Speța Savonea: o ocazie pierdută de a zări ordinea de drept a statului nedrept

Judecătoarea Lia Savonea a dispus în 2015 o sentință definitivă degradantă într-un caz de abuz sexual comis de un bărbat de 41 de ani asupra unei fete de 13. Dar hotărârea fostei șefe a CSM e doar una între miile de dosare în care, neputând proba constrângerea fizică, statul s-a mulțumit să încadreze infracțiuni sexuale comise asupra minorilor ca fapte consimțite de victime.

3

Între februarie 2014 și august 2020 s-au soluționat definitiv în instanțele de judecată românești peste 2.700 de cauze având ca obiect infracțiuni sexuale comise asupra unor victime minore.

Aproape 1.300 dintre acestea s-au încheiat cu dispoziții ale instanțelor care au consfințit judiciar faptul că victimele minore nu fuseseră constrânse fizic sau moral să întrețină relații sexuale cu agresorii lor.

Cu alte cuvinte, consimțiseră liber, având suficient discernământ și anticipând critic conținutul și consecințele acțiunilor lor. Chiar și victime de 11, 12 sau 13 ani, abuzate de adulți având de 3, 4 sau 5 ori vârsta lor.

Una dintre aceste spețe a ajuns, în apel, și pe rolul unui complet din care făcea parte (în 2015) judecătoarea Lia Savonea, unul dintre magistrații care candidează astăzi pentru un post la Secţia Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța judiciară supremă în ierarhia de drept.

Dosarul respectiv e unul din cele 1.300 definitiv soluționate în intervalul februarie 2014-august 2020 cu o încadrare penală care s-a întemeiat pe ideea existenței consimțământului sexual al victimei minore. În cazul judecat completul prezidat de Lia Savonea, partea vătămată avea 13 ani, iar inculpatul, care îi era unchi, 41.

Nu știm, statistic, câte din cele 1.300 de dosare de infracțiuni sexuale cu minori, soluționate ca acte sexuale consimțite în intervalul care cuprinde și decizia Liei Savonea ajunsă astăzi sub lupa publică, au victime la pragul dintre copilărie și adolescență și agresori de vârstă mijlocie, în plină viață adultă matură.

Dar știm, dintr-o multitudine de cazuri investigate și relatate în anii din urmă de publicațiile Dela0.ro și Libertatea, că extrem de multe raporturi sexuale între victime foarte tinere și agresori mult mai în vârstă ajung, atunci când sunt instrumentate judiciar, să fie judecate de instanțele românești ca fapte consimțite, la desfășurarea cărora contribuie și concursul părților vătămate.

Fiind consimțite, faptele penale ajung pasibile de sentințe blânde, de un an, doi de închisoare, majoritatea dispuse cu suspendarea executării efective a pedepsei.

Exact în acest spirit a gândit și cântărit și judecătoarea Lia Savonea în 2015, când un dosar de act sexual cu minor i-a venit la judecată, în apel, după ce trecuse cu exact același obiect procesual și pe la instanța de fond (iar, anterior judecății, și pe la unitatea de parchet care a realizat urmărirea penală în cauză).

“Într-o noapte din vara anului 2011 după ce consumase băuturi alcoolice la un bar din localitate, inculpatul X (în vârstă de 41 ani, unchiul victimei) a pătruns în locuința comună din com. F, județ C și, ulterior, în camera în care dormea minora A, în vârstă de 13 ani și 10 luni, și a avut cu aceasta un act sexual oral consimțit, cercetările efectuate în cauză stabilind că, în speță, nu s-a dovedit că actul sexual s-ar fi realizat prin constrângere.

Din raportul de constatare medico-legală a rezultat că la data examinării numita A prezenta o deflorare completă veche a cărei dată nu a putut fi stabilită.”

, constata instanța de fond, înainte ca dosarul să ajungă pentru sentință definitivă la completul Liei Savonea.

La fond, inculpatul de 41 de ani care întreținuse relații sexuale cu nepoata sa de 13 ani primise o pedeapsă ridicolă: 8 luni de închisoare cu suspendare.

Judecătoarea Savonea completa cu propria logică juridică împrejurarea penală:

“Instanța de fond, pe baza probelor administrate în cauză, a reținut în mod corect situația de fapt, constând în aceea că inculpatul X (în vârstă de 41 ani, unchiul victimei) a întreținut cu minora A (în vârstă de 13 ani și 10 luni), un act sexual oral consimțit.

Este adevărat că fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prezintă o anumită gravitate și urmare comiterii acesteia dezvoltarea psihosocială a persoanei vătămate ar putea fi afectată în mod negativ.

Însă Curtea reține, în egală măsură, împrejurarea că persoana vătămată nu a înțeles să inițieze vreun demers împotriva comportamentului avut de inculpat, minora neaducând nici măcar la cunoștința părinților cele petrecute, fapta fiind relevată abia în urma sesizărilor formulate organelor de poliție cu ocazia dispariției acesteia de la domiciliu, când s-a mutat la locuința concubinului său, martorul W cu care intenționa să se căsătorească.”

Lia Savonea consfințea în cadrul hotărârii sale dispoziția penală de la fond: 8 luni de închisoare cu suspendare pentru inculpatul de 41 de ani care întreținuse relații sexuale cu nepoata sa de 13 ani. Case closed, definitiv și irevocabil.

Pe repede-înainte, sărim în timp opt ani mai târziu, la începutul primăverii lui 2023, când în spațiul public apare o informație legată de o anumită candidatură pentru post la ÎCCJ. Candidatura nu e inițial cunoscută, căci procesul presupune conspirarea aspiranților.

Dar dosarele candidaților sunt publice, iar în unul dintre ele se găsește o sentință îngrozitoare: un bărbat de 41 de ani care comisese o infracțiune sexuală asupra nepoatei sale de 13 ani fusese condamnat la închisoare cu suspendare, una dintre justificările sentinței blânde fiind că minora consimțise, fapt chipurile relevat de tăcerea victimei.

Candidatul la ÎCCJ crede, în mod evident, altceva: sentința nu e nici pe departe îngrozitoare, din contră chiar, e demnă să intre într-un dosar de candidatură, așadar între exemplele de bună practică pe care magistratul aspirant la instanța supremă le poate afișa cu mândrie.

Peste câteva zile, candidatura se dezvăluie: este chiar judecătoarea Lia Savonea, fostă șefă a CSM, actuală președintă a Curții de Apel București, una dintre figurile de primă mână ale justiției, personaj controversat, dar mai ales extrem de influent în sistemul judiciar.

Ca de fiecare dată, taberele publice se poziționează imediat la auzul veștii, dar mai ales la auzul numelui. Subiectul infracțiunilor sexuale cu victime minore are nevoie de multe pentru a fi în sfârșit rezolvare. Nu are nevoie și de politizare, totuși – dar exact asta se întâmplă în cazul Savonea. Discuția deraiază repede, fiind personalizată radical: doar justiția lui Iohannis și a lui Predoiu poate fi capabilă de așa ceva!

Dar adevărul factual, prizonier în tranșeele dintre baricade, e altul: nici pe departe doar justiția lui Iohannis și a lui Predoiu e capabilă de așa ceva. Aruncați încă o privire pe datele statistice prezentate la începutul acestui articol. În timp ce Savonea judeca strâmb într-un dosar de infracțiuni sexuale cu victime minore, alte zeci de judecători din țară procedau exact la fel.

Între 2014 și 2020 sunt aproape 1.300 la număr spețele în care sute de judecători din instanțele naționale au considerat că raporturi sexuale întreținute cu părți vătămate minore au fost consimțite liber de victime. Și vorbim doar de dosarele soluționate definitiv, căci în același interval alte și alte cauze au trecut cu aceeași încadrare prin sălile de judecată, fără a ajunge la o soluție definitivă.

Măcar ele au ajuns în atenția unui judecător, căci până la intrarea pe rolul unei instanțe dosarele de infracțiuni sexuale trec prin purgatoriul unităților de parchet. Aici, rata de eșec în instrumentare e colosală.

Iată încă o statistică privitoare la performanțele statului nostru de drept în materie de investigare și condamnare a infracțiunilor sexuale: din peste 18.500 de sesizări penale ale unor astfel de fapte, depuse în același interval februarie 2014 – iulie 2020, nici 3.500 nu au fost finalizate cu rechizitorii (adică prin trimiterea în judecată a unui inculpat), aproape 15.000 rămânând fără consecințe (altele decât clasarea sau renunțarea la urmărire penală).

Fenomenul e binecunoscut printre magistrați, primind o explicație justificativă într-un raport recent întocmit de Inspecția Judiciară:

“Numărul mic al cauzelor în care s-a dispus trimiterea în judecată comparativ cu numărul sesizărilor de abuz sexual cu privire la care s-a dispus clasarea denotă dificultățile legate de administrarea probatoriului (…) Principalele dificultăți derivă din dovedirea constrângerii, atât fizice, dar mai ales psihice, asupra victimelor și a valabilității consimțământului exprimat de victimele minore, prin raportare la vârsta acestora.”

În traducere liberă, lucrurile stau astfel: acolo unde justiția nu poate proba, prin expertiză medico-legală, vătămările produse victimei de către agresor prin constrângere fizică, adesea se renunță la o încadrare de viol și se merge pe varianta mai simplă a actului sexual cu minor, cu toate urmările de rigoare.

Violul înseamnă, din start, absența consimțământului. Actul sexual cu minor presupune, în schimb, acordul victimelor, condiția esențială a încadrării nefiind constrângerea, ci vârsta mică a victimei minore.

Cum poate o parte vătămată de 10-14 ani să fie conștientă de conținutul și consecințele faptelor sale sexuale dacă în același interval de vârstă se prezumă iresponsabilitatea sa penală? E o întrebare de care justiția națională nu s-a preocupat prea mult.

După cum nu s-a preocupat nici de condițiile audierii victimelor minore, nici de elementele constitutive ale constrângerii morale (imposibil de evitat când agresorii au asupra victimelor ascendentul maturității), nici de importanța și relevanța expertizelor psihiatrice și psihologice.

Tot acest gol de reflecție și organizare produce de decenii un fel de dreptate strâmbă pentru victimele minore ale infracțiunilor sexuale din România. Și același abis judiciar a determinat în ultimul deceniu condamnarea repetată a României la CEDO pentru incapacitatea de a avea o practică judiciară unitară în instrumentarea abuzurilor sexuale asupra minorilor.

Sunt arhisuficiente doar argumentele conținute în ultimele paragrafe ale acestui text pentru a dizolva din start orice tentativă de politizare a acestei probleme publice fundamentale și ignorate. Nu doar justiția lui Iohannis și a lui Predoiu e în stare să admită promovări în sistemul judiciar consolidate pe dreptatea strâmbă făcută victimelor minore ale infracțiunilor sexuale.

Și justiția lui Traian Băsescu a procedat similar. Și cea a Monei Pivniceru, a lui Robert Cazanciuc, a Ralucăi Prună, a lui Tudorel Toader, a Anei Birchall și a lui Stelian Ion a încuviințat același fenomen. Toți acești oameni, miniștri ai Justiției române în ultimul deceniu, și toate partidele politice trecute prin parlament sunt parte din acest fenomen.

Și nu-i mai puțin adevărat că, cu doar câteva excepții, și presa națională are partea ei de vină pentru orbirea generală a societății față de felul inacceptabil prin care statul român se achită de investigarea și condamnarea infracțiunilor sexuale cu victime minore.

Pentru actorii de mai sus, problema pare să existe și să merite atenție doar în contexte ultra-personalizate, în care mizele politice împiedică oricum buna vedere a fenomenului de fond.

Judecătoarea Lia Savonea a dispus în 2015 o sentință definitivă degradantă într-un caz de abuz sexual comis de un bărbat de 41 de ani asupra unei fete de 13. Dar hotărârea fostei șefe a CSM e doar una între miile de dosare în care, neputând proba constrângerea fizică, statul s-a mulțumit să încadreze infracțiuni sexuale comise asupra minorilor ca fapte consimțite de victime.

Uitați-vă, de pildă, la lanțul instituțional din speța judecată de Savonea în 2015:

-> Un parchet, cel de pe lângă Judecătoria Oltenița, a cercetat faptele și a coroborat mijloacele de probă trimițându-l în judecată pe agresorul de 41 de ani. Instanța de fond, Judecătoria Oltenița, i-a găsit multiple circumstanțe atenuante (căsătorit, tată a 4 copii, atitudine sinceră de recunoaștere, promisiuni de îndreptare) pentru a-l condamna cu suspendare.

-> Nici parchetul, nici judecătoria nu au solicitat realizarea unor expertize psihologice sau psihiatrice pentru a constata existența capacității depline de consimțire pe care își bazaseră narațiunea judiciară. Ambele instituții s-au mulțumit cu expertiza medico-legală care indică doar eventuale urme ale constrângerii fizice.

-> Nu se știe în ce condiții a fost audiată victima ori dacă audierea sa s-a făcut în prezența unui specialist (asistent social, psiholog). Cert e că, după toată această instrumentare strâmbă, care a durat aproximativ trei ani de zile, dosarul infracțiunii sexuale a ajuns în apel la completul Liei Savonea, căruia nu-i mai rămăsese decât să pună cireașa pe tortul dreptății strâmbe.

Ar fi putut instanța de apel să solicite expertize suplimentare sau să considere insuficient probatoriul strâns de parchet? Ar fi putut, dar la fel de adevărat e că ar fi făcut-o la patru ani de la comiterea faptei. Practic, întreg sistemul judiciar funcționase de așa natură până în acel punct încât sentința definitivă era o simplă formalitate.

Ar fi putut Lia Savonea să nu scrie în hotărârea emisă că se deduce consimțământul minorei vătămate din faptul că nu le-a spus părinților despre relația sexuală cu unchiul? Ar fi putut, dar la fel de adevărat e că zeci și sute de judecători din România au scris sau continuă să scrie în motivările lor rânduri asemănătoare. Asta nu o disculpă pe Lia Savonea, dar o pune în perspectivă.

Sutele, dacă nu miile, de magistrați români care au instrumentat strâmb în parchete și au judecat strâmb în instanțe dosare de infracțiuni sexuale cu victime minore au evoluat în cariere sub toate guvernările și sub toate partidele parlamentare. 

Magistrați din parchetele sau judecătoriile mici au urcat profesional spre parchetele și tribunalele mari. Unii au mers în structurile DNA. Alții au ajuns în structurile curților de apel. Toți au ieșit sau vor ieși la pensie la vârste la care pe ceilalți români îi mai așteaptă decenii de activitate. Toți primesc sau vor primi, ca pensionari, indemnizații speciale, de până la zece ori mai mari decât pensia medie de care beneficiază ceilalți cetățeni.

Justiția română are un evantai de probleme care țin de regulile care o guvernează, de organizarea administrativă și de cadrul legal pe care îl are la îndemână spre aplicare. Dar aceste probleme nu vor fi niciodată rezolvate dacă vor fi văzute de societate la răstimpuri, doar când o miză politică sau alta justifică dezbaterea de formă.

Când vine vorba de infracțiunile sexuale cu victime minore, fondul e (mult) mai important decât forma. Iar, prin efortul câtorva (foarte puțini), fondul se vede de ani de zile cu ochiul liber.

Poate că forma Lia Savonea e o șansă nesperată ca rezolvarea problemei să prindă în sfârșit tracțiune. Dar, dacă dezbaterea publică despre importanța majoră a însănătoșirii judiciare în chestiunea minorilor abuzați sexual se estompează iar după inflamantul caz Savonea, nicio reușită practică nu va fi fost bifată.

Cel mai probabil, Lia Savonea nu va rata postul de judecător la ÎCCJ. Chiar și cu dosarul pătat de hotărârea descrisă mai sus, tot a luat cel mai mare punctaj între candidați și e în linie dreaptă spre atingerea scopului. Savonea e, în definitiv, expresia justiției române – paradoxal, inclusiv prin sentința dispusă în 2015 în dosarul expus mai sus.

Dar, pentru a forța această justiție să se schimbe, e nevoie de mai mult decât un simplu răcnet acuzator strigat de galeriile politice la adresa unor nume și prenume.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un serial
After Life. Pe Netflix.

Dacă deschizi gurița, ține-o deschisă mai mult! 
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

De văzut la Judecata de Acum 
A fost o săptămână catastrofală pentru ideea de justiție. Nu suntem oricum obișnuiți cu reușite judiciare statornice, în stare să ofere societății sentimentul că organele legale ale statului reușesc să facă dreptate. Dar hăul de injustiție în care coboară România odată cu prescrierea faptelor în dosarul Hexi Pharma e mai adânc decât și-ar fi putut imagina și cel mai pesimist observator.

Ratarea oricărei forme de dreptate în dosarul Hexi Pharma nu e încă un eșec judiciar românesc. E mai mult: o prăbușire în irelevanță a ideii de justiție, a încrederii că statul, prin organele sale legale, poate asigura funcționarea contractului social și poate garanta drepturile constituționale ale cetățenilor, inclusiv prin pedepsirea celor care încearcă să le încalce.

Hexi Pharma a îngrozit o lume întreagă odată cu difuzarea documentarului Colectiv. Dar adevărata groază le rămâne rezervată tot românilor, care constată astăzi că nici măcar una din marile grozăvii recente nu poate fi instrumentată legal în așa fel încât să se asigure ordinea de drept. Sintagma aceasta e pur și simplu o butaforie în România de astăzi, o înlănțuire de cuvinte pe hârtie care, în realitate, nu are aproape niciun fel de expresie practică.

Vedeți și judecați .

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.