În 1986 președintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, definea într-o cuvântare rolul suprem al maternității în comunism: „Nu există îndatorire mai nobilă, mai de onoare a familiilor, a femeilor, decât aceea de a crește și a da țării cât mai mulți copii.”

Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1987, o femeie de 35 de ani se prezenta la spitalul din Zalău, județul Sălaj, cu o hemoragie puternică. Cadrele medicale îi puneau diagnosticul de iminență de avort.

Un raport din dosarele Securității comuniste menționează în limba de lemn a birocraților că intervenția medicală „a urmărit temporizarea avortului cu scopul de a obține declarații cu privire la manevrele avortive.” Pe scurt, femeia era suspectată că și-ar fi provocat un avort ilegal, iar cei care se ocupau de caz încearcau să o facă să mărturisească.

Raportul Securității notează sec detaliile terifiante: „Deși starea de sănătate a pacientei s-a agravat, fătul avea expluzat un antebraț și existau motive pentru intervenție chirurgicală, aceasta nu s-a efectuat întrucât pacienta nu a relatat nimic la ceea ce i se imputa.” Documentul consemnează că, în repetate rânduri, pacienta a fost amenințată că nu se va interveni pentru ameliorarea stării de sănătate dacă nu va recunoaște modul în care își provocase avortul.

Timp de cinci zile femeia a fost lăsată în chinuri fără să i se administreze niciun tratament. Apoi a murit.

Actul care înregistrează negru pe alb uciderea lentă – în spital – a unei femei, în anii cei mai negri ai politicii pronataliste a lui Nicolae Ceaușescu, este singurul document de acest fel pe care l-a găsit istoricul Florin Soare în cercetările sale în arhive. Astfel de metode abuzive nu erau în general descrise în documente, realitatea fiind măsluită în fișele medicale și în rapoarte.

Rotițe în angrenajul mașinăriei de constrângere

Absurdul cazului de la Zalău e cu atât mai mare cu cât în raportul medico-legal s-a concluzionat că „nu există indicii pentru un avort provocat.” Prin urmare, femeia nu încercase să-și provoace pierderea sarcinii, clarifică Florin Soare într-un dialog purtat cu Jurnalul Decretului. Fusese, pur și simplu, un avort spontan.

Jurnalul Decretului

Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.

Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.

Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.

Pacienta transformată în victimă a represiunii anti-avort își declarase din proprie inițiativă sarcina la dispensarul medical, așa cum o cereau normele de atunci. Mai important, ea avea deja alți cinci copii. În cazul în care nu ar fi vrut să îl nască și pe al șașelea, femeia ar fi putut face (cel puțin teoretic) un avort în mod legal, căci normele în vigoare permiteau acest lucru în familiile cu mai mult de cinci copii. 

Pe lângă copii, ea avea grijă și de soțul paralizat, dar și de tatăl său.

Actele descoperite de istoricul Florin Soare în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), instituția la care se află acum parte din dosarele Securității comuniste, nu precizează cine a luat decizia de a nu se interveni pentru salvarea pacientei de la Zalău. A fost vorba de cadre medicale? De un milițian? De un ofițer de Securitate sau de un procuror?

Nu e deloc un caz singular, căci un doctor îi povestea cercetătoarei Gail Kligman, autoarea volumului „Politica duplicității – Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu”, că procurorii chemați să autorizeze întreruperi de sarcină urgente la care existau suspiciuni de proceduri ilegale ajungeau la patul muribundei și spuneau: „Dacă ne spui cine ți-a făcut, îi dăm voie să-ți salveze viața, dacă nu, te lăsăm să mori.” 

Cazul prezentat mai sus pune problema multiplelor vinovății în impunerea prevederilor decretului anti-avort din 1966, în monitorizarea vigilentă a respectării lor și în condamnarea eventualelor abateri de la regulile draconice.

România lui Nicolae Ceaușescu era un lagăr – dar orice lagăr are nevoie de gardieni zeloși, care să asigure mijloacele operative ale terorii. Consecințele Decretului 770 nu ar fi fost posibile fără zecile de mii de români care au implementat, cu râvnă, legislația anti-avort a regimului. Fără aceste rotițe, angrenajul represiv ar fi fost o butaforie.

România Decretului nu a fost un simplu ansamblu de legi decorative. A fost o rețea nevăzută de uniforme care s-au asigurat, vreme de aproape un sfert de secol, că femeile onorează îndatorirea nobilă de a da republicii socialiste cât mai mulți copii.

Articolul complet poate fi citit AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.