A fi jurnalist. Semne, rataciri si ratari

O meserie dezbracata de roba mesianica, trantita de pe orice soclu, sparta in bucati mici-mici, calcata, hulita si neinteleasa - asa arata jurnalismul romanesc astazi. In ciuda marilor incercari si ratari, doar si pentru acele cateva intalniri fundamentale, a fi ziarist ramane cea mai entuziasmanta meserie din lume.

0

Odata procurori, astazi niste farsori. Astia sunt ziaristii la o privire superficiala, similara felului in care ei percep si redau lumea. Gafe recente ale unor nume din presa care au ajuns sa verifice informatia prin publicarea ei si nu prin contactarea surselor e, cum ar spune americanii, the tipping point. Nu ca nu ar fi cale de intoarcere, o fi, habar n-avem.

Ce stim insa este ca haul s-a adancit intre lumea lor si lumea celor putini, marginali, alternativi, altfel. Cand ne-am angajat in presa – si nu ne referim la primul contract de munca semnat –, cand am semnat pactul cu meseria asta, am tras aer adanc in piept si am facut o plecaciune in fata Mariei Sale, Cititorul.

Cel pe care il vom servi mereu, la bine, dar mai ales la greu. Cel pentru care nu vom dormi nopti si vom face cearcane si vom bea multe cafele si vom suna de prea multe ori aceeasi persoana. Ne-am luat acest angajament evident patetic fata de Maria Sa Cititorul.

Lui i-am promis enorm, printre altele ca il ajutam sa schimbe lumea. Si cum putem face asta mai bine decat ridicand mereu stacheta si incercand sa fim mai buni de la articol la articol. Lui i-am promis ca avem grija de meseria noastra, ca el mai departe sa poata avea grija de a lui, si copilul lui de a lui si tot asa.

Iata (inca) o saptamana in care ne-am intrebat cum sa salvam un crez si prin asta o bucatica de profesie.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Semne

Ma uit in oglinda. Un chip se uita la mine. Strange ochii. Are riduri de expresie. Oribil. Incepe sa aiba cuta aia pe frunte, mai ales cand se incrunta si se incrunta din ce in ce mai des. Ah, ia uite, un fir alb. Doua. Altul. Ha, ha, ha. Rad. Chipul din oglinda ma priveste sever. Strange din buze. Hi! Alte riduri.

In spate, intr-un plan secund, imaginat, trece o masina rosie. Pe urma una galbena. E vara. Torid. Praf. Tusesc. O fata firava, cu ochelari supradimensionati pe o mutra mica, se apropie si ma imbie la joc. Am 4 ani. Ea e Elena. Aflu peste 15 ani ca eram timida atunci.

Am 29 de ani. Nu, nu ma vopsesc pana nu albeste parul. Elena rade. Ar putea fi bine si poate ca e bine. Da, am imbatranit. O concluzie livrata in cheia olteneasca din Nea Marin Miliardar, cand pui in servieta prazul si mamaliga peste angoase ca sa razi ca prostul cand ajungi, trist, la destinatie si o desfaci.

  • Bucuria de a fi jurnalist

E seara tarziu, stau pe jos pe o mocheta tare, intr-o redactie goala. Aplecata peste un telefon fix pus pe o masuta joasa. Il dau pe speaker, pornesc reportofonul si incep sa pun intrebari. Unele bune, altele proaste, unele pline de sensibilitate, altele neinspirate.

De la celalalt capat voci cu un puternic accent rusesc imi definesc in cuvinte simple ce inseamna perseverenta, rezistenta, taria de caracter si dragostea de tara. Mi se pare rusinos ca in urma cu jumatate de ora cea mai mare problema a mea era sa imi cumpar cizme. Frivol, de nemarturisit, urat, prost, lipsit de bun gust. Cea mai mare problema a acestor oameni este indiferenta cu care sunt tratati, care a urmat violentei din anii recenti si a carei amintire s-a depus in straturi, ca cenusa umeda.

Dumneavoastra faceti istorie, ii spun interlocutorului meu. Il simt stanjenit. Imi raspunde ca tot ce face este ca se incapataneaza sa ramana si sa vorbeasca romaneste. Cu ce drept ii sun eu pe acesti oameni? Imi trece prin minte gandul asta. Cine sunt eu? O ziarista din Bucuresti, o fosta angajata a unora, o rebela lipsita de cauza, una ce intreaba lucruri care deschid rani si strica sfarsitul de saptamana.

  • Rataciri

Nimic mai sanatos decat o lunga si grea plimbare de toamna, prin vant, calcand peste frunze tumefiate, umede, lipite unele de altele, incleiate pe trotuare, ca amintirile din mine. Intotdeauna finalurile de octombrie mi-au trezit rememorari, reintoarceri, intrebari si lungi, nelinistite plimbari.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Negutatorul din Venetia. De partea camatarului evreu

Intre piesa lui William Shakespeare, de la 1596-1598, pana la filmul lui Michael Radford din 2004 se asaza patru secole si cativa ani care, din fericire, inca nu conteaza. Ce s-a inamplat in aceste patru secole? Evreii au iesit din ghetou, mai poarta palarii rosii doar pentru a fi la moda, au trecut prin cateva apocalipse, ba chiar si-au recastigat si tara.

Dar uite ca Shylock, adevarata coloana vertebrala pe care se sprijina constructia dramatica din „Negutatorul din Venetia”,  rezista, fascineaza si continua sa nedumireasca. In 2004, mai mult decat in 1596-1598, lui Shylock i se gasesc explicatii. El este unul dintre acei umiliti, permanent discriminat, scuipat, batjocorit cu metoda. Iar evreul isi da cuvantul: va face afaceri cu crestinii, dar nu va fi ca ei (lumea vazuta dinspre ghetou pare cazuta, depravata, iremediabil damnata; privirea ii este trista: este lumea pe care o crediteaza si de pe urma careia isi scoate profitul).

Averea nu il apara, dimpotriva: definitiv  il condamna. La Radford, tusele lui Shakespeare sunt, dupa aceste patru secole, nuantate. E limpede ca lipsiti de dreptul de proprietate, evreii nu pot supravietui economic decat dand bani cu camata sau scufundandu-se in mizerie. Este ipoteza care duce tarziu si tragic in Holocaust.

Dar este piesa „marelui Will” antisemita? Ar fi, indraznesc sa spun, o intelegere limitata. Mai degraba, este o piesa populara, iar popularitatea nu poate si nu trebuie sa excluda cliseul. Nu doar atat: Shakespeare este un mare dramaturg pentru ca se ridica deasupra cliseului, fiindca isi cunoaste personajele, fiindca le trateaza cu intelegere si chiar compasiune. Este marca tuturor celor mari din literatura. Cititi cu atentie: si Dostoieveski isi iubeste criminalii.

Shakespeare are inima pentru Shylock – „Nu are si evreul ochi?”. Dar sa convenim ca aceasta empatie ar fi si la indemana altor scriitori, poate si mai putin uriasi. Exista un punct insa dincolo de care Shakespeare devine Shakespeare, inegalabil. Granita este trecuta, cred, cand legitimeaza razbunarea camatarului evreu. Shakespeare stie, iata, cu mult inainte de Dumas tatal, ca razbunarea este motorul cel mai puternic al unui om care nu mai are nimic.

Imi asum aceasta fraza radicala: daca simti ca „Negutatorul” are o energie, energia din ura lui Shylock vine. Si de aceea, camatarul evreu in loc sa starneasca furie si greata smulge admiratie. Radford il salveaza pe Shylock innebunindu-l si punandu-l pe Pacino sa se joace magistral de-a acest batran fara fiica. Este o solutie, dar nu cred ca este solutia gandita de Shakespeare.

Mai este apoi si incredibila legalitate (de care Shakespeare, totusi, isi bate joc, rade de ea trimitandu-le pe cele doua doamne in travesti sa ii sublinieze fin fragilitatea) din Venetia secolului al XVI-lea. Este o lume de hartie, o lume de contracte, insa Shakespeare depaseste si acest cadru, mai propice comediei, si se intoarce, in final, la drama. Shylock pierde si nu are nicio alta sansa decat convertirea.

A pierdut Shylock pentru ca era evreu, pentru ca era un om din ghetou, pentru ca nu avea aceleasi drepturi, sau a pierdut doar pentru ca lui Shakespeare ii placea sa se joace de-a Dumnezeu si sa imparta dreptatea pedepsind excesele (si cum sa nu treaca epocile „marele Will”, cui nu i-ar placea un Dumnezeu etic?)?

Personal, raman de partea camatarului evreu. Shakespeare nu scrie daca a acceptat botezul. Imi place sa ma amagesc ca nu, ca si-a trait pana la capat dezamagirea cu un nod in gat si ca a raspuns „nici, nici”, cand marele Will l-o fi intrebat „a fi sau a nu fi?” la Judecata de Apoi a personajelor sale.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Dupa dealuri

Duminica dupa-amiaza, la Cinema Studio, pentru deja controversatul film al lui Cristian Mungiu, „Dupa dealuri”. Citisem cu doar cateva zile inainte un interviu cu regizorul, publicat de Gazeta Sporturilor. „In Romania, fiecare zi trece ca un razboi”, remarca la un moment dat Mungiu, insinuand – fara sa o spuna direct – ca suntem o societate care a facut implozie, pierzandu-si toate rezervele de seninatate.

La coada, la casa de bilete, niste cetateni se cearta in replici scurte. Holul de la Studio e intesat de oameni. Afara, pe trotuarul bulevardului, se trag cu sete ultimele fumuri de tigara. In mijlocul Bucurestiului, vrajba e parca si mai taioasa. Oricum, mai putin autentica decat in „Dupa dealuri”, unde oamenii se refugiaza din calea unei realitati inecate in gri, saracie si lipsa de alternative.

Mungiu are dreptate, fiecare zi trece ca un razboi, dar nu pentru ca exista Traian Basescu si Crin Antonescu. Palatele Bucurestiului, cu toata puterea lor mica si meschina, sunt doar niste camere de rezonanta ale unei batalii care si-a intins campul de lupta peste toata Romania, luand nu captivi, ci fideli fanatizati in propria misiune de extirpare a Raului.

„Eu sunt pentru toleranta, dar cu masura”, spune la un moment dat calugarul din filmul lui Mungiu, intr-una din scenele care ar putea depune marturie pentru cauzele inapoierii durabile fata de Occident. Manastirea din „Dupa dealuri” e o Romanie in mic, evident supra-simplificata ca orice model care reconstruieste la scara redusa realitatea mai mare. E un spatiu construit prin diferenta, un loc in care intra doar ortodocsii, dar nu religia conteaza aici, ci mecanismul care impune regulile includerii si ale excluderii.

Asa e Romania: o organizare irationala de cutume in care diferite instante sociale – biserica, spitalul si politia in filmul lui Mungiu – functioneaza dupa un ceas propriu, inaccesibil vederii exterioare. E o explicatie aici pentru inchistare: cand nimeni din exterior nu reuseste sa descifreze codul de intrare intr-un grup, singura cale de a asigura accesul devine prozelitismul.

De aceea, cultura institutionala romaneasca e una a convertirii, a iesirii din regula si a intrarii in ritual. Spitalele n-au salvari decat pentru a transporta corpuri inerte, medicii au intuitii, politistii compileaza dosare care nu ajung nicaieri, procurorii asteapta „sa fie convinsi”, oamenii Bisericii vad semne peste tot, iar lumea toata se aduna din franturile acestea de interpretare.

Ce rezulta e o realitate hidoasa, dar nu pentru ca oglinda e recompusa din cioburi, ci pentru ca toti iau de buna imaginea deformata pe care o vad. Ajustarile perceptiilor sunt minime, daca nu cu totul absente. Fiecare isi traieste inchipuirea ca si cum ar fi marca ultima a realului. Iar asta e valabil nu doar dupa dealurile Moldovei, ci, mai aproape, dupa dealurile Capitalei si, mai aproape, dupa dealurile din noi.

  • Inainte de razboi

Tony Judt a demonstrat-o admirabil in Postwar: tot ceea ce e Europa astazi vine, intr-un fel sau altul, pe turnanta urmarilor celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cum a inceput, insa, totul? De ce n-au reusit liderii statelor occidentale sa-l impiedice pe Adolf Hitler sa apese butonul evenimentelor care au trimis intregul continent in grotele civilizatiei? Cand a devenit sunetul armelor singura optiune pentru a trata tacerea oamenilor?

Cea mai buna relatare a scenariului care a sfarsit intr-o baie de sange nemaivazuta in istoria umanitatii AICI. O lectura de neratat.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.