O doamnă alfabetizată în pripă, cu lacune mari la limba maternă, deloc întâmplător cocoțată o vreme în funcția de prim-ministru al României, vine și ne spune că aceia care nu sunt după chipul și asemănarea dumisale își iubesc mai puțin țara.
Nu e doar o grosolănie, nu e doar o enormitate, nu e un simplu apogeu al abjecției, e un diagnostic politic exact al cetățeniei noastre decantate până la esență.
Cu cât ești mai ignorant, mai olog de principii și de repere, cu atât ești mai patriot și mai bun membru al cetății – asta li s-a spus românilor în ultimii ani.
Ce vrea să indice această stare de fapt?
Vrea să ne spună unde am ajuns cu răsturnarea valorilor în societatea românească. Răspunsul e scurt și definitiv: am ajuns la capăt. Anormalul a devenit normal. Nefirescul a devenit firesc. Banalul e noua excelență. Mediocritatea este permanent slăvită, iar tot ce este rezonabil e obligat să subziste în nișă, să se prostitueze sau să emigreze.
Până și președintele în exercițiu – în teorie, opozant al practicilor perfecționate de mașinăria PSD-ALDE de clasificat „buni români” – refuză cel mai elementar procedeu al unei democrații funcționale: dialogul, adică oferirea de răspunsuri la întrebările (multe) care i se pot pune.
Klaus Iohannis mai vrea un mandat la Cotroceni, dar are o strategie de șocâte – fiindcă de ce nu, de când știți voi democrație și strategie politică? Mai bine mergeți și votați omul care s-a opus tăvălugului Ponta-Dragnea stând braț la braț cu generalul înstelat Gabriel Oprea, apoi numind trei premieri PSD până s-a ajuns la abisul Dăncilă! Pentru o Românie normală!
Chiar dacă diferit în metodă, actualul președinte reproduce (nici nu mai contează dacă voluntar sau nu) același dispreț suveran pentru ideea de democrație.
Adversarii săi social-democrați te măsoară cu iubirea de țară, partenerii săi liberali te măsoară cu metrul antipesedist. Și unii, și alții visează, în mod fundamental, la o țară care să funcționeze instituțional la fel cum a făcut-o în ultimii 30 de ani – adică în beneficiul armatelor disciplinate de partid.
Scenariul era de intuit.
Noul prim-ministru PNL face demonstrații de hei-rup, hei-rup, căci până acum singura strategie liberală a fost să ducă în instituții strigătul disperat al străzii: muie pesede. În rest, misterul.
De fapt, nu doar misterul. Poate n-ați aflat încă de startul numirilor în poziții de autoritate, acest etern proces românesc cel mai bine sumarizat de filosofia politică națională „ridică-te tu ca să mă așez eu”.
De pildă, la Institutul Cultural Român a fost instalat secretar general (cu o leafă de aproape 2000 de euro / lună) un ins liberal cu doctorat plagiat (în teologie!). Nu se poate face politică culturală românească fără reflexe copy-paste.
(n.r. – Între timp, ordinul de numire a plagiatorului la ICR a fost revocat, pe fondul scandalului public iscat – dar simbolistica deciziei inițiale rămâne.)
După trei decenii de democrație originală ne exaltăm la nimicuri și la bâlci (bâlciul e viața noastră!), suntem bombardați cu o propagandă mizerabilă (și o ducem pe picioare!), toate și-au denaturat rostul.
Instituțiile statului nu ne mai reprezintă pe noi, contribuabilii. Sunt doar o cochilie la adăpostul căreia sporesc clanurile, găștile, rețelele, sistemele de toate orientările politice.
Sfânta incompetență e suverană.
Partidele politice ale tranziției se reprezintă pe sine, bunul-simț a fost eviscerat din societate, evacuate au fost și toate criteriile valabile oriunde pe pământ unde trăiesc oameni civilizați, abolită a fost etica, abolită a fost morala. Totul este posibil aici, la noi, unde ierarhiile sunt trucate (se truchează până și obținerea dreptului a conduce avioane!) și toate reperele sunt sucite.
Până și ideea de presă independentă are limitele ei bine stabilite în mentalul colectiv – când ajungi să scrii, de pildă, despre ai noștri care nu sunt ai lor ajungi automat unul de-al lor, nu unul de-ai noștri.
Asta e România de astăzi – o alcătuire surdă de baricade.
Așa am ajuns aici, într-o lume în care feudalul n-a trecut, în care evul mediu al mentalităților a rămas întunecat, iar tranziția spre nimic a încălecat rămășițele comuniste într-un tablou al grotescului sublim.
Nu doar că nimic nu e cum a fost, asta nu e întotdeauna rău.
Nimic nu e cum ar trebui, iar asta e întotdeauna rău. Să nu ai reperele care pun granița între alb și negru înseamnă un etern prizonierat în zona de gri.
Să nu uitați să votați, dacă aveți ce alege. Gândiți-vă unde se trage pentru fiecare dintre voi, oricât de subțire, frontiera dintre alb și negru.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un vot
Nu e niciun secret că această campanie e ca și cum nu ar fi fost. La finalul ei nu am făcut decât să râdem de ipostazele ridicole în care s-au pus cei mai mulți dintre candidați, să vizionăm o dezbatere online fără candidații celor mai mari partide din România și să rămânem la fel de nelămuriți ca atunci când a început campania.
Chiar și așa nu m-am gândit să renunț la votul meu. Merg la vot. Și voi lua cu mine în cabină destul de mulți nervi și destul de multe nemulțumiri. Merg la vot pentru că nu vreau doar să-mi exprim o opțiune, ci și să transmit un mesaj.
România segregată
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O carte
Legămintele, de Delphine de Vigan. Editura Polirom
Un film la cinema
Terminator: destin întunecat. Pentru cei în etatea de mijloc, mai ales.
Un spectacol
Alice în Țara Minunilor. La Circul Metropolitan București.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Pe 9 noiembrie s-au împlinit treizeci de ani de la căderea Zidului Berlinului, unul dintre evenimentele fundamentale ale prăbușirii comunismului și ridicării Cortinei de Fier în Europa.
Înainte să cadă Zidul
Un colaj foto superb despre Berlinul tăiat în două, AICI.
După ce a căzut Zidul
Două interviuri despre trecutul recent al Bătrânului Continent.
Vorbesc Mihail Gorbaciov și Angela Merkel.