. » Textul a creat premisele unei confuzii și mai mari în rândul cititorilor. Aceea că nu Augustin Lazăr ar fi cel care a prezidat comisia de liberare de la Aiud, ci colonelul Lazăr, securistul. O situație în care s-a greșit Lazărul din nou (n.r. – precum în toamna trecută), cu asta au rămas mulți dintre cititori. Consecințele » Un regim totalitar nu se menține deloc doar cu largul concurs al celor care aplică bătăi crunte deținuților politici din închisori. Un regim totalitar se perpetuează și cu micul concurs al oamenilor din structurile de forță, al celor care analizează dosare și dispun măsuri ignorând complet circumstanțele pe care sunt chemați să le valideze. » Dictatura e o mașinărie cu multe rotițe, iar România lui Nicolae Ceaușescu și a lui Augustin Lazăr n-a făcut excepție. O rotiță au fost, de pildă, diferiții actori cu funcții în sistemul de forță care susțin astăzi că au judecat doar forma lucrurilor, consemnând matematic niște criterii. Și oricum decizia finală nu era la ei, și oricum nu aveau ce face – asta este, în sumar, forma complet nevinovată a prezenței lor în documentele de arhivă. » Istoricul Hannah Arendt, cea care a scris pagini nemuritoare despre lucrurile și oamenii care au făcut posibilă Germania nazistă, numea acest fenomen banalitatea răului. » Este adevărat că Iulius Filip și alți deținuți politici au fost bătuți, torturați, înfometați, umiliți de niște torționari ai regimului. Augustin Lazăr nu se află printre ei. Dar în mâinile acestor torționari i-au trimis și i-au ținut alți oameni ai sistemului, care au semnat, au închis ochii sau pur și simplu s-au supus fără crâcnire ordinelor Securității. Augustin Lazăr se află printre ei.
» În toată această poveste postul de televiziune Antena 3 a ales previzibil să îl transforme pe Augustin Lazăr într-unul din principalii responsabili pentru relele comunismului și suferințele deținuților politici.
» Iar ca de fiecare dată în peisajul nostru mediatic, exagerările și dezinformările uneia dintre părți au fost contracarate de interpretările manipulatoare de sens invers. Pe acest fond a apărut, la fel de previzibil, textul menit să-l spele pe procurorul Lazăr, să-l îndepărteze de orice formă de responsabilitate.
» Dintr-o exagerare în alta am ratat însă faptele. Fapte care spun povestea complicată a unor vremuri comuniste în care deciziilor arbitrare li se dădea aparența de legalitate prin articole de cod penal, decizii judecătorești sau comisii de procuratură / penitenciar.
Pentru că faptele sunt cele care contează am mers pe urmele lor.
I-am căutat pe doi dintre cei care au făcut parte alături de Augustin Lazăr din comisia pentru liberare a deținuților din Penitenciarul Aiud. Primul este Petru Silaghi. În 1985 era locțiitor pentru pază și regim al comandantului închisorii. Era practic a doua funcție în organigrama centrului de detenție.
În 1986 locul său a fost luat de Marius Coldea Rusu, educator în Penitenciarul Aiud.
I-am citit și memoriile lui Iulius Filip, singurele care mai pot depune mărturia scrisă a suferințelor dizidentului. Starea de sănătate a fostului deținut politic nu-i mai permite astăzi să le amintească concetățenilor săi despre mașinăria infernală a dictaturii.
Am vorbit, de asemenea, cu deținuți politici închiși la Aiud în anii 1980 – Radu Filipescu, Ilie Ion sau Nicolae Lițoiu.
Am căutat și oameni din sistemul de forță, persoane care ocupau funcția de procuror în acea perioadă. Cei mai mulți ne-au închis pur și simplu telefonul, alții ne-au trimis la lege și ne-au spus că doar juriștii pot înțelege cazul.
Le-am contactat și pe Monica Macovei și Norica Nicolai, bune cunoscătoare ale ițelor legale specifice finalului de perioadă comunistă.
Am mizat pe faptul că funcția publică le va obliga să răspundă și să pună lucrurile în perspectivă, chiar și cu inevitabila poziționare politică. A răspuns solicitării Dela0.ro doar Norica Nicolai.
Comisia și procurorul
În cea mai recentă declarație legată de prezența sa în soluționarea și gestionarea cazului Iulius Filip, procurorul general al României Augustin Lazăr spune:
Printre cele 50-60 de dosare era posibil să fie și o persoană ca domnul Filip și condițiile erau verificate în același mod la toate persoanele, indiferent de ce condamnare aveau.
Procurorul nu avea contact cu condamnatul din penitenciar, iar comisia era la grefa penitenciarului.
Îmi exprim regretul pentru drama acestui om despre care acum am auzit, pe care nu l-am cunoscut. Se vede că a suferit nevinovat. El avea o condamnare dată de un tribunal militar și se afla la Aiud în executarea unei pedepse.
De ce este problematică această declarație? Sunt mai multe elemente care necesită analiză pentru a oferi un răspuns.
Iulius Filip nu era orice fel de deținut. Era un deținut politic într-un stat comunist care nu recunoștea că are deținuți politici. Prin Penitenciarul de la Aiud au trecut în ultimul deceniu de dictatură comunistă 61 de deținuți politici.
Fapta comisă de un deținut politic era prevăzută de articolul 166 din codul penal valabil la acea vreme – propagandă împotriva orânduirii socialiste. Pe fișa de evidență a unui deținut politic erau trecute articolul 166 și mențiunea CSS, care însemna contra securității statului.
În acest caz dosarul lui Iulius Filip nu era deloc un dosar printre multe altele – iar elementele sale particulare îi făceau vizibil unui procuror contextul exact al detenției sale.
Augustin Lazăr spune că Iulius Filip beneficia înaintea comisiei de liberare condiționată de același tratament ca orice alt deținut de la Aiud. Cu alte cuvinte procedurile legale erau aceleași și pentru deținuții politici și pentru cei de drept comun.
E adevărat că prevederile juridice în vigoare la momentul respectiv nu făceau nicio diferență între cele două categorii. Dar aranjamentul legal era de fațadă. România comunistă nu recunoștea că are în închisori deținuți politici, deși avea. Augustin Lazăr susține astăzi că toate dosarele deținuților de la Aiud beneficiau de același tratament legal, deși nu beneficiau.
Ce spunea mai exact legea care reglementa regimul executării pedepselor la închisoare?
»» Pentru liberarea condiționată exista în fiecare penitenciar o comisie de propuneri. Ea era alcătuită dintr-un procuror delegat al procuraturii județene (care era și președinte al comisiei), din comandantul penitenciarului și alți membri desemnați de comandant.
»» Comisia examina situația fiecărui deținut pentru a constata dacă sunt îndeplinite următoarele condiții – îndeplinirea unei fracții minime obligatorii din pedeapsa ce se executa și inexistența rapoartelor de sancționare disciplinară. Apoi întocmea un proces verbal în care consemna modul de comportare a condamnatului în penitenciar și la locul de muncă, date cu privire la munca prestată și, când era cazul, propunerea pentru liberare condiționată.
»» Acest proces verbal era trimis către judecătoria în a cărei rază se află penitenciarul și care dispunea încetarea executării pedepsei. Dacă comisia constata că deținutul nu îndeplinește condițiile liberării condiționate, fixa un termen pentru reexaminarea cazului său și, teoretic, îi aducea la cunoștință condamnatului că se poate adresa direct instanței.
»» Când condamnatul se adresa direct instanței cerând liberarea condiționată, odată cu cererea se trimitea și procesul verbal al comisiei.
Ce nu precizează deloc legea de atunci și nici Augustin Lazăr astăzi, dar o spun colegi de comisie și deținuți politici, e că cei în dreptul cărora scria CSS erau o categorie aparte.
În 1985, alături de Augustin Lazăr și comandantul penitenciarului Vasile Rus, din comisia de la Aiud mai făcea parte și Petru Silaghi în calitate de locțiitor pentru pază și regim. Silaghi a fost directorul Penitenciarului Aiud între 1992-1997.
Contactat de reporterul Dela0.ro la începutul săptămânii, Silaghi a insistat că nu vrea să poarte discuția la telefon, motivând că ar fi încă ascultat de serviciile secrete. Discut doar față în față, a indicat fostul cadru de penitenciar. Colonelul în rezervă a avut totuși de spus câteva lucruri la telefon:
Augustin Lazăr ori e dus cu sorcova, ori se face că nu știe. Să spună adevărul! Nu noi decideam. Dosarele ăstora (n.r. – deținuților politici) nici nu erau la noi ca în cazul celorlalți.
Securitatea decidea. Dosarele lor erau la București. Noi comisia nu-i dezbăteam. Nouă numai ne băgau sub nas raportul. Lazăr se face că nu știe…
Am plecat la Aiud să vorbim față în față cu Silaghi. Dar la fața locului, bărbatul de 71 de ani a refuzat nervos orice discuție, acuzând o operațiune de hărțuire și avertizând chiar că va suna la 112.
Locul lui Silaghi în comisia de la Aiud din 1986, cea care i-a refuzat pentru a doua oară liberarea condiționată lui Iulius Filip (și care a fost prezidată tot de Augustin Lazăr), a fost luat de Marius Coldea Rusu, ofițer-educator în Penitenciarul Aiud.
Pe Rusu l-am găsit tot în orășelul transilvănean, în curtea casei sale. Se îndeletnicea cu treburi grădinărești.
Spre deosebire de Silaghi, a avut cuvinte mai frumoase la adresa procurorului general Augustin Lazăr.
Da, un băiat harnic. Eram prieteni, dar acum nu am mai vorbit de ceva vreme.
Fostul educator și-a făcut apoi timp mai bine de o oră să explice cum funcționau lucrurile în comisia de liberare condiționată prezidată de procurorul Lazăr.
De deținuții politici se ocupa direct ofițerul de informații din penitenciar, colonelul Lazăr, pe care Iulius Filip îl numește în cărțile sale securistul Lazăr.
Coldea Rusu, ca educator, nu avea treabă decât cu deținuții de drept comun. Rusu susține că ofițerul de informații nu participa de drept la comisie (nici legea nu-i atribuie vreun rol în acest sens), dar atunci când erau procese verbale pentru deținuți politici actele treceau pe la el pentru verificare.
Deși, continuă Rusu, era o verificare strict formală din moment ce toată lumea știa că deținuții politici nu trebuie eliberați condiționat.
Augustin Lazăr susține astăzi că regimul unor deținuți precum Iulius Filip era același cu al oricărui alt condamnat. Însă eliberarea celor cu marca CSS la dosar trebuia împinsă până la împlinirea întregii perioade consemnate în sentință. Toată lumea știa asta, apasă pe cuvinte colonelul-pensionar Coldea Rusu.
Iulius Filip a fost eliberat la termen, ca mulți dintre colegii lui politici de atunci.
Pentru a fi siguri că nu e respectată una dintre condițiile eliberării condiționate – inexistența rapoartelor de sancționare disciplinară – deținuții politici puteau fi pedepsiți fără un motiv real, mai povestește Rusu. Ordinul era simplu:
<Trebuie să le facem raport de pedepsire!>, <Dar nu mai avem pentru ce>, <Găsim noi pentru ce…>
Ordinul venea de la tovarășul secretar de partid de la județ însărcinat cu problemele speciale.
Fostul educator Coldea Rusu susține că deținuții nu erau chemați vreodată în fața comisiei. Fostul său coleg Silaghi îl contrazice însă. În scurta conversație telefonică purtată cu reporterul Dela0.ro, Silaghi a susținut că toți deținuții, indiferent pentru ce erau condamnați, se prezentau în fața comisiei de propuneri.
Practica exista, se apără Rusu, dar doar în unitățile mai mici. Aiudul era totuși un penitenciar mare. Deținuții politici cu care am discutat confirmă că nu au fost vreodată în fața unei comisii, deși unii dintre ei recunosc că deținuții de drept comun ar fi avut această posibilitate.
Coldea Rusu recunoaște practic că această comisie de propuneri îndeplinea doar o formalitate în cazul deținuților politici, validând legal decizii luate în altă parte. Fapt știut și de Augustin Lazăr, susține el. Și asta pentru că procurorul trimis să prezideze comisia din penitenciar era subordonat prim-procurorului de la județ, care la rândul lui răspundea în fața aceluiași secretar de partid însărcinat cu problemele speciale.
În cazul deținuților politici această comisie de propuneri nu era decât un paravan legal pentru abuzurile Securității.
Deținutul politic
Iulius Filip, dizidentul de la al cărui caz au plecat dezvăluirile legate de activitatea procurorului Augustin Lazăr, a ajuns în atenția Securității încă din 1980, când în diferite discuții exprima păreri critice la adresa partidului.
În 1981 i-a scris o poezie lui Nicolae Ceaușescu, nu tocmai corespunzătoare după standardele Securității. Ce a pus însă capac a fost susținerea pe care muncitorul Iulius Filip și-a manifestat-o într-o scrisoare față de membrii sindicatului polonez Solidaritatea.
Acuzat și condamnat la închisoare, Filip își începe detenția pe 14 decembrie 1981. După decretul din 1984, care privea amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse, anii de pușcărie s-au transformat din opt în cinci. Cinci ani și patru luni, mai exact.
Pe cei mai mulți i-a petrecut în Penitenciarul Aiud. Ce a văzut, auzit și simțit acolo Iulius Filip este descris, în detaliu, în volumul Între viață și moarte, publicat la o editură clujeană în anul 1999. Sunt doar câteva exemplare tipărite ale acestei cărți. Dela0.ro l-a consultat pe cel păstrat spre arhivare la Biblioteca Națională a României.
Când a ajuns la Aiud în iunie 1983, pe Iulius Filip l-au băgat direct pe restrictivă.
Restrictiva însemna că deținutul nu primea vizite, nu beneficia de pachete, mâncare primea o zi da, o zi nu.
În ziua în care nu primea mâncare, primea bătaie. Era mai ușor de chinuit un corp slab, care nu opunea rezistență.
De dormit, dormea pe o scândură cu pretenție de pat, iar lenjerie îi era o pătură pe care încă se mai vedea sângele altor deținuți care trecuseră pe acolo.
Un an de zile a stat Iulius Filip pe restrictivă, până la finalul primăverii anului 1984.
În volumul menționat mai sus dizidentul povestește cum înainte să fie scos de pe restrictivă unul dintre gardieni l-a avertizat să nu spună nimic din ce se petrece acolo, nimic despre bătăi, despre regimul dur.
În iunie 1984 Filip își vedea soția prima oară după un an de zile. Maria i-a adus atunci un pachet, însă el l-a refuzat. Deși abia ieșise după un an de restrictivă, s-a gândit că afară, în libertate, trebuie să-i fie oricum tare greu familiei.
Gardianul care-l mută pe Iulius Filip de pe restrictivă la T-eu (n.r. – o zonă a complexului carceral) îi spune acestuia că acolo sunt numai deținuți politici și cei care răspund direct de ei, în penitenciar, sunt plutonierul Ispas și locotenent-colonelul Lazăr, ofițerul de informații.
În iarna lui 1984 Filip primește o nouă vizită a soției Maria, care de data aceasta vine și cu cei doi copii, dar și cu un nou pachet. Este întâlnirea la care Filip le povestește despre toate lucrurile prin care a trecut în ultimii trei ani. Chinurile nu se opresc însă aici.
Anul 1985 este unul care-i aduce deținutului prima luare în discuție a cazului său în vederea eliberării condiționate. Înainte de acest moment petrecut în iulie 1985, îi mai aduce însă ceva, un lucru pe care nu-l uită și-l consemnează 15 ani mai târziu în carte.
Deoarece acum aveam executate două treimi din pedeapsă mi se înmânează o hârtie cu scopul de a întocmi o cere de grațiere. Aceasta trebuia adresată judecătoriei Alba – Iulia, care, de fapt, nu avea nimic în comun cu deținuții politici și, prin urmare, am refuzat să fac acest lucru, scriind pe acea hârtie următoarele versuri:
<Iancule, tu cînd te-ai dus
Nouă-n Testament ne-ai spus
Și de va veni dușmanul
Să vă ia pământ și drept,
Români, scuturați stejarul
Ca, din senin, să mă deștept
Românii s-au ridicat
Și-ntr-un glas ei au strigat:
Noi am scuturat Stejarul
Și dreptate am făcut
Dormi, tu, liniștit, în Pace,
Somnul dulce și plăcut>
Hârtia a fost dusă de gardian la comandantul închisorii Vasile Rus. Pentru gestul său artistic Filip a primit atunci 40 de zile de izolare, în lanțuri și cătușe cu același regim alimentar – mâncare o zi da, o zi nu.
În procesul-verbal de respingere a liberării condiționate, întocmit în iulie 1985 de comisia prezidată de Augustin Lazăr, se menționează între motivele refuzului și zilele de izolare ale deținutului, probe ale abaterilor sale, deci ale atitudinii încă dușmănoase la adresa conducerii de partid și de stat.
Iulius Filip nu menționează nicăieri în volumul Între viață și moarte ceva despre comisia de eliberare, despre cine făcea parte din ea, cine o conducea, cine decidea cu privire la soarta sa. Nu e singurul deținut care nu știa nimic despre această comisie.
Radu Filipescu, fost condamnat politic la zece ani de închisoare și eliberat după aproape patru ani în urma presiunilor externe, a trecut și el prin Penitenciarul Aiud la mijlocul anilor 1980.
Filipescu își amintește că acela care lua deciziile referitoare la regimul din penitenciar al deținuților politici era colonelul Lazăr de la Securitate.
El hotăra când era de pedeapsă, când era de izolare, când era de vizită sau de primit pachet.
Acest colonel Lazăr era practic stăpân peste viața de penitenciar a deținuților politici – iar observațiile sale erau preluate formal de comisia de liberare condiționată și învestite cu putere legală de membrii săi în procesele verbale care încuviințau sau refuzau eliberarea.
Un alt deținut politic de la Aiud, Ion Ilie, povestește pentru Dela0.ro că ei, politicii, nu ajungeau niciodată în fața acestei comisii. Ion Ilie a primit șase ani. A făcut patru după ce decretele date de Ceaușescu i-au mai redus din pedeapsă. La Aiud a stat între 1984-1986.
Nu-și aduce aminte ca în acea perioadă vreun deținut politic să fi fost eliberat condiționat. Nu știe nici ca el să fi fost vreodată propus pentru eliberare condiționată. Nu a purtat nicio discuție cu nimeni pe acest subiect. Ce știe însă e că a fost eliberat cu o lună și 11 zile mai repede decât trebuia. De ce? Habar nu are nici până în ziua de azi.
Nicolae Lițoiu a fost condamnat, la rândul său, la 15 ani de închisoare.
Ar fi trebuit să iasă în 1996. Pedeapsa i-a fost redusă la jumătate în urma unui decret din 1988. A ieșit în 1989 din Penitenciarul Aiud. Nu a fost niciodată în fața vreunei comisii pentru liberare condiționată.
Dar probabil că propunerea de eliberare a existat, pentru că – își amintește Lițoiu – la un moment dat a venit cineva, un gardian, care i-a strigat în treacăt: “Ai fost în comisie. Ai fost amânat cu trei luni.” Și atât.
Nu l-a pus nimeni să semneze vreo hârtie prin care i-a fost adusă la cunoștință decizia comisiei ori faptul că poate ataca decizia în instanță.
Lițoiu spune că toate lucrurile în cazul deținuților politici erau comandate direct de Securitate.
Ea decidea cât mai stă după gratii fiecare condamnat pentru fapte considerate împotriva orânduirii socialiste. În acest context, susține fostul deținut, procurorul președinte de comisie era o unealtă, o păpușă în mâinile Securității indiferent de numele său.
Rolul procurorului și al comisiei prezidate de el era – în cazurile care implicau deținuți politici – să dea o aparență legală unor hotărâri luate dinainte în altă parte, care scurtcircuitau prevederile opozabile teoretic tuturor condamnaților.
Voia Securității era literă de lege în situațiile în care aceste comisii luau în discuție oportunitatea eliberării condiționate a celor închiși pentru delicte politice.
Chiar și așa, spune Lițoiu, nu-l poate condamna pe Augustin Lazăr mai mult decât pe alții, angajați ai sistemului de forță care își îndeplineau fără crâcnire și fără remușcări sarcinile. Poate că la vremea aceea era format într-un anumit fel, își explică mai mult pentru sine fostul deținut.
Și Ion Ilie crede că rolul procurorului Augustin Lazăr care conducea comisia de liberare era relativ minor în contextul în care Securitatea decidea tot ce ține de deținuții politici. Rolul lui era de semnatar. “Chiar dacă ar fi avut o atitudine, o poziție diferită, nu putea face decât ce-i impunea Securitatea”.
Nici Radu Filipescu nu se grăbește să-l judece pe procurorul Augustin Lazăr. A experimentat pe propria piele cât de bine era organizat sistemul, la nivel de proceduri. Cel mai probabil, crede Filipescu, dacă Augustin Lazăr nu-și punea semnătura o făcea oricum un alt procuror.
Dar în cazul Iulius Filip, cel care și-a pus semnătura a fost chiar Augustin Lazăr, astăzi procuror general al României.
Procurorii
Am apelat la ei nu pentru o reacție punctuală în cazul Augustin Lazăr-Iulius Filip, ci pentru a afla cum funcționau exact lucrurile. Am fost trimiși la lege, ni s-a închis telefonul în nas sau am fost refuzați pur și simplu. Un singur fost procuror a acceptat să converseze cu reporterul Dela0.ro, dar doar sub anonimat.
Bărbatul consideră că puteai să nu faci rău dacă nu voiai, că existau mijloace prin care te puteai extrage din acest malaxor legal. Și nu trebuia să fii neapărat un revoluționar pentru asta. Puteai refuza să intri în astfel de comisii sau în orice tip de activitate de procuratură care avea legătură cu interesele și obiectivele Securității, susține sursa consultată de Dela0.ro.
În cazul comisiilor de liberare condiționată, bărbatul subliniază că nu degeaba era pus un procuror președinte. Procurorul era cel care cunoștea legea și era numit acolo să o respecte și să se asigure că toate părțile implicate acționează în conformitate.
Când intervenea însă Securitatea, orice argument legat de controlul de legalitate devenea caduc. Comisia trebuia pur și simplu să asigure legalizarea hotărârilor luate de oamenii din umbră ai Securității.
Sursa consultată îi dă dreptate lui Augustin Lazăr când spune că nu el îl elibera pe deținut.
Dar în același timp propune o nuanță: dacă în procesul verbal al comisiei spui și semnezi că nu e recomandată eliberarea condiționată în cazul unui deținut politic, nu îi oprești astfel cursul? Pentru că de ajuns în instanță se mai ajungea doar dacă condamnatul contesta decizia comisiei – ceea ce, în lumina tuturor mecanismelor descrise mai sus, nu era posibil.
Norica Nicolai, fost procuror la Procuratura Oltenița și actual europarlamentar ALDE, completează descrierea angrenajului confirmând că instanțele din vremea respectivă ajungeau să decidă doar în situațiile în care comisiile de profil propuneau eliberarea condiționată.
De asemenea, susține că faptele prevăzute de articolul 166 din Codul Penal de la acea vreme erau strict de competența Securității, care acționa (indirect) prin intermediul acestor comisii de eliberare condiționată prezidate de procurori.
Practic, toți membrii acestor comisii știau că, în cazul deținuților politici, nu există clemență, ci doar circumstanțe agravante, rapoarte de pedepsire și o cât mai lungă reținere în spatele gratiilor pentru îndreptare și reeducare.
Pentru România comunistă, era pur și simplu periculos ca un om precum Iulius Filip să fie lăsat în libertate. Nu a fost vina tânărului procuror Augustin Lazăr că lucrurile au stat așa – după cum nu a fost vina sa că un anume colonel Lazăr de la Securitate le făcea viața imposibilă deținuților politici de la Aiud.
Dar discuția publică despre responsabilitatea celui care se pune, în mod repetat și de bună voie, în slujba unei dictaturi care condamnă la închisoare pentru manifeste și prelungește detenția pentru poezii nu poate fi scoasă din calcul.
Cu atât mai mult dacă acela este astăzi procurorul general al României democratice.
Epilog
Singurul contact pe care dizidentul Iulius Filip pare să îl fi avut cu respectiva comisie de liberare condiționată de la Penitenciarul Aiud prezidată de procurorul Augustin Lazăr este o scrisoare trimisă în vara anului 1986, după refuzul celei de-a doua eliberări condiționate.
Într-o scrisoare trimisă lui Augustin Lazăr, în calitatea sa de președinte al comisiei de propuneri, Iulius Filip scria:
Frate române, ai fost numit să ai mare răspundere, care apasă din ce în ce mai greu pe umerii tăi, să nu uiți că cei pe care-i servești iau mulți bani pe funcțiile lor, dar fii sigur că nu o să aibă parte de ei.
Niciodată banii câștigați pe oasele și cadavrele fraților tăi nu pot avea decât mirosul durerii și nenorocirilor. Bunul Dumnezeu va face mare dreptate.
De ce sunt în închisoare știi, dar te-ai ostenit prea puțin ca oamenii să nu fie torturați și schingiuiți, deși era o atribuțiune care îți revenea.
Scrisoarea, publicată recent de Centrul de Consultanță Istorică, a fost trimisă de Iulius Filip pe 14 iulie 1986. Trecuse doar o săptămână de la momentul în care comisia prezidată de procurorul Lazăr decisese pentru a doua oară că nu e cazul unei eliberări. Comisia propunea amânarea la termen, adică executarea integrală a pedepsei date.
Nici măcar o zi în minus.
Ce sa mai facem acum. Lazar in 3 saptamani va iesi la pensie. Pensia va fi calculata si va primi punctaj inclusiv pe perioada cand a fost procuror la Aiud. Daca macar Iohannis ar semna demiterea lui, ca o are pe masa de atatea luni, dar n-o s-o faca.
Lazar stie ca este vinovat deoarece in CV-ul sau nu mentioneaza perioada Aiud.
Este uluitor cum si-a facut loc in varful puterii un om atat de controversat, un om care a contribuit din plin la un sistem represiv. Pruna l-a impins, iar el l-a santajat pe presedinte punand in mapa o sentinta cu NUP data de alt Lazar, asa ca s-i aduca “aminte” cine e el. De, grefiera a fost de vina…
Articolul arata o documentare minutioasa, care desigur a implicat multa munca din partea autoarei. Deoarece aceste informatii apar in momentul in care se face selectia pentru functia de procuror general, iar Augustin Lazar e unul din candidati, cred ca ar fi de bun simt sa studiati la fel de minutios si sa publicati informatii si analize si despre ceilalti candidati la functia de procuror general. Nu de alta, dar in Romania sunt multe “coincidente” in care oamenilor li se cauta “nod in papura” pentru a ii impiedica sa fie alesi, atunci cand candideaza.
Draga Dela0, as dori sa stiu in ce fel ti-ai respectate codul deontologic cu acest articol?
Dau citire doar unei mici parti:
2. Regulile redactării.
2.2.1. Informaţia trebuie delimitată clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în acest sens.
2.2.2. Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica, şi va exprima opinii pe o bază factuală. Informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false, nu vor fi publicate.
2.2.3. În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate.
2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citării. În cazul citării parţiale a unei persoane, jurnalistul are obligaţia de a nu denatura mesajul acelei persoane.
Personal il consider un articol fake news prin prisma faptelor si a celor citati in cuprinsul acestuia si a cuvintelor induse.
Anonimule, te-ai găsit când și cui să-ți arăți erudiția, corectitudinea și vocația de ctitic. E plina presa de articole care din titlu și până la semnătură sunt maculatură, n-au deloc de-a face cu deontologia, la fel pe net, la fel în emisiuni tv și când, în sfârșit, un articol este foarte bine scris, documentat, imparțial, te-ai găsit tu s-o faci pe Maiorescu!
acest articol este lung si foarte bine documentat si nu-si propune sa hraneasca orgoliile sau simpatiile nimanui ci doar purul adevar, e adresat persoanelor care au intelegere si destul material cerebral pentru a discerne.
Desigur acest anonim mai bine se semna…invidiosul. Cumva ești vreo unul din cei ce după văd un clip cu sărăcia și condițiile copiilor din Eritreia nu mai mănânci 3 zie și plângi încontinuu ? Nu cred.
Anonimul are dreptate, autoare critică pozițiile exagerate ale altor “jurnaliști”, dar uită să îi ceară o părere domnului Augustin Lazăr, care e direct implicat în poveste. E un lucru elementar.
de parcă “domnul Augustin Lazăr” ar accepta să-și spună vreo opinie despre subiectul ăsta
Felicitari pentru articol! Ca traitor in acele vremuri, dar copil, aveam 12 ani la revolutie, am putut sa vad ca daca voiai sa nu fii amestecat intr-ale partidului si ale securitatii, nu te bagai, iti vedeai de treaba ta, e adevarat ca nu promovai sau nu aveai beneficii, dar nici nu erai nevoit sa iei parte la ororile sistemului de represiune.
Felicitiari si stima, da, tata asta este jurnalism , da .. jurnalism dinala pur si obiectiv documentat si corect. Jos palaria.
Toate cele bune și să scrieți în continare la fel.
Partea trista sau sa-i spun pe nume TRAGRDIA estye ca aceasta tara ROMANIA este condusa pe drumul pierzaniei de foarte multi ” AUGUISTINILAZAR” care se sustin unii pe ceilalti si nu lasa loc onoarei , cinstei si competentei , PACAT !!! Absurdul este ca suntem o tara asezata pe un munte de aur , la propriu , a carei populatie sufera de saracie , boli si foame !
ESTE INGROZITOR!
UNDE SUNT IN PRIMUL RAND ASOCIATIILE DE REVOLUTIONARI CARE AU PRIMIT IN URMA REVOLUTIEI TERENURI SI PENSII, BANI?
UNDE SUNT? VIN CU O COROANA LA DIVERSE ACTIVITATI? SI ATAT?
DE CE NU SUNT ACUM IN FATA COTROCENIULUI SI AL PARGHETULUI GENERAL SA CEARA DEMISIA ACESTUI IMPOSTOR SDI TORTIONAR?
DE CE NU IESI IN STADA DOMNULE MARIES?
D-NULE MARIES AI DEPUS O PLANGERE PENALA IMPOTRIVA ACESTUI TORTIONAR ?
NU AI DEPUS? DE CE NU AI DEPUS? CA ACEST INDIVIID SA RASPUNDA PENAL?
IN PITA SA PROTESTEZI CU ALTE OCAZII AI IESIT. DAR ACUM nu. E FRIG AFARA!
Aici sant doua aspecte : 1. Augustin Lazar nu este nici securist ,nici tortionar ,cel putin pe baza tuturor dovezilor prezentate pana acum in toate mijloacele de informare (presa scrisa ,Televiziuni ,etc.) 2. Asociatiile de revolutionari nu stiu in ce masura sant chiar ceea ce pretind ele . Foarte multe au membrii facuti revolutionari pana dupa anul 2000 ,asa ca afirm camulte dintre ele sant plasmuite doar din interese pecuniare . Exista si revolutionari adevarati (sau care mai bine zis s-au comportat asa …pentru ca acum este ,cred ,clar pentru toti ca nu a fost de fapt revolutie) .Cei care au iesit in strada in Timisoara , Bucuresti si alte localitati din tara infruntand fortele de ordine si gloantele sant in mod clar cei ce trebuiau numiti si respectati ca eroi ai revolutiei . Insa sa nu imi spuneti ca Ion Iliescu a fost revolutionar …ca nu va cred . A fost macar o secunda in pericol in acele zile ? Si cati altii ca el ?!?
Foarte bun si prompt articolul, o buna contributie in subiect, felicitari!
Împreună cu Augustin Lazăr,OBLIGATORIU să plece și actualul ministru al Justiției,fost procuror comunist foarte în grațiile Partidului și ale brațului său înarmat,Securitatea,conform arhivelor PCR.
Să nu uităm de actualul președinte al Curții Constituționale și ceilalți 8 membri ai numitei Curți-toți au fost magistrați comuniști.
Lustrație să se facă,în sfârșit,dar CU TOȚI,nu pe alese!
:))))))))))))))))))))) Băi, mă repet, DA!, Lazăr a fost o rotiţă din sistem, a fost procuror comunist, la ce foloseşte o anchetă când orişice doi neuroni şi-o sinapsă ŞTIE că cei din sistemul juridic, când era vorba de politici, erau doar actori la care le venea partitura scrisă de la partid, ei doar o interpretau şi semnau, clar Lazăr este unul dintre mulţii care n-ar trebui să aibă drepturi cetăţeneşti gen dreptul de vot, nu mai scriem despre dreptul de a candida şi de a deţine funcţii publice, dacă uitatul punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara s-ar fi aplicat.
Fix la fel putem scrie despre fostul subaltern e la Ministerul de Externe al Paukeriţei, moş Şora.
Mă repet, noi, puleţii de rând, suntem de acord cu ideea, hai să aplicăm lustraţia acum, la 3 decenii dicstanţă de momentul zero, tot ce-o făcut parte din sistem- securişti, activişti, gradaţi, diplomaţi, funcţionarii sistemului represiv, toţi-toţi la gară.
Să vedem, le convine la Toader, Dorneanu, Lazăroiu, Nicolai, Abraham, Bolcaș, Andon și restul mafihoţilor de sorginte securisto-PCRistă?
Afară din viaţa publică, interdicţie la apariţii în media şi, cel mai important, control la sânge la averi, ce nu se poate justifica se confiscă, plus nu mai mult de pensia minimă, nici p-aia n-ar trebui s-o primească cei ce-or susţinut un sistem criminal, dar hai să fim miloşi, pensia minimă.
Daaaaaar când scrii articole care EVIDENT ridică mingea la fileu maşinii de manipulat prostimea tembelizomană votantă de mafihoţi ne cam pui să ne punem întrebări, că nimeni nu scrie de-a-npulea lelea decât dacă-i retard, ceea ce nu-i cazul.
Lazăr ăsta, ca şi fiica celui mai longeviv procuror ceauşist, Koveşiţa, ca şi Julien, fiul milţienilor Cioloş, sunt în tabăra pro-UE şi anti-mafia sprijinită de ţarul Putin, să-i ataci te plasează în tabăra… oare care?!
Jenant. Chiar nu putem iesi din zona asta a conflictului de clasa??!! Adica nu pot sa-l injur pe Dragnea fara sa fiu USR-ist au PNL-ist si nu pot sa-l injur pe Iohannis fara sa fiu PSD-ist… Atat de lipsita de nuante e lumea in care traim?
:))))))))))) Cum bine ne învaţă Sun Tzu, când vrei să înţelegi o acţiune vezi CINE are de câştigat din ea ACUM şi vei pricepe cu AI CUI SOLDAŢI te lupţi.
Desen explicativ, scris de unul mai deştept ca mine:
Eduard Pantilimon
deci, Eduard Pantilimon:
6 aprilie la 08:35 ·
Nu avem un caz Augustin Lazăr, avem un caz Iulius Filip. Un jurnalist de investigații asta făcea, investiga cazul Iulius Filip și ne punea în fața ochilor cine este cel care l-a turnat, cine este cel care l-a spionat, cine este cel care l-a anchetat, cine este cel care i-a făcut dosarul, cine este cel care a judecat dosarul și l-a condamnat, cine este cel care l-a torturat în inchisoare. Dacă aveam toate aceste personaje devoalate publicului larg, puteam înțelege dorința unora ca Lazăr să-și dea demisia. Dar ei nu au treabă cu aceste personaje, pentru ei aceste personaje nu au importanță. Ei au treabă cu Lazăr, pentru că așa au primit ordin. Exact cum au primit ordin și l-au executat cei care l-au exclus din PCR pe Iulius Filip, apoi l-au exlus de la unitatea unde muncea, apoi au aplaudat pedepsirea acestuia.
Sunt cam aceiași care cer să fie pedepsită Camelia Bogdan că a condamnat un hoț notoriu. Pentru că e greu de schimbat caracterele. Ele nu se schimbă printr-o revoluție. Doar organizarea ansamblului societății se schimbă prin revoluții. Caracterele se schimbă prin înțelegerea cunoștințelor acumulate în viață.
#gândiți
Deci, i se reproseaza unui procuror general ca la 29 de ani, cand era procuror flacau, nu s-a sinucis profesional (si probabil si fizic) facand un raport prin care sa fi propus instantei de executare eliberarea ilegala a unui detinut ( politic) care oricum nu avea sanse sa fie eliberat, pt ca asa cum stim nu decidea nici procurorul flacau, nici instanta de executare, ci Securitatea. Bun. Cui foloseste prostia asta utila a unor jurnalisti altfel de buna credinta? PSD-ului, ciuperca, ce e?
Nici astăzi, Romania nu are deținuți politici… 🙂