Nu există țară pentru evrei. Doar pentru români

Istoria națională, așa cum e ea predată în școli, ignoră cu desăvârșire multele istorii locale și, odată cu ele, istoriile comunităților etnice dispărute brutal – inclusiv prin politici statale de excludere. Evreii români reprezintă un capitol aparte în acest peisaj. Ei sunt, înainte de toate, victimele unor crime pe care le-am recunoscut oficial abia în 2004 și pe care segmente ale societății românești încă le neagă. Finalul lunii ianuarie evidențiază această realitate strâmbă. | Foto: LIFE Photo Archive

0

A doua jumătate a lunii ianuarie marchează, an de an, în România două evenimente comemorative majore – Unirea Principatelor (înfăptuită pe 24 ianuarie 1859) și Ziua Internațională a Victimelor Holocaustului (fixată pe 27 ianuarie, ziua eliberării lagărului de la Auschwitz).

Mica Unire e mereu prilej de sărbători și simpozioane locale achitate din bani publici. E un moment de mândrie și comuniune. Amintirea ororilor înfăptuite în procesul de excludere a evreilor din societatea românescă suscită însă infinit mai puțin interes. E un moment de uitare și indiferență.

Nicăieri nu e această discrepanță publică mai mare decât în locurile care, găzduind în perioada interbelică procente semnificative de populație evreiască, ar avea de administrat astăzi o moștenire culturală eterogenă, puternic influențată de grupurile etnice minoritare. Rămânem însă, mai mereu, la condițional-optativ.

Dela0.ro merge, la acest final de ianuarie, într-unul din locurile simbolice ale națiunii. La Focșani, în județul Vrancea, autoritățile locale au pus deoparte anul acesta circa 350.000 de euro pentru a asigura buna comemorare a celor 160 de ani de la Mica Unire. Se va jubila din nou la amintirea istoriilor fericite care ne-au adus laolaltă.

Doar câteva zile mai târziu, Ziua Internațională a Victimelor Holocaustului va avea și ea parte de ceremonialul ei. Puținii interesați se vor strânge și își vor aminti că în Interbelic un sfert din populația orașului Focșani era de etnie evreiască.

Județul Vrancea (Putna la vremea respectivă) era el însuși un focar de multiculturalism. În 2019, comunitatea mozaică locală abia mai numără 150 de membri (statistica include și județul Buzău).

Societatea românească e sistematic învățată să prețuiască uniformitatea, gândirea și simțirea omogene, și să respingă ideea că istoria națională e și o sumă de istorii ale comunităților locale.

La Focșani, și în acest ianuarie din 2019, memoria publică jubilează energic în contextul Micii Uniri – și moțăie uituc în contextul Holocaustului.

Ultimii martori

Două eleve de la Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza o întreabă pe profesoara de istorie Gabriela Obodariu dacă în Focșani mai sunt supraviețuitori ai Holocaustului. Ar vrea să organizeze ceva pentru 27 ianuarie, Ziua Internațională de Comemorarea a Victimelor Holocaustului. Profesoara le îndrumă către Mircea Rond, președintele Comunității Evreiești din Focșani.

Mircea Rond e deja în pregătiri de câteva zile. Pregătiri pentru 24 ianuarie, pregătiri pentru 27 ianuarie și pregătiri de publicare a unei reviste lunare. Activitatea de birou și-o desfășoară la parterului unui bloc din Focșani, alături de soție și secretară.

Pe 24 ianuarie, de Mica Unire, bărbatul e implicat într-un eveniment organizat la Casă de Cultură din oraș. Pe 27 ianuarie, de Ziua Victimelor Holocaustului, are activități cu grupuri de elevi. La 10.00, în micul sediu al comunității din oraș, vor veni elevii de la Colegiul Național Unirea. La 13.00 vor veni cei de la Colegiul Național Cuza.

Luni, 28 ianurie, Rond se va întâlni cu alți 100 de elevi de liceu din Panciu. Tot pe tema Holocaustului.

Actualul președinte al Comunității Evreiești din Focșani a preluat gestiunea în 2000, când structura mai conținea cinci membri – trei evrei și doi creștini. A început să meargă din ușă în ușă la cei pe care-i mai știa evrei, să-i aducă în comunitate. Acum, susține Rond, are cam 150 de oameni, dintre care 50 sunt evrei.

Comunitatea pe care o conduce Mircea Rond acoperă nu doar orașul Focșani, ci și orașele Odobești, Panciu, Adjud, dar și Râmnicu Sărat și Buzău. Membrii care pot se întâlnesc în fiecare sâmbătă, de la 10 la 11, pentru rugăciune. „Apoi stăm și povestim. Când plecăm de aici mergem toți să gustăm o pizza”, relatează președintele comunității.

Pentru puținii rămași, dar și pentru cei plecați din România, Mircea Rond scoate o revistă a comunității. Publicația apare lunar și cuprinde știri din Vrancea și Israel, dar și stiri din lume.

Revista are și articole de sănătate. Luna aceasta, la rubrica sănătate, abonații vor afla noi informații despre arsuri. Tot luna aceasta la rubrica Știați că sunt descrise tot felul de superstiții legate de verighetă. Mereu prezentă e și rubrica de bancuri.

„Asta gustă oamenii bătrâni”, explică Mircea Rond. Fără s-o spună direct, președintele comunității prognozează: în câțiva ani, niciun etnic evreu nu va mai trăi în aceste locuri și ultimele rămășițe ale unei istorii ignorate vor dispărea. Poate pentru totdeauna.

Până atunci, revista ajunge lunar la 1.500 de oameni, via email. Are abonați în Australia, Israel sau China. Și câțiva, tot mai puțini, în România.

Dar Mircea Rond a făcut mai mult decât o revistă. A deschis comunitatea evreiască din estul țării, a mai reparat sinagogile, a încercat să le vorbească deschis copiilor și tinerilor.

În Focșani mai există astăzi o singură sinagogă, din șapte câte erau în anii 1920. Momentan ea se află în reparații.

Deși ar fi trebuit finalizate până în decembrie 2018, lucrările la templul mozaic din Focșani continuă. Nu se știe exact când sinagoga va fi din nou funcțională.

 

Mai sunt de găsit sinagogi funcționale în Odobești și în Râmnicu Sărat. În ele, Mircea Rond organizează tot felul de activități specifice cultului mozaic, nu doar de comemorări.

Dacă acum un deceniu sinagoga din Odobești stătea să cadă, astăzi ea e recondiționată – dar semi părăsită pentru că aproape niciun credincios evreu nu-i mai calcă pragul.

 

Cea mai recentă întrebare pe care președintele Comunității Evreiești din Focșani a primit-o de la elevi este de ce evreii nu-l recunosc pe Iisus ca Mesia? Pentru acest răspuns Mircea Rond și-a pregătit câteva pagini A4, scoase la imprimantă.

Dacă grupuri de elevi vor să facă ceva legat de Holocaust, Rond îi lasă să se organizeze singuri, să caute informațiile, să pregătească prezentările. El vine doar să completeze și să răspundă întrebărilor care îi sunt puse. Nu vrea să fie acuzat că face prozelitism – așa cum a mai fost în trecut.

O călătorie înapoi în timp

Elevii din Focșani ajung la Mircea Rond prin intermediul câtorva profesori de istorie din oraș. Unul dintre ei este Gabriela Obodariu.

A fost printre cadrele preuniversitare care s-au bucurat în anii 2000 de primele cursuri de specializare în predarea istoriei Holocaustului. A fost și în Statele Unite ale Americii, unde a vizitat Muzeul Holocaustului din Washington, și a ajuns și la Auschwitz, simbolul etern al genocidului orchestrat de naziști și de aliații lor (printre aceștia, regimul fascist al mareșalului Ion Antonescu).

Din toată această formare, pe care o consideră extrem de importantă, Gabriela Obodariu și-a făcut singură opționalul despre Holocaust, înainte ca această materie facultativă să existe și să fie implementată la nivel național, în 2005. Profesoara din Focșani a predat acel opțional timp de cinci ani.

Acum copiii au ales opționalul despre comunism.

La clasă profesoara Obodariu folosește manualul de istorie al editurii Corint, singurul care abordează în termeni decenți tema Holocaustului din România. Per total, Gabriela Obodariu nu e mulțumită de manualele de istorie, cel puțin nu de cum e tratat Holocaustul în ele.

Un amplu documentar realizat de Dela0.ro a arătat cum programa școlară de istorie lasă tematica Holocaustului din România la voia întâmplării, acordând puțin spațiu acestui subiect. Manualele de istorie existente în acest moment pe piață (cu excepția celui de clasa a XII-a de la Corint) fie nu tratează deloc fenomenul istoric, fie îl prezintă deformat sau îl neagă cu totul, plasând responsabilitatea genocidului asupra Germaniei naziste.

Holocaustul este însă un fenomen european, unul care a funcționat cu Adolf Hitler pe post de catalizator, dar și cu o multitudine de dictatori fasciști – precum Ion Antonescu – în rol de regizori locali.

Întâlnirea dintre Hitler și mareșalul Antonescu din Munchen, iulie 1941. | Foto: Muzeul Holocaustului din Washington

 

Gabriela Obodariu știe prea bine acest lucru și din acest motiv nu se bazează doar pe manuale în predare. O ajută și faptul că nici elevii nu mai sunt acum așa legați de manual.

Profesoara a încercat să se perfecționeze dincolo de specificul propriei discipline. A învățat,de pildă, în cadrul unui curs pe educație media (organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent din București) cum să regândească mesajul pe care vrea să-l transmită elevilor.

Și acolo i-au venit multe idei. Folosește, de exemplu, telefonul tot mai mult. Intră împreună cu elevii pe site-ul muzeului Yad Vashem sau caută mărturiii ale supraviețuitorilor. Totul e de găsit pe internet, trebuie doar să știi să triezi informațiile găsite.

Gabriela Obodariu se bazează mult și pe documentele de arhivă pe care le-a consultat pentru lucrarea ei de grad. A scris în respectiva teză despre istoria cotidiană din județul Putna în perioada interbelică.

Și în arhive profesoara de istorie a găsit o scrisoare a garderobierului de la teatrul din Focșani, care fusese dat afară pentru că era evreu, pe fondul politicilor antisemite. Omul scrisese o misivă către conducerea teatrului, disperat să afle cu ce anume greșise.

Mi-am făcut mereu meseria și aș vrea să știu unde am dat greș pentru a mă corecta – asta cerea, cu naivitate, garderobierul evreu din Focșani, în plin avânt fascist românesc.

Gabriela Obodariu le dă astăzi acest exemplu elevilor ei. De fiecare dată când vine vorba de măsurile luate împotriva unor oameni doar pentru că erau de altă etnie, profesoara își amintește de scrisoarea descoperită în arhivă. O emoționează de fiecare dată imaginea de peste timp a garderobierului exclus și însingurat.

Călăii de lângă noi

Pentru profesoara Obodariu, Holocaustul nu e doar o lecție de istorie. E și o sursă importantă de educație civică.

Pornind de la Holocaust, Obodariu poate duce discuția către drepturile omului, către discriminare, către disprețul social al unor categorii defavorizate. Holocaustul o ajută să aducă exemplul istoric în prezent, către situații și evenimente pe care le cunosc și elevii pentru că se întâmplă lângă ei.

Gabriela Obodariu poate face referiri punctuale la istoria locală din orașul și județul în care predă pentru că a studiat-o. Dar un alt profesor nu e obligat să facă la fel. Se poate ghida exclusiv după manualele incomplete.

Să introduci elemente de istorie locală pentru a le facilita elevilor înțelegerea nuanțată a unor fenomene sociale e strict o chestiune de alegere personală. Alegerea Gabrielei Obodariu e să o facă – și, mai departe, să-ți îndrume elevii către Mircea Rond și comunitatea evreiască pentru informații suplimentare.

Elevii comemorează Ziua Națională a Holocaustului la sinagoga din Râmnicu Sărat. | Foto: Laurențiu Selegian

 

Profesorii de istorie nu sunt singurii care pot intermedia cunoașterea factuală a Holocaustului românesc. Există surse de informare scrise – deși realitatea e că ele sunt periferice și uneori greu accesibile.

În Vrancea, arhivistul Bogdan Dogaru a publicat pe baza arhivelor locale mai multe cărți despre evreii din județul Putna, în încercarea de a scoate la iveală contextul local al Holocaustului.

Copiii învață în general despre Auschwitz, Hitler. Dar dacă nu le explici concret ce s-a întâmplat în comunitatea lor, în orașul lor, în județul lor… Hitler e așa o chestie departe, care nu e despre noi. Elevilor e bine să le dai exemple concrete din zona pe care ei o cunosc cel mai bine. Trebuie să integrăm istoria locală în istoria națională

, susține Dogaru.

Comunitatea evreiască era extrem de numeroasă în zonă. Aproximativ 25% din populația orașului Focșani făcea parte din minoritate.

După instalarea mareșalului Antonescu la putere, în județul Putna a fost fondat un lagăr de muncă, la Suraia. Descrierile locului sunt asemănătoare celor din lagărele din Transnistria – condiții dezastruoase de igienă, înfometare, lipsa adăposturilor etc. Potrivit documentelor scoase la iveală de arhivistul Bogdan Dogaru, guvernul Antonescu a încercat chiar stabilirea unor ghetouri în Focșani, Adjud și Odobești.

Au renunțat pentru că ideea de ghetou era în contradicție cu cea a detașamentelor de muncă obligatorie în care fuseseră încadrați evreii. Ghetoul interzicea deplasarea în fara zonei în care era stabilit, în timp ce detașamentul de muncă presupunea mobilitate. În aceste detașamente erau trimiși inclusiv elevi evrei. Tot documentele de arhivă arată clar acest lucru.

O altă formă de represiune, mai spune Dogaru, a reprezentat-o arestarea bărbaților evrei prin rotație, timp de 10-12 zile. În felul acesta autoritățile încercau să prevină posibile revolte alte populației evreiești. Școala evreiască a fost folosită pe post de închisoare în acest sens, în perioada iunie 1941 – ianuarie 1942. Potrivit lui Dogaru, din județul Putna – Vrancea au fost deportați 150 de evrei, la muncă forțată, dincolo de Nistru.

Nicio placă comemorativă nu marchează astăzi vreunul dintre aceste lucruri – și niciun discurs al vreunei autorități locale din județul Vrancea nu le amintește românilor despre crimele comise de țara lor împotriva unor cetățeni vinovați că erau de altă etnie.

Bogdan Dogaru e nemulțumit pentru că observă nu doar încăpățânarea sistemică de a ignora istoria locală și introducerea ei în școli, ci și acțiunile adesea nepăsătoare ale autorităților.

Eu am lansat cartea mea despre Holocaust în 2012, la Panciu, în prezența ambasadorului Israelului”, relatează Dogaru.

Le-am povestit atunci despre primarul Adolf Căpățînă (1941-1944), care jefuise bunurile evreiești. Sunt petiții la ONU în cazul lui. Apoi am aflat că i-au dedicat nu-știu-ce sărbătoare. E și cetățean de onoare al orașului.

Într-o cronologie a acțiunilor legale îndreptate împotriva evreilor români de regimul Ion Antonescu, Panciu stă la loc de (ne)cinste. Printr-un decret-lege din vara anului 1942, oraşul era declarant oficial cu caracter românesc şi creştin, cu excluderea oricărui element evreiesc.

Urbea trecuse printr-un cutremur devastator, pe fondul căruia majoritatea proprietăților evreiești din Panciu fuseseră jefuite de legionari. Chiar primarul Adolf Căpățână apare în documentele de arhivă printre făptuitori. Edilul și-ar fi construit o vilă cochetă din materiale sustrase de pe proprietățile evreiești. În toamna anului 1940, Panciu fusese declarat oraș legionar.

Aproape nicio urmă a prezenței evreiești nu mai există astăzi în Panciu – în afara unui cimitir aflat în paragină. Numele lui Adolf Căpățână stă la loc de cinste pe site-ul primăriei orașului.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.