Adevarata drama. De ce se repeta istoria

Adevarata drama nu este dragostea neimplinita. Nici infrangerea, abandonul, pierderea, esecul sau orice altceva ni s-ar parea ca se preteaza acestui rol. Nu, adevarata drama este uitarea. Din cauza ei, ne invartim uneori in acelasi cerc: toate celelalte se repeta la nesfarsit si dor de fiecare data.

0

La capatul inchis al unei saptamani marcate de isterie televizata – cazurile „Ursul” si „DD la Oltchim” – e vremea sa ne asezam comod, sa respiram adanc si sa ne gandim – macar pe durata acestui text – la uitare.

Dupa orice relatie (de dragoste, munca, prietenie sau asijderea) incheiata prost ne refugiem in postura sacrificatului. Ne victimizam adesea, dramatizam de prea multe ori sau ne plangem de drame, ca el/ea a plecat, ca nu ne ajung banii, ca jobul e nasol, ca seful e idiot (nu-i asa ca e?), ca imbatranim, ca suntem singuri, ca iubim.

Dar dupa o vreme incepem sa uitam. Mai intai, amanunte aparent neimportante. Pe urma, pe masura ce mai trece vremea, scene, oameni, semnificatii. Peste inca o vreme constatam ca e un efort sa ne aducem aminte liniile generale ale unei anumite povesti. S-a sters.

Uitam asa de bine si asa de mult incat suntem tabula rasa la fiecare nou inceput de relatie, la fiecare nou job, la fiecare noua prietenie. Poate de-asta nu invatam nimic din trecut. Il uitam prea repede, pentru a face loc aceluiasi viitor sortit sa se transforme in trecut.

Hai sa vedem cateva lucruri pe care nu le putem uita din saptamana trecuta.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

Cine nu l-a citit, sa o faca acum! Era primavara cand Rimbaud scria aceste versuri. O primavara exact ca toamna noastra. Plina de indoiala si de asteptare. Stia poetul ca asteptarea e caracteristica doar tineretii (lenese) si ca mai tarziu ea se consuma doar ca simplu exercitiu de rabdare?

Rimbaud avea 18 ani cand a scris versurile respective, dar suferea deja de depresie. Avea marea cuprindere a spiritelor nelinistite, care inteleg de timpuriu limitarile vietii. Si povara dorintei de dragoste.  Doar scria in plina fierbere a relatiei cu Paul Verlaine, deja alcoolic si agresiv.

Dar lasand deoparte amanuntele biografice picante, cititi si simtiti: Oisive jeunesse/À tout asservie,/Par délicatesse/J’ai perdu ma vie./Ah! que le temps vienne/Où les cœurs s’éprennent.

  • Despre dragoste, iar

Cum ma tot tachineaza Vlad si Andrei, spunand ca „nu ne intereseaza hormonii Oanei Dan”, insist totusi cu banalele intamplari din viata mea secreta, adica emotionala. E genul de confesiune pe care nu as face-o nimanui in privat – desi cei care ma cunosc stiu ca ma dedau la tot soiul de confesiuni uneori – si pe care totusi o voi scrie aici.

Il tot amenint, pe el, ca intr-o zi voi da totul in vileag, cu nume, prenume si adresa poate. El zambeste. Nu stiu daca rade cu adevarat sau doar din degete, din moment ce vorbim pe un chat. Oricum vorbim rar zilele astea. O vreme nu am vorbit deloc. Am facut orice ca sa dispara fiorul ala ca ne tinea suspendati de cateva luni. Ne-am ignorat reciproc, aproape ca ne-am certat – desi cu el asta e imposibil. In fine, o vreme am rupt orice legatura.

Pana cand, intr-o zi, a revenit online. Si offline. A fost asa de grav incat mi-am cumparat o cafea mare si foarte tare sa ma tin bine. Mi-am facut n planuri in minte cum o sa il salut si o sa il ignor si tot asa.

Dar toate strategiile mele s-au dus naibii cand privirea lui a prins privirea mea si cu un zambet din ochi, cum numai el stie, a anulat tot – absenta, tristetea, binele, singuratatea, asteptarea, dorinta. Mi-am pierdut controlul. A trebuit sa zabovesc mai mult pe scaun, nu ma mai puteam concentra. El … nu stiu, se tinea tare. Sau cel putin asa imi parea.

Dar de ce va spun eu toate acestea? Cu siguranta hormonii mei nu va intereseaza. Va spun toate acestea ca voi sa stiti ca atunci cand tot corpul cade moale sub privirea cuiva e fior. Si poate dragoste. Si n-are niciun rost sa va opuneti.

Puteti face ca mine, sa va confesati pur si simplu. Nu stiu daca e bine sau rau, dar eu i-am spus cat mi-a lipsit, cum am vrut sa il caut in tot rastimpul in care nu am vorbit, cum i-am scris mailuri noaptea pe care nu le-am  trimis niciodata si cum imi doresc sa fac dragoste cu el. Si chiar daca de-acum inainte nu se va mai intampla nimic – doar ne-am promis asta undeva la inceput de vara – ma simt bine ca mi-a reusit de data asta. Sa fiu onesta cu mine, adica.

  • Concertul I

Am ratat concertul lui Leonard Cohen de anul acesta. Am fost, insa, la primul concert in Romania si imi amintesc senzatia de piele de gaina, emotia, lacrima, zambetul stingher. M-a rascolit atunci. Va dedic una dintre piesele mele preferate de la Cohen: Famous blue raincoat.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Bouvard si Pecuchet

Ultima carte a lui Gustave Flaubert, ramasa nesfarsita, este, pentru un cititor avizat, si cea mai buna. Din corespondenta lui Flaubert din timpul lucrului la “Bouvard si Pecuchet”: “O sa vomit peste contemporanii mei tot dezgustul pe care mi-l inspira. Totul va fi enorm si violent”.

  • Portile Perceptiei

Aldous Huxley, “Portile Perceptiei”, aproape la fel de buna ca tot ce inseamna “The Doors”. Droguri, experimente, totusi luciditate.

  • Concertul II

Jos palaria, maestre Cohen! Leonard, ticalosul asta care traieste intr-un costum, ne-a oferit cel mai bun concert din istoria Pietei Constitutiei. Fie si pentru Cohen, libertatea din ultimii 23 de ani are sens. Cu “Ideile Vechi” ale domnului Cohen, cine mai are nevoie de nou?

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • America

Am visat acum cateva seri ca ma plimbam pe Amsterdam Avenue, in New York, si undeva la intersectia cu 86th Street m-am oprit sa mananc un covrig. Ei bine, daca ati fost in New York stiti deja ca nu vorbim, de fapt, despre covrigi, ci despre niste chifle cu stafide care se sectioneaza si se tartineaza cu crema de branza.

Era cel mai bun fast food pe care il puteam manca pe planeta – iata o exagerare demna de New York –, mai ales ca dupa aia aveam intreaga libertate a unei zile ratacite pe aleile generoase din Central Park.

E o nava spatiala, spunea odata Federico Fellini despre New York cu fascinatia omului care intra in orasul acesta si iese transformat pentru totdeauna.

Si e asa, signore Fellini, desi desigur n-aveati nevoie de confirmarea unui ziarist obscur de la Bucuresti, dar numai cine a traversat macar o data podul Brooklyn, ducand in spate intregul Manhattan, numai cine a pasit din Harlem spre Bronx Heights, unde dupa zeci de trepte urcate te simti mai aproape de Dumnezeu decat in Domul din Koln, numai cine a cucerit la pas Wall Street-ul, odihnindu-si cavaleria in Battery Park, doar pentru a se preda neputincios, doi pasi mai incolo, in Chinatown, ei bine, numai acela poate visa, la final, in liniste ca mananca un “bagel” cu stafide si crema de branza.

Pentru ca, nu-i asa, la ce bun o nava spatiala daca nu ne putem urca in ea, daca nu ne poate oferi sentimentul ca suntem suspendati din timp, daca nu putem sa mai coboram din cand in cand pe pamant, doar ca sa mancam un covrig?

P.S.: V-am povestit, in vara ce-a trecut, despre ratele lui Salinger din Central Park si despre intalnirea cu Miriam.

  • Concertul III

Cohen, deci. First we take Manhattan.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.