“Am vazut o fetita de cinci ani condamnata la moarte”

Omul care conduce filiala romaneasca a organizatiei britanice Hope and Homes for Children vorbeste intr-un interviu pentru Dela0.ro despre una dintre cele mai mari provocari ale Romaniei de astazi: inchiderea pana in 2020 a tuturor celor 184 de centre de plasament care mai gazduiesc copii abandonati.

0

Pe Stefan Darabus il recomanda numerele. Situatia e cumva stranie pentru un absolvent de filologie cu doctorat in Teoria Literaturii. Contabilitatea e, totusi, seaca: 17 ani de activitate intr-unul dintre cele mai sensibile domenii din Romania postcomunista – sistemul de protectie a copilului –, 51 de centre de plasament deja inchise, plus inca 9 aflate in curs de inchidere, peste 16000 de copii ajutati sa ramana in familiile lor si mai bine de 5000 scosi din institutiile de tip vechi.

In 2003, la doar 27 de ani, Stefan Darabus ajungea director national al HHC Romania, organizatie plasata in avangarda luptei impotriva institutionalizarii copiilor aflati in situatii de abandon. Un deceniu mai tarziu, munca e departe de a fi terminata: in Romania mai functioneaza in prezent peste 180 de centre de tip vechi. Obiectivul organizatiei conduse de Stefan Darabus e ca pana in 2020 niciunul din aceste centre sa nu mai existe.

Rezistenta sistemului e considerabila – de la lipsa de coordonare si strategie intre ministerele de la Bucuresti pana la nestiuti consilieri locali ale caror afaceri depind direct de existenta centrelor de plasament. Si totusi, Stefan Darabus e categoric, vrea o Romanie fara institutii de tip vechi de gazduire a copiilor, si-a reusit sa traga deja langa proiectul sau o paleta intreaga de “ambasadori”, de la violonistul Alexandru Tomescu pana la printesa Marina Sturdza.

Cat e optimism naiv si cat e realism calculat in acest deziderat, intr-o tara care trezeste pe retina imaginile teribile de la inceputul anilor ’90 cu situatia copiilor din centrele de plasament? Intr-un interviu pentru Dela0.ro, Stefan Darabus vorbeste despre cum se vede Romania dinspre cei care incearca de ani de zile sa-i aduca schimbarea si sa-i salveze generatiile condamnate.

 

„Lumea s-a relaxat cand n-a mai fost biciul pe noi”

Dela0.ro: Domnule Darabus, aveti vreodata sentimentul ca traiti intr-un stat irational?
Stefan Darabus: Uneori da, am senzatia ca traiesc intr-un stat irational. Multe lucruri logice si de bun simt, care ar trebui sa se intample intr-un mod simplu, sunt complicate si ras-complicate pana totul devine aproape de nefacut.

Sau imposibil de desfacut.
Asa este, devin incalcite intr-un hal fara hal incat nu mai stii de unde ai inceput, unde-ai ajuns si ce faci de fapt. Da, cateodata am senzatia ca traiesc intr-un stat usor irational. Noroc cu oamenii care locuiesc in statul asta irational – unii dintre ei sunt cu ratiune.

Paradoxul e ca, pana la urma, desi e populat tot de oameni, statul nu pare sa se miste in directia corecta, mai ales in domeniul in care lucrati de ani buni, protectia copilului.
Lucrurile au stagnat o vreme. A fost un progres de prin 2000 pana prin 2006, in preajma intrarii in Uniunea Europeana. Pana atunci, sub forta presiunilor externe, lucrurile au mers intr-o directie buna. Dupa aceea, cand am intrat in UE, lumea s-a relaxat pentru ca nu mai aveam biciul pe noi, nu mai era pericolul steagurilor rosii ori al excluderii din Uniune. Probabil, cei din autoritatile de stat si-au zis ca si-au facut treaba si ca, totul fiind OK, se pot concentra pe altceva.

Domeniul protectiei copilului, in particular, si domeniul asistentei sociale, in general, au intrat intr-un con de umbra. Au fost niste ani tumultuosi in care s-a investit foarte mult in sectorul public. Nu insa pe partea de investitie eficienta, sustenabila, ci mai ales pe cea de salarizare, dar pe alte categorii decat cele care lucreaza in contact cu cei mai vulnerabili oameni.

Puteti fi mai explicit?
A fost, de exemplu, marit numarul de personal din diverse structuri de stat. A fost gonflata organigrama in multe sectoare de stat, ca trebuia, ca nu trebuia, in conditiile in care un asistent social, acolo unde exista, e platit cu un salariu de mizerie, de 7-800 de lei. Colegii mei asistenti sociali cand se duc sa interactioneze cu un asistent social din sistemul de stat vin si spun ca, de fapt, si acei oameni ar trebui sa intre in programele de sprijin pentru ca sunt atat de saraci si le e atat de greu.

Inseamna ca aceasta gonflare a schemelor de personal s-a produs mai ales pe posturile de conducere.
In orice caz nu pe posturi din structura de asistenta sociala, asta vreau sa spun. Cu siguranta, nu acolo unde oamenii lucreaza cu oameni si nu pe posturile care tin de oameni simpli.

Poate tocmai de aceea domeniul asistentei sociale a intrat, cum spuneti, intr-un con de umbra.
In 2009 lucrurile s-au complicat si mai mult odata cu criza financiara pentru ca s-a ajuns la o blocare a angajarilor in sistemul public. Asta a dus, de fapt, la o scadere a numarului celor care lucreaza direct cu cei mai vulnerabili copii si implicit la o scadere a salarizarilor, si asa scazute la momentul respectiv.

Avem o lipsa de aproximativ 14.000 de oameni in sistemul de protectie a copilului si a oamenilor cu dizabilitati. Cu cat mergi mai jos la baza piramidei cu atat ai mai mare acest gol, aceasta lacuna de resurse umane. Lucrurile, din pacate, s-au pastrat asa pana in ziua de azi.

 

„O schimbare atat de importanta incat, vorba cronicarilor, se sparie gandul”

Dela0.ro: Organizatia pentru care lucrati a publicat anul trecut un studiu care contine trei scenarii posibile pentru sistemul actual de protectie sociala – unul in care nu se schimba nimic, alte doua in care se iau anumite masuri. Nelamurirea oricarui om rational ar fi urmatoarea: de ce, mai ales intr-o perioada de austeritate, nu se prefera solutii care sa menajeze, in conditiile lipsei de personal de care vorbiti, din cheltuielile recurente ale sistemului? Cu atat mai mult cu cat vorbim de un sistem care consuma resurse publice semificative producand foarte putine rezultate.
Stefan Darabus: Inainte de a raspunde, trebuie sa spun ca noi, la HHC, suntem parteneri cu autoritatile statului. Am ales sa ne pozitionam pe aceeasi baricada, noi consideram ca tragem pentru acelasi scop si muncim pentru aceleasi lucruri.

Felul in care o facem, insa, e clar diferit. Ei ne spun noua ca societatea civila vede lucrurile mult prea simplist si ca daca am intra in structurile de stat am vedea cat de complicata e viata acolo de fapt. Noi le spunem ca atunci cand exista bun-simt si deschidere si ratiune n-ai cum sa nu poti sa schimbi niste lucruri, chiar daca par atat de intepenite incat nimic si nimeni nu le poate clinti din loc.

Nelamurirea omului rational traind intr-un stat irational ramane.
Exemplul pe care l-ati dat este unul bun. Sa zicem ca ai o suma de bani X pe care noi n-o vrem mai mare, pentru un sistem capabil sa ajute mai multi copii si mai multe familii. Noi vrem aceeasi resursa de bani pur si simplu cheltuita intr-un mod diferit, intr-un mod mai flexibil.

Implicatiile tin de sincronizarea, deschiderea si comunicarea care ar trebui sa existe intre diferite ministere. Pentru ca Ministerul Muncii spune ca vrea sa faca lucrul asta si tind sa ii cred. Dar ei au nevoie si de intelegere din partea Ministerului Finantelor, de exemplu, care trebuie sa schimbe legea bugetului de stat pentru ca o realocare financiara sa aiba loc.

Unde ati plasa, de pilda, resursa de bani pe care, desi n-o vreti mai mare, o vreti cheltuita diferit?
Intr-o coloana in structura bugetara a directiilor de asistenta sociala sau in structura bugetara a unui serviciu public de asistenta sociala care sa spuna asa: interventii in separarea copilului de familie. Asta ti-ar permite sa cumperi un acoperis pentru o familie, sa platesti chiria vreme de 6 sau 8 luni pentru o familie care are cinci copii si e amenintata sa fie aruncata in strada, si asa mai departe.

Fara aceste tipuri de interventii simple si concrete nu poti sa ajuti copilul sa ramana in familia lui si esti pus in situatia in care trebuie sa-l plasezi sub protectie sociala. Ulterior, desigur, platesti pentru el linistit 2400 de lei pe luna, inmultit cu cinci copii sau sase cat are familia din exemplu. De ce nu poti plati aceeasi suma o data un an de zile ca sa eviti intrarea in sistem a unor copii care odata intrati, statistic vorbind, raman acolo 8 ani de zile?

Iar ceea ce se intampla e de doua ori dramatic. Pe de o parte, ai un numar de copii care-s rupti de familia lor, traumatizati, cu psihicul si mentalul total intoarse pe dos. Pe de alta parte, generezi niste costuri acceptate de bugetul de stat ca cheltuieli, dar neacceptate ca investitii in momentul in care ai vrea sa aloci o fractiune pentru un lucru care duce la pastrarea copiilor in familie.

Inainte de a fi cheltuieli, cum le numiti, actualele proiectii bugetare par mai mult niste pierderi, pe zona de protectie a copilului. Avem o parte a circuitului prin care se pompeaza niste bani in sistem si un capat la care ies, dupa 8 ani de zile petrecuti in medie in institutii, niste oameni traumatizati…
…inadaptati, incapabili sa se angajeze in campul muncii.

Cu alte cuvinte, alimentam practic, cu bani publici, niste probleme sociale.
Nu numai, bagam alti bani si in efecte colaterale – in somaj, in cursuri de reformare si recalificare, in prestatii si servicii sociale. Oamenii care ies din sistemul de protectie a copilului de regula raman captivi intr-un sistem de beneficii sociale.

Toate acestea intr-o perioada in care se vorbeste foarte mult despre eficientizarea costurilor.
Noi, ca organizatie, avem defectul asta, ca suntem niste optimisti si incercam sa vedem lucrurile la modul la care vor fi realizate ca si cum au fost realizate deja. Altfel n-am putea sa ne pastram rabdarea, perseverenta, ambitia de a merge mai departe.

Lucrurile se intampla, sa stiti, sunt niste pasi marunti. De exemplu, acum se lucreaza impreuna cu Ministerul Muncii pe un act normativ care vizeaza interventia in prevenirea separarii copilului de familie. Din punctul meu de vedere, adoptatea acestui act normativ va fi un fel de etapa antologica in ceea ce inseamna dezvoltarea sistemului de protectie sociala in Romania.

Va fi o resetare de paradigma – nu mai vorbim doar de copii aflati in situatii de criza, vorbim de copii si familii in situatii de criza; si nu mai vorbim de o interventie reactiva, ci de una proactiva, facuta in momentul in care lucrurile nu sunt intr-atat de grave incat sa duca la imposibilitatea pastrarii copiilor cu parintii lor. Va fi o schimbare fundamentala, atat de importanta incat, vorba cronicarilor, se sparie gandul.

Si lucrurile astea atrag dupa sine, intr-un efect de domino, o gramada de schimbari legislative, de schimbari de abordare in ministere. Vorbim de o schimbare de paradigma mentala, de mod de lucru. Noi, ca natie, in structura de stat suntem obisnuiti sa gandim in termeni de cheltuieli. Si-atunci tot ceea ce facem cu banii publici reprezinta niste cheltuieli pe care suntem dispusi sa le facem.

Dar nu suntem dispusi sa acordam o investitie care poate fi mai redusa pentru acelasi numar de beneficiari decat cheltuielile in sine si sa ne gandim ca prin aceste tipuri de investitii, mai partitionate, vom ajunge sa facem astfel incat sa beneficieze de aceeasi resursa financiara nu 100.000 de copii, ci 300.000. Acesti copii aflati in protectie speciala sau care intra in sistemul de stat sunt partea care se vede a iceberg-ului.

Din discutiile noastre cu partenerii din sistemul de protectie a copilului din tara am ajuns la concluzia ca o mare masa de copii aflati in situatii dificile ramane invizibila, nevazuta. Iar autoritatea publica prefera sa-i ignore pana la momentul in care devin o problema atat de mare incat solicita imperativ interventia.

 

„Incercam sa viram un vas imens plutitor spre alta directie”

Dela0.ro: Autoritatea publica considera ca, pompand bani in sistem, isi face datoria fata de copiii aflati in situatii dificile?
Stefan Darabus: E o foarte mare inertie in acest aparat masiv. E ca un vas imens plutitor pe care foarte greu reusesti sa-l virezi intr-o parte sau alta. Si-acum, cred, suntem intr-un astfel de proces de virare spre o alta directie.

Mosteneste acest sistem din caracteristicile sistemului care l-a precedat inainte de 1989? Sunt de gasit si in aceasta continuitate motivele pentru care protectia copilului arata asa?
Nu m-as duce atat de departe. Nu cred ca avem o problema de tipul inainte sau dupa 1989. Cred ca e o problema de politizare excesiva a structurilor de stat. Cred ca atunci cand orice factor de decizie atrage dupa sine schimbari si permutari constante nu ai cum sa construiesti ceva solid. Toate aceste rupturi in sistem – care se intampla, in cel mai bun caz, odata la patru ani, desi in ultimii ani s-au intamplat mai des – duc la pozitionari care au ca efect provocarea de a duce ceva pana la capat.

Arata asta, pana la urma, ca si noi, cetatenii Romaniei, suntem deformati, acceptand mereu ca pe un dat faptul ca odata cu schimbarea unei garnituri ministeriale trebuie sa se schimbe si institutia in sine? Caci avem si in alte tari instabilitate politica, dar sistemele par sa functioneze intr-un soi de inertie a binelui…
… a bunului simt si a justei masuri…

…indiferent de cum se schimba conducerea politica.
Asa este. Sistemul e acolo pentru binele cetateanului, nu pentru binele in sine al sistemului. Nu cred, insa, ca suntem resemnati cu asta. Noi cel putin nu suntem deloc onfortabili cu datul asta al lumii in care traim: acela ca politicul vine si schimba fundamental directiile de actiune si strategiile pe care ti le propui. Cred ca incet-incet si colegii din structurile de stat au ajuns sa constientizeze ca au nevoie de o constanta in abordare si de o anumita rigurozitate si continuitate.

Pe de alta parte, si colegii din societatea civila sunt mai prezenti, mai proactivi. In masura in care spunem ca politicul are un rol covarsitor in modul in care se cheltuie banul public, putem sa spunem si ca societatea civila s-a complacut cumva intr-o fracturare de sine, intr-o competitivitate prost inteleasa care devine de multe ori dusmanie si intr-un fel de a se afla in treaba spunand ca statul face lucrurile prost, fara a veni cu niste solutii pertinente.

Astazi, insa, spre deosebire de acum 7 ani, vad o societate civila mai coagulata care reuseste sa treaca peste orgolii si interese si care e dispusa sa gandeasca mecanismul prin care putem determina schimbari legislative sau de sistem. Mie asta imi da speranta ca ceva se va schimba in domeniul de protectie a copilului si asistenta sociala.

Credeti ca printre motivele functionarii defectuoase a sistemului de protectie a copilului se afla si expertiza scazuta a decidentilor politici in domeniu?
Ar putea fi o varianta, dar cred ca adevaratele cauze tin de prea multele interese de satelit, chiar si din cadrul Guvernului, de felul in care foarte greu se obtine o echipa care sa traga in aceeasi directie. Dar si aici, dupa patru ani in care am facut tot ce am putut ca sa ajungem la o modificare a felului in care sunt cheltuiti banii, vad ca lucrurile merg inspre bine.

Acum, poate ca vrem noi sa vedem prea mult partea buna a lucrurilor. Exista si exceptii masive: pastrarea blocajului in angajarile in sistemul de protectie a copilului si pastrarea unei gauri de personal fantastic de mare; sau absenta asistentilor sociali din comunitati; ori imposibilitatea anchetelor sociale in cadrul familiilor care au nevoie de un dialog cu autoritatea publica.

 

„Nu vrem sa facem niste bine in lume si-atat”

Dela0.ro: In scenariul optimist in care reusiti sa inchideti pana in 2020 toate institutiile de gazduire de tip vechi, cum se modifica structurile directiilor de asistenta si protectie a copilului? Raman cu personalul actual? Sau angajatii de astazi raman, practic, fara obiectul de activitate?
Stefan Darabus: Obiectivul acesta de eradicare a institutionalizarii copilului in Romania pana in 2020 are rol de barometru. Clar ca e relevant si ambitios, dar obiectivele mari au in spate o gramada de elemente de sistem care vin sa faca posibil telul insasi.

In momentul in care noi vom fi in 2020 intr-o Romanie fara institutii de tip vechi, fara ingrijire institutionala, inseamna ca vom avea deja un sistem eficient de prevenire a separarii copilului de familie, vom avea asistenti sociali, asistenti medicali si mediatori in scoli in fiecare localitate, vom avea un sistem de reintegrare a copiilor in familiile lor si inseamna ca vom avea un sistem in care tinerii vor fi sprijiniti in momentul in care ies din protectie speciala.

Toate acestea inseamna ca vom avea oameni formati angajati in sistemul de protectie. Asadar e un complex de interventii si procese care vor urma sa se intample pana in 2020. Va avea loc o reforma cantitativa, dupa care va urma o etapa in care vom vedea cata calitate e in acest sistem.

Luati in calcul, la HHC, ca s-ar putea sa fiti cu prea multi pasi inaintea procesului de schimbare a sistemului public?

In ce sens?

E posibil sa ajungeti in 2020 si sa nu se fi intamplat niciuna dintre schimbarile invocate.
Orice s-ar putea intampla. Maine s-ar putea sa nu mai fim.

Scenariul ar fi astfel: HHC sa-si faca treaba, sa mai inchida din institutiile de tip vechi, sa mai schimbei ici-colo cate ceva, dar…
…sa mai facem niste bine in lume si-atat…

…iar per total structura aceasta mamut sa ramana intacta.
Nu ne gandim la varianta asta. Atitudinea noastra ca organizatie tine de scenariile realiste pe care le facem. In momentul in care ne dorim un lucru nu o facem pentru ca asa isi doreste HHC, ci pentru ca am implicat toti actorii relevanti in proces – am discutat cu tinerii care ies din sistem, copiii din institutii, colegii din ONG-uri, colegii din sistemul de stat si impreuna am ajuns sa cristalizam cateva lucruri care pot genera o schimbare de paradgima in sistemul de protectie a copilului.

Asadar, daca sugestiile acestea vin din atatea parti si daca sunt relevante – si am demonstrat ca sunt prin ultimul studiu pe care l-am facut – atunci, din punctul nostru de vedere, mai ramane implementarea. Chestiunea de executie e intr-adevar dificila, dar in momentul in care stii ce vrei si stii unde vrei sa ajungi, restul pot fi lucruri de detaliu. Diavolul sta in detalii, intr-adevar, si am putea sa nu ajungem la ceea ce ne dorim sa facem, dar asta nu inseamna ca n-o sa facem tot ce putem.

„Vrem sa avem in 2020 o Romanie in care fondurile europene sa fie folosite concret in comunitatile cele mai vulnerabile, nu pe tot felul de conferinte si evenimente. Vrem ca structura legislativa sa fie croita de o asemenea natura incat sa tina cont de elementele de bun simt si de justa masura de care e nevoie. Restul sunt variabile pe care le vom confrunta pe masura ce inaintam”,

Stefan Darabus, director national HHC Romania

 

„Ce vrem e o utopie? La fel s-a spus si in 1998 cand inchideam prima institutie de tip vechi”

Dela0.ro: Simtiti ca sistemul pe care incercati sa-l reformati opune rezistenta din anumite zone?
Stefan Darabus: Sistemul opune rezistenta din toate zonele. Sistemul opune o rezistenta permanenta in primul rand prin definitia sa. Orice sistem de stat e traditionalist, rigid, cu o inertie fantastica si averse crunte fata de schimbare. In momentul in care noi vorbim cu parteneri aflati in structuri de stat, chiar daca in mod verbal avem o asumare comuna, in implementare ne lovim de o mie si una de probleme, pentru ca sunt o mie si una de interese.

Intr-una ne luptam cu opozitia, dar asta nu inseamna ca ne oprim. E ca un act chirurgical: incercam sa vedem care sunt anticorpii de care avem nevoie, care-i antidotul pe care il poti aduce pentru a omori o infectie si cum sa vindeci un organism.

Cat de unitar e sistemul in rezistenta pe care o opune? Sunt cazuri, de exemplu, in care lucrati bine cu o directie de protectie a copilului dintr-un judet si prost cu alta?
Asa se intampla. Problema cand lucrezi cu probleme de macro-sistem tine de hazard. A fost studiat conceptul de “probleme incalcite”, acele chestiuni pe care ai impresia ca le poti rezolva, dar de fapt nu poti. Hazardul are un rol foarte puternic in a ajunge unde vrei. Suntem constienti de lucrurile astea. Stim ce poate fi si ce nu poate fi controlat.

Problemele pot aparea din zone de unde nici nu te astepti. Pot fi oameni bine intentionati si sa nu-ti poti implementa un proiect din cauze logistice. La fel, pot fi oameni rau intentionati, dar sa reusesti cu un alt factor de influenta sa ajungi la ce-ti doresti. Noi am facut o alegere: de a purta conversatii cu partenerii din sistem si de a initia acele conversatii doar cu acei oameni care isi doresc sa ajunga unde ne dorim si noi. Cu acei oameni care cred ca fiecare copil are nevoie de o casa si de o familie.

Sunt mai multi in tabara celor care cred sau a celor care nu cred?
Sunt din ce in ce mai multi cei care cred. Asta-i un lucru fantastic. In urma cu cativa ani erau putini. Noi putem spune ca ce discutam acum e o utopie, dar la fel a fost si in 1998, cand inchideam prima institutie de tip vechi. Oamenii credeau ca suntem niste utopici si ca niciodata n-o sa avem alt tip de sistem decat cel bazat pe institutii (n.r. centre de gazduire).

In 2000, cand deja aparusera asistentii maternali care luau copii acasa din sistemul institutionalizat, curentul public era “ah, pai cine-i nebun sa-l ia acasa? N-o sa se intample lucrul asta niciodata!”. Astazi avem 24000 de asistenti maternali in Romania. Asa cum am ajuns ca inchiderea centrelor de tip vechi sa fie mainstream, asa cum am ajuns ca asistentul maternal, din extraterestul care era acum 10-12 ani, sa ajunga sa fie considerat un cetatean platit si angajat sa ingrijeasca copii, tot asa cred ca in 2020 vom ajunge ca tara noastra sa aiba un sistem de prevenire a separarii copilului de familie si intr-o Romanie fara protectie de tip institutional pentru copii.

Intr-o proiectie ideala, cati asistenti maternali ar fi necesari in momentul de fata pentru a asigura alternativa la institutionalizare?
Ca sa fac o analogie as spune ca asistenta sociala e ca un zid plin de gauri prin care curge apa. Nu-i de-ajuns sa acoperi cu mana o gaura, trebuie sa le acoperi pe toate ca sa nu mai curga apa. La fel e cu asistentii maternali. Nu m-as hazarda sa dau o cifra. As spune ca la ora actuala cateva gauri prin care curge apa sunt deschise.

Una e cea legata de prevenirea separarii copilului de familie, prin care curge suvoi de copii in sistem, in permanenta. De asta am si ramas la aproximativ 65000 de copii in sistemul de protectie a copilului in ultimii 12-13 ani, fara variatii considerabile. O alta gaura e absenta formelor de sprijin pentru tinerii care parasesc sistemul de protectie. Alta e felul in care nu sunt protejate persoanele cu dizabilitati si-as putea continua cu exemplele.

Gaurile metaforice din perete sunt urmele lacunelor cat se poate de reale din legislatie?
Sunt, dar chiar si legile acestea au importanta lor pentru ca-ti dau un cadru. Dupa legi, mai ai nevoie si de oameni care sa le aplice, plus de metodologii si norme care sa te ghideze.

In momentul de fata, pe segmentul abandonului familial de exemplu, avem o legislatie functionala?
Nu. Acum incercam sa facem primul act normativ impreuna cu colegii din ONG-uri si cu cei din Ministerul Muncii.

Ce-ar trebui sa prevada, din punctul dumneavoastra de vedere, un asemenea act normativ?
Metode si interventii pe care asistentii sociali sa le poata urma in munca lor de zi cu zi astfel incat sa nu trebuiasca sa ajungi cu copii aflati in situatii vulnerabile in protectie speciala, ci sa-i ajuti la ei acasa, in familiile lor.

Actul normativ ar trebui sa prevada principiul de lucru, criterii de actiune si indicatori foarte clari prin care un asistent social, daca se duce intr-o familie si vede o mama si un tata cu 6 copii, sa stie niste lucruri de bun simt.

De exemplu, “le e bine acolo?”, “acesti parinti isi doresc sa stea cu copiii lor?”, “acesti parinti isi doresc sa redevina independenti financiar in termen de 12 luni?” – daca toate raspunsurile sunt pozitive, inseamna ca avem niste premise esentiale pe baza carora noi putem sa demaram o ancheta si putem sa vedem cum ii sprijinim pe oamenii astia sa ramana impreuna.

Cu bani. Dar cum acorzi acesti bani?
E una dintre contrele des auzite de la colegii din structurile de stat. “Oh, pai toti o sa ceara ajutor! Toti o sa vina si-o sa ceara bani! O sa fim inundati de solicitanti la portile directiilor de protectie a copilului!”. Nu e asa, pentru ca si noi vedem asta lucrand in 14 judete din tara.

In momentul in care tu stii care-i sita prin care iti iei cazurile si stii clar ca iti intra in evaluare doar acele familii care sunt in situatii de iminenta separare a copiilor de familie, deja lucrurile devin clare. Si nu mai e decizia arbitrara a mea, a ta sau a unui asistent social daca accepta sau nu o familie in programul de prevenire. E vorba de niste principii clare, de indicatori care spun foarte obiectiv daca un caz merita introdus in prevenire sau nu.

Pe de alta parte, argumentul pe care vi-l invoca oamenii din structurile de stat poate sa fie valid daca ne gandim ca saracia este unul din factorii principali pentru care abandonul se produce.
Este valid, dar noi nu credem ca se va face o economie de bani la bugetul de stat. Se va face o economie de bani cand va exista un sistem de preventie in adevaratul sens al cuvantului, in sensul in care vor fi institutionalizati mai putini copii.

Banii aia care mergeau spre institutionalizare vor fi realocati si reinvestiti in prevenirea separarii copiilor de familii. Vom ajunge astfel la mai multi copii aflati in situatii critice decat cei pe care-i vedem acum la varful iceberg-ului.

S-ar putea elimina astfel si efectele colaterale ale institutionalizarii…
…care produce asistati sociali pe viata, asa este.

 

„Era un corp de papusa si un cap de urias”

Dela0.ro: Intr-un interviu pe care-l acordati ziarului Adevarul vorbeati despre experienta inchiderii primului centru de tip vechi – in 1997, in Maramures, la Cavnic.
Stefan Darabus: Da, era un leagan, un orfelinat care gazduia 80 si ceva de bebelusi.

V-a marcat foarte tare faptul ca niciunul nu plangea.
Era o tacere mormantala, efectiv.

Daca mergem acum, in 2014, intr-una din cele 184 de institutii inca functionale, mai avem ocazia sa vedem astfel de lucruri?
Am fost chiar ieri intr-una (n.r. – interviul a avut loc pe 27 martie). Nu mai avem leagane pentru copiii de pana la 3 ani; daca ii mai gasesti astazi, ii gasesti in sectiile de maternitate. Dar ai in schimb institutii in care am vazut, spre disperarea mea, un grup eterogen de tineri de 17-18 ani care stateau patru intr-o incapere, sedati, intinsi in pat la 3 dupa-amiaza.

Am vazut o fetita de cinci ani cu hidrocefalie, avea capul de doua ori cat o minge de baschet, intr-un corp de 50 de centimetri. Era un corp de papusa si un cap de urias – m-a infiorat lucrul asta pentru ca, daca fetita ar fi avut parte de o supapa de dren in urma cu 2-3 ani de zile, ar fi fost foarte probabil ca astazi sa fi fost aproape normala. Cu niste nevoi speciale, dar in niciun caz condamnata la moarte. Ei bine, eu am vazut ieri o fetita de cinci ani condamnata la moarte.

Am mai vazut cateva fete tinere care stateau si ele in paturile lor din camera. Una dintre ele, care se uita in gol si parea total resemnata, mi-a spus ca astazi urma sa fie ziua ei. Implinea 14 ani.

E un diagnostic prea dur daca spunem ca pentru astfel de cazuri orice reforma a sistemului e prea tarzie?
Cred ca pentru niciun copil nu putem afirma ca e prea tarziu. Oricine are nevoie de o sansa. E-adevarat, cu cat lasi lucrurile sa continue mai mult, cu-atat e tot mai tarziu pentru un copil. E-adevarat ca dezvoltarea psiho-motorie a unui copil e esentiala in primii ani de viata si-n momentul in care un copil n-are acces la lucrurile care ne fac ceea ce suntem se autizeaza, se interiorizeaza intr-un mod care e catastrofal pentru dezvoltarea lui.

Dupa aceea ne miram ca avem niste tineri care cresc in sistem, ies din el si nu-s capabili sa-si gaseasca un loc de munca; ori il pierd imediat ce-l primesc si nu-s capabili de multe ori sa lege relatii de lunga durata cu alti oameni.

Ati vazut de-a lungul activitatii dumneavoastra din ultimii 17 ani cazuri in care copii aproape autizati ies din sistemul institutionalizat si-si revin?
Da, am vazut. La fel cum am vazut cazuri de copii marcati pe viata de traumatismele pe care le traisera. Dar din tot ce-am vazut in anii astia, un lucru e cert: cu cat incerci sa eviti traumele asupra unui copil la o varsta frageda, cu atat e mai bine. Acel copil are sanse inmiite de a deveni un adult intreg, un om rotund.

Sunteti usor impresionabil, domnule Darabus?
Nu mai sunt, nu cred. De fapt, nu stiu ce sa zic. Impresionabil totdeauna am fost, atent la bucuriile sau suferintele celor din jur. Dar nu sunt influentabil.

In domeniul dumneavoastra se lucreaza mai mult cu emotia sau mai mult cu ratiunea?
Si, si. Ca in orice alt domeniu, cred, ai nevoie de o integrare a celor doua. Ai nevoie de inteligenta rationala in aceeasi masura in care ai de inteligenta emotional. Nu cred in separarea celor doua.

Poate fi o strategie fortarea mainii statului irational cu argumentele emotionalului?
Incercam si asta, sa stiti. De exemplu, cand ajungem intr-un consiliu judetean sau consiliu local in care oamenii se opun la ceea ce facem, se intampla de multe ori sa-l intreb pe factorul de rezistenta X sau Y daca are copii. Cand imi raspunde “da”, ii rog sa-si imagineze ca propriul lor copil e intr-o institutie si creste acolo.

Functioneaza?
De multe ori, da. In momentul ala, ii vezi cum se schimba la fata, fie albesc, fie rosesc. Oricum, ii vezi ca iau o pauza, dupa care lucrurile si chimia intre noi se schimba.

Ati incercat vreodata sa-l luati pe X sau pe Y si sa-l duceti intr-o astfel de institutie de tip vechi?
Da, dar nu prea vor sa vina. Foarte rar se intampla sa fie de acord. E o reactie de a se proteja de ceea ce-ar putea sa-ti creeze ca stare prezenta intr-un astfel de mediu.

 

„Nu vreau sa ajung un habotnic al dezinstitutionalizarii”

Dela0.ro: Cum arata inchiderea unei institutii de tip vechi? Ce se intampla cu personalul? Ce se intampla cu structura de conducere?
Stefan Darabus: E un complex de actiuni. De regula, procesul e facut impreuna cu directiile de protectie a copilului si e asumat de ei, cu sprijinul nostru. Nu noi le inchidem, ei le inchid, luand o hotarare in consiliul judetean. Totul e parte a reformei de protectie a copilului, intrucat noi nu inchidem doar o institutie niciodata. Noi intram in judete care sunt dispuse sa-si reformeze sistemul de protectie a copilului. Si-atunci una dintre actiunile derulate e legata de inchiderea centrelor de plasament, la fel cum alta e legata de implementarea unui program de prevenire a abandonului ori de formare profesionala pentru personal.

Intotdeauna facem un audit de sistem, ca sa vedem care e starea de fapt la momentul in care intram intr-o zona. Vedem care sunt lipsurile, care sunt oportunitatile, ce-ar fi de facut, care sunt resursele, cum pot fi ele aduse inspre altceva. Pe langa asta, clar ca inchiderea unui centru de plasament duce la dezvoltarea altor servicii rezidentiale bazate pe familie – ele reprezinta costul cel mai mare al unui proiect de dezinstitutionalizare.

Serviciile acestea trebuie sa fie pentru maxim 12 copii – si asta e un numar mare, ideal ar fi pentru 8 copii, cu un numar similar pentru membrii de personal. Acestia din urma pot fi dintre cei angajati in institutia de tip vechi, daca sunt dispusi sa lucreze intr-un alt mod, sa-si schimbe rutina si modul de interactiune cu copiii.

Pentru cine vor lucra in acest al doilea caz?
Pentru directia de protectie a copilului din judetul respectiv. Noi, HHC, niciodata nu ne-am asumat rolul de furnizor de servicii sociale, n-am avut copii aflati in protectie speciala in grija noastra. Totdeauna am dezvoltat servicii sociale, am avut un rol de catalizator. Am adus resurse pentru dezvoltare de servicii sociale, pentru programe de pionierat, dar organigrama e a consiliilor judetene, iar serviciile care rezulta tot ale lor.

In momentul in care se construieste un nou centru, el e preluat de directia de protectie a copilului de la nivelul judetului?
De regula, cand construim o casa de tip familial ea e preluata de directia generala de asistenta sociala si protectia copilului. Daca ei aduc terenul, casa e automat a lor, cu niste sarcini de destinatie exclusiva doar pentru domeniul acesta de protectie.

Cheltuiala e a organizatiei dumneavoastra?
Da, dar e o cheltuiala pe care statul – prin acoperirea cheltuielilor curente – o depaseste in circa doi ani de zile. De asta pentru noi e o investitie sustenabila care merita facuta intrucat viata copiilor care ajung in grija statului va fi bazata pe conceptul de familie si va evita trauma institutionalizarii.

V-ati lovit de situatii in care conducerea unei institutii de tip vechi sa faca demersuri la consiliul judetean pentru a impiedica inchiderea stabilimentului?
Am avut multe, mai ales la inceputul anilor 2000, rezistenta era crunta. De vreo 4-5 ani incoace, insa, n-am mai avut astfel de opozitii. Lumea a inteles ca e vorba de o strategie nationala si ca a te opune cresterii copiilor in institutii familiale e ca si cum ai fi de partea diavolului.

E plina Romania de oameni care-si apara…
…interesele si imperiile, micile imperii. La fel cum sunt pline consiliile judetene de consilieri judeteni care furnizeaza hrana sau laptele sau imbracamintea pentru aceste institutii de tip vechi. Sunt foarte multi bani in joc. Ganditi-va ca directiile acestea de asistenta sociala sunt cele mai mari directii din subordinea consiliilor judetene. Au, in medie, in jur de o mie de angajati.

In general, care ati spune ca e pregatirea oamenilor care lucreaza in aceste directii?
De regula, invatamant mediu, absolventi de liceu. Asistentii sociali sau psihologii sunt foarte putini.

Aveti programe prin care incercati sa profesionalizati resursa umana din aceste directii?
Da, avem un department de formare profesionala si in orice judet lucram o componenta legata de acest tip de formare e prevazuta.

Practic, cum functioneaza lucrurile, pe baza de voluntariat?
Nu, tine de protocolul pe care-l semnam cu consiliul judetean si oamenii care ajung sa lucreze in serviciile dezvoltate de noi trec prin formare profesionala.

Puteti fi mai explicit cu privire la proces?
Sunt niste cursuri in care noi incercam sa le aratam modul in care ar fi bine sa lucreze cu copiii si familiile lor, resorturile prin care un copil ajunge sa minta, sa fure, sa fie “rau”, caci de multe ori conflictul incepe de aici.

In cate judete aveti incheiate protocoale de acest fel?
In 14. Ne-am intins cat de mult am putut, caci suntem o echipa mica, formata din 33 de oameni care penduleaza intre biroul central din Maramures si judetele in care lucram.

Cate centre ati reusit sa inchideti?
Suntem acum la a 52-a institutie pe care urmeaza sa o inchidem si mai avem alte 8 institutii la care am initiat procesul de inchidere. In doi ani de zile, asadar, vom fi la 60.

E mult? E putin?
Pentru noi e foarte mult.

In tarile din regiune cum sta situatia sistemelor de protectie a copilului?
Noi avem programe si in Republica Moldova, Bulgaria, Bosnia, Ucraina, Belarus. Lucrurile sunt mai inapoiate decat in Romania, motiv pentru care organizatia noastra va prelua de la 1 ianuarie 2015 coordonarea strategica a acestor tari. Va dati seama cat de crunta e situatia din regiune daca noi stam bine?

Un model global in gestionarea sistemului de protectie a copilului care ar fi?
Sincer, nu stiu daca exista. Nu putem sa luam un model din Anglia, de exemplu, sa-l implementam in Romania, unde situatia e cu totul alta. Pe de alta parte, tocmai pentru ca problemele sunt atat de incalcite, nu stiu daca as putea sa dau un exemplu de un sistem care functioneaza fiabil, ca o masinarie bine unsa.

Fiecare sistem are hibele lui – si in Franta, si in Marea Britanie, si in SUA. Nu-mi explic, de exemplu, de ce un copil trece in Marea Britanie prin 6-7 asistenti maternali, se muta de la unul la altul. Sau in SUA, faptul ca sunt atat de multe familii care nu beneficiaza de ingrijire medicala, iar repercusiunile asupra copiilor sunt fantastic de mari.

Asta inseamna ca sunteti in plin pionierat.
Unul din obiectivele noastre e acela de a nu deveni canonici in ceea ce facem. Nu vreau sa ajung un habotnic al dezinstitutionalizarii. Lucrurile sunt intr-o continua schimbare. Incercam sa invatam mereu din ce se intampla in jur, sa ne pastram mintile deschise.

 

„Chestiunea asta chiar poate fi rezolvata!

Dela0.ro: De ce credeti ca o initiativa precum HHC sta inca sub semnul caritabilului, si nu al politicilor publice?
Stefan Darabus: E si o neimplinire a mea, pentru ca eu cred ca ceea ce facem tine de investitia sociala, nu de domeniul caritabilului. Noi nu facem numai un pic de bine in lume. Ne dorim niste transformari de sistem care sa fie sustenabile. Asa gandim, poate, asa sunt tiparele mentale – “ah, e fundatie, inseamna ca e caritate”, totdeauna e o asociere cu ceva amatoresc, nu neaparat cu ceva extrem de profesionalizat. Incercam sa provocam si sa destelenim aceste canoane din jurul nostru.

Raportul pe care l-ati scos anul trecut indica faptul ca la ora actuala nu exista la nivelul directiilor judetene de asistenta sociala si protectia copilului niciun plan pentru inchiderea centrelor de tip vechi.
N-au resursele financiare s-o faca. De asta incercam sa canalizam acest efort pe fondurile structurale aferente perioadei 2014-2020.

Despre ce sume e vorba?
Inca nu se stie, noi incercam sa facem in asa fel incat aproximativ 200 de milioane de euro sa fie alocate reformei sistemului de protectie a copilului, dezinstitutionalizarii prin crearea de servicii familiale bazate pe familie si prevenirea separarii copilului de familie.

Sunt suficienti banii?
Cred ca da. Pentru ca pot duce la o transformare de sistem. Pe de alta parte, nu-s multi, daca stai sa te gandesti e un “easy win” pentru orice guvern, intrucat spre deosebire de marea infrastructura care e o provocare enorma, chestiunea asta chiar poate fi rezolvata.

Spuneati ca sunteti un optimist. Proiectia HHC, inchiderea tuturor centrelor de tip vechi din Romania pana in 2020, e mai degraba optimista sau are un substrat real?
E realista. Si e un lucru care se va intampla.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.