7.41 Ora la care se sting luminile

Brusc a inceput sa ninga, dupa ploi torentiale decise sa faca pasul. Si mai brusc, USL-ul a castigat alegerile parlamentare, cu un procent ce aminteste de anii FSN-ului. Totul s-a petrecut aproape chirurgical. Urmeaza trei luni de iarna si alti ani de struto-camila. Ne adaptam?

1

In cele mai multe dimineti – mai ales daca sunt zile de luni – totul se petrece in cea mai mare graba. Somnul e taiat brusc, pare oricum prea putin, cafeaua e bauta doar pe jumatate, hainele alese in graba. Pe repede inainte ne aruncam in trafic spre munca. Suntem in intarziere, e luni si, asa cum ne-a invatat corporatismul, suntem stresati.

E cu atat mai haotic scenariul, cu cat aproape toti cei de care ne ciocnim pe drumul spre munca sufera de aceleasi simptome. Prea putini isi rotesc privirea in jurul lor. Daca ar face asta ar vedea ca rasaritul soarelui la inceput de decembrie e un spectacol, ca ploaia miroase altfel, ca parca si in balti sunt semne de frumusete. Ca sunt din ce in ce mai putine frunze prin copaci, ca aerul e inca bland, ca primele raze de lumina nu mai ustura ochii ca vara. Si ca becurile strazii se sting, in Bucuresti, zilnic, la 7.41.

Iata cateva detalii ale saptamanii trecute pe care nu le putem lasa in urma.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Scarba

Am ajuns, avand vointa tot mai slabita, in diverse societati care imi provoaca o scarba solida si, cred, utila. „Asa nu”, asadar. Imi este scarba, de pilda, de televiziuni si de reporterii de televiziuni de la fata locului. Imi este scarba de vocabularul lor redus, de debitul lor, de microfoanele lor, de retetele lor fast-food de a face stiri, de haina epopeii cu care sunt gata sa imbrace orice banal dezastru. Imi este scarba de importanta pe care si-o iau cand isi etaleaza cele douazeci de cuvinte din limba de lemn. Ii gasesc prosti, ignoranti, incorigibili.

Cu televizorul deschis, lumea devine, inevitabil, insuportabila. Imi este scarba si de presa viitorului. Gazetaria: jalnica meserie autodizolvata! Jurnalismul cetatenesc? Ce barbarie! Ce minciuna! Ce oroare! Gazetarii viitorului? Useri inculti fara nicio parola.

Imi este scarba si de frenezia tinerelor care vor sa parvina, tarand in derizoriu pana si vechea arta a curvasariei. Au degradat curvia, domnilor, au degradat-o! Cum scarba imi este si de aroganta senioriala a marilor nostri culturnici, oameni cu neclintita incredere in ei insisi, fara nuante, mici, scabrosi. Mai ales acum, in prag de sarbatori, imi este scarba de tot patriotismul si piosenia de parada.

  • Iniesta

La capatul tuturor sperantelor, in cultura populara exista inca Iniesta si fotbalul sau care cumva te tine in viata, de la o saptamana la alta.

  • O dedicatie

Am citit aceasta dedicatie intr-o carte ruseasca: „In memoria clasei de mijloc”. E buna. Daca voi scrie vreodata vreo carte ruseasca, voi incepe altfel: „In memoria celulelor care se sinucid”.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

„Superman, Spiderman sau Batman“, regizat de Tudor Giurgiu, a castigat premiul pentru „Cel mai bun scurtmetraj” la Premiile Academiei Europene de Film, un fel de Oscaruri ale Batranului Continent.

Scurtmetrajul a fost ales in urma votului a 2.700 de membri ai Academiei, cineasti din toate tarile europene, dintre 15 filme nominalizate la aceasta categorie.

E un scurt film emotionant. Incercati 11 minute.

Gaia Vince este o ziarista misto care scrie despre si filmeaza subiecte de stiinta si mediu si cutreiera lumea in cautare de idei. Jurnalul calatoriilor ei, linkuri catre materiale si diverse alte ganduri de drum sunt toate stranse pe un blog. Va recomand o oprire, s-ar putea sa il puneti in lista de favorites, cum am facut eu.

Un fel de preatarziu al Anei Blandiana, dar cu ciupituri de contrabas.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Detalii

„Nicio femeie n-ar trebui sa se incurce cu un barbat care isi uraste mama”, scrie Martha Gellhorn intr-o scrisoare din 1969, rezumand intr-o singura fraza esecul mariajului de legenda cu Ernest Hemingway. Poate ati vazut pelicula produsa de HBO despre relatia dintre cei doi, e mult zahar acolo pentru un ceai atat de amar, dar ar fi un moft inadmisibil sa critici industria hollywoodiana pentru ca se comporta ca o industrie hollywoodiana.

O paranteza.Criticand superficialitatea industriei cinematografice americane, nu faci decat sa reiei ipocriziile care ne-au adus, in ultima instanta, aici: pentru ca omul contemporan nu mai are timp sa-l gaseasca pe Hemningway citindu-l, apeleaza la diferitele sale sinteze, cu pretentia neclintita de a obtine imaginea fidela a produsului original. Cand nu se intampla asta – si cel mai adesea nu se intampla – apar expresii precum „descriere edulcorata a realitatii” sau, si mai rau, „documentare superficiala”. Da, dragi telespectatori, realitatea asta e tot atat de adevarata pe cat e si faptul ca nu e nimic mai superficial decat sa astepti de la un film de 2 ore sa rezume fidel o biografie de aproape un deceniu, in marginea careia s-au scris mii de pagini.

Nu pentru critica societatii lui „homo videns” – vorba lui Giovanni Sartori – scriu, insa, aceste randuri, ci pentru fraza aceea asternuta pe o coala de hartie in 1969 si expediata, intr-un plic, catre o adresa postala, calatorind nu doar distante fizice, dar si spaime – ale Marthei si ale noastre.

Gellhorn a fost unul dintre cei mai mari corespondenti de razboi pe care i-a vazut secolul XX. Si, la randul ei, Martha Gellhorn i-a studiat veacului toate grozaviile. A fost acolo in 1937 cand obuzele dansau deasupra Madridului inghitit de razboi civil, a fost acolo cand s-au deschis portile infernului de la Dachau, in 1945, iar dinauntru au iesit scheletele supravietuitorilor – semnele inca verticale ale binelui, un bine mic si aproape fara speranta in mijlocul unui rau diabolic, de forma gramezilor de cadavre descompuse sau a registrelor medicale imbracate in piele, continand detaliile seci ale rezultatelor experimentelor medicale -, a fost acolo in 1967 cand tancurile israeliene au patruns in Sinai in Razboiul de Sase Zile, ale carui efecte le vedem si astazi in Orientul Mijlociu.

Un interviu video AICI, acordat in 1983 lui John Pilger, in care Gellhorn croseteaza splendid in marginea stupiditatii liderilor occidentali si a felului in care aceasta a inecat in sange secolul trecut.

Dincolo, insa, de corespondentul magistral, dincolo de realitatile obiective si de relatarile jurnalistice, Martha Gellhorn a fost un monument de idiosincrazii si revolte personale. Intalnirea ei cu Hemingway n-a lasat in urma un scenariu hollywoodian. N-a lasat o dragoste netrecatoare. N-a lasat o pasiune mistuitoare traita pana la finalul zilelor. N-a lasat o epitoma a arderii sentimentale. Nici macar una a arderii sexuale. A lasat, totusi, un pahar de amaraciune si ranchiuna mai aproape de umanitate decat orice poveste frumoasa despre estetica impecabila a vietii.

Unii dintre noi isi iubesc prea mult mamele si asta distruge, cateodata, totul. Altii si le urasc, pur si simplu, iar asta amorseaza alte bombe cu ceas. Nici macar nu stim cand vor exploda. Sunt detalii ale biografiilor noastre pe care nu le putem controla. Sunt lucruri in noi pe care nu le putem schimba decat riscand sa ne trezim, la capatul procesului, fiind altcineva. Nimeni nu vrea, in ultima instanta, sa fie altcineva. Suntem aceiasi,  barbati iubindu-si sau urandu-si mamele, femei indragostindu-se de noi doar pentru a sfarsi in a ne dispretui, oameni luptand subversiv impotriva raului cu mai mult rau.

Unii au sansa ca din acest rau sa produca instante ale binelui universal: carti, muzica, tablouri – intrupari ale felului in care ceilalti ar trebui sa evite si-mai-raul. Altii sunt produsul altor circumstante: precum la Adolf Hitler, baiatul revoltat impotriva propriului tata, ranchiuna se poate varsa in devastare. De fiecare data, insa, devastarea interioara o precede pe cea exterioara, vizibila tuturor.

Lumea e locul in care lucrurile se produc exact cat de rau se pot produce. Exista, insa, cativa oameni a caror existenta si activitate impiedica lucrurile sa se produca si mai rau de-atat. Nu e loc nici de speranta, nici de disperare aici. Suntem, intr-un fel, toti doar martorii propriilor detalii.

1 COMENTARIU

  1. Da, scarba de cacaturile pe
    Da, scarba de cacaturile pe care le intalinim in viata noastra si de care trebuie sa scapam fara sa ne murdarim de cacat!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.