Amintiri de groaza si de haz din vremea Golaniada

Deschidem paginile postcomunismului romanesc, radical!, direct in vara anului 1990, in cautarea oamenilor care au traversat-o. Ajunsi in acest timp incert, ale carui cicatrici inca sunt vizibile, ne intoarcem, cumva, de unde am plecat. La familii. Mai ales, insa, la prapastia cascata intre ele.

6

Recapitulam: am pornit seria “Ce facem cu Romania” de la conflictul politic care a divizat Romania in vara anului 2012, odata cu demersul USL de suspendare si demitere a presedintelui Traian Basescu.

Am scris atunci ca figurile de pe scena publica actuala sunt doar niste ocazii, ca trebuie sa cautam cauzele isteriei in consecintele mai ample ale istoriei. Am intrebat tot atunci daca este Romania condamnata sa treaca la intervale ciclice prin rasturnari ale ordinii sale.

Si am pornit pe urmele statului roman modern, am stat alaturi de Regele Carol in depresiile sale de neamt acomodandu-se cu lumea Bucurestiului, am ramas alaturi de Alexandru Marghiloman si P.P. Carp in Capitala ocupata de trupele germane, am privit dintr-un colt Interbelicul lui Brunea Fox, dar si al lui Nae Ionescu, iar la final ne-am cazat intr-unul din blocurile Epocii de Aur, privind de la fereastra exilul Romaniilor ignorate, marginalizate sau condamnate de tara mai mare.

Ajunsi in pragul postcomunismului, calcam iata peste el, e sange si fum pe strazile Capitalei!, ne intoarcem cumva de unde am plecat. La familii. In Piata Universitatii sunt copiii si zona libera de neo-comunism, acasa, in cartierele cenusii, sunt parintii si televizoarele de pe ecranele carora zambeste Ion Iliescu. In acest timp incert, ale carui cicatrici sunt vizibile si astazi, cautam consecintele. Urmarile acestea poarta astazi un nume: Romania.

Zoe Petre povesteste curiosul caz al unui pumn primit in plina figura de un adolescent care il vorbea de rau pe primul presedinte al Romaniei iesite din dictatura. Totul s-a sfarsit oarecum bine, romaneste: Miron Cozma a ajuns sa isi uneasca, fie si partial, destinul cu o „golanca” .

Aplauze

In anul 2010, dupa douazeci de ani de la „Piata Universitatii”, regizorul Nae Caranfil povestea intr-un interviu: „In casa eram doua tabere politice: eu cu sora mea in tabara partidelor istorice si parintii mei in cea a Frontului. Am pus in sufragerie o pancarta cu «Zona libera de neocomunism» si ii aplaudam pe parinti cand treceau pe acolo. In general, aplaudatul comunistilor sau fesenistilor era modul nostru de a le arata dispretul fara violenta”. Regizorul surprindea, fara sa isi propuna neaparat, una dintre cele mai importante falii care au divizat societatea romaneasca: divortul parinti-copii in zilele “Golaniadei”.

„Pepsi+Pepsi+La revedere”

Dar nu a fost numai divort intre aprilie 1990-13/15 iunie, a fost si multa dragoste. Uite-l, de pilda, tot pe Caranfil iubind zadarnic – sarmanul Nae! – o fata, o studenta de-a lui. I s-au aprins calcaiele chiar acolo, in Piata.

Iata: „Discursurile mele au prins la oameni. Foarte rapid am inceput sa fiu imitat de altii care au urcat in balcon. De altfel, dupa al treilea discurs m-am gandit sa renunt, pentru ca imi era clar ca se pierde partida politica. Numai ca a intervenit ceva. Mie mi se aprinsesera calcaiele dupa o fata, o studenta cu care ma intalneam frecvent in Piata, ma rog. Dupa cateva seri cu reteta Piata+Pepsi+La revedere (pentru ca ea locuia in camin, iar eu cu parintii), in momentul in care sperantele mele prinsesera aripi, mi-a explicat ca s-a revazut cu un «ex» si ca au decis sa mai dea o sansa relatiei lor.

Lucru care m-a enervat «oarescat» si m-a facut sa ma gandesc la o modalitate in care as putea sa o surprind, sa o destabilizez emotional si sa o arunc in incertitudine si in confuzie sufleteasca. Mi-a venit ideea sa fac un discurs care in aparenta sa fie adresat zecilor de mii de oameni si care de fapt sa fie destinat unei singure persoane. Discursul l-am tinut in data de 18 mai, deci cu doua zile inainte de alegeri, si a sunat cam asa: «Noi stam aici pe o batalie deja pierduta, pentru ca dumneavoastra, manifestantii, stati aici si faceti curte unei femei, Romania, care are deja capul intors peste umar spre fostul ei amant, comunismul»”.

Nu s-a legat lantul de iubire. A pierdut Nae Caranfil si pe plan politic, si pe plan sentimental. Studenta e bine, cica s-ar fi maritat cu fostul ei amant, comunismul.

„Mama mi-a dat un pumn in nas”

Profesoara de istorie Zoe Petre, care s-a remarcat in timpul fenomenului „Piata Universitatii”, fenomen care l-a dat tarii presedinte pe Emil Constantinescu, isi aminteste de tensiunile intrafamiliale care pluteau la tot pasul in Romania anului `90. „Am avut si eu o matusa care il iubea pe domnul Iliescu, dar am incercat sa nu ne certam prea rau. Am pierdut atunci cativa prieteni, dar nu prea multi, si am castigat altii”, ne spune Zoe Petre.

Nu doar atat, insa. „Am cunoscut insa cazuri mai dramatice – divorturi, rupturi intre generatii. M-am pomenit intr-o seara cu baiatul, adolescent, al unor prieteni, care a declarat ca-mi cere azil politic, fiindca «mama mi-a dat un pumn in nas ca am vorbit urat despre Iliescu.»”. Dar cu studentii cum era? Nu plecau si ei acasa, in provincie, sa duca mesajul Pietei? „Daca familia era in provincie, rupturile erau uneori si mai grave, dar am avut si satisfactia de a intalni atunci fosti studenti care devenisera profesori si care erau alaturi de cei din Piata cu toata inima si inteligenta lor”.

Uite o intrebare: „Cum ati explica, doamna Zoe Petre, fenomenul «Piata Universitatii» unui tanar nascut in anul 1990?”. „E o discutie care nu poate fi expediata in cateva cuvinte. In esenta, as spune ca a fost, in prelungirea Proclamatiei de la Timisoara, o imensa mobilizare civica in apararea democratiei, si, nu mai putin, un act reparator al celor cinci decenii de tacere obligatorie. Generatia adulta participase doar sporadic la manifestatiile din decembrie 1989; ea recupera acum aceasta absenta, alaturi de cea mai mare parte a celor care iesisera efectiv in strada in iarna”.

„Ca o tumoare sau ca o floare, crescuta din pamant strain”

Pe Lavinia Betea, istoric al comunismului romanesc, au ocolit-o neintelegerile in familie cu ocazia „Pietei Universitatii. In 1990, era ziarista libera la Arad.  Cum era, cum se vedea de la Vest de Est? Lavinia Betea se uita la „Piata” fara melancolie, caci de la Arad se vedea ce dadea TVR 1, propaganda: daca te luai dupa televiziunea condusa pe atunci de Razvan Theodorescu in centrul Capitalei trebuia intrat cu buldozerele si spalata Piata! Cine erau cei de acolo? De ce stationau? „Lucrurile erau clare, fusesera alegeri, Iliescu si FSN avusesera castig de cauza, inconstestabil. Si daca ar fi furat, sa zicem, 20%, tot ei au castigat. Si atunci?”.

De la Arad, Piata Universitatii se vedea ca un fenomen artificial, „ca o tumore, sau daca preferi ca o floare, crescuta din pamant strain, adica nu natural”. Dupa douazeci si doi de ani, Lavinia Betea o priveste istoric: ii cauta, adica, obiectivele, cauzele, liderii, care era liantul miscarii?, sa fi fost doar o descatusare de afecte?

La ce concluzii a ajuns? Nu ne spune tot ce stie, dar ne indeamna sa citim memoriile lui Ion Ratiu. „Liderii Pietei ce au ajuns? E foarte ciudat ca pot fi vazuti astazi ca persoane care prezinta unele tulburari”. In plus, aduce in discutie intelegerile Bush-Gorbaciov: „A trebuit sa citesc mult ca sa aflu de intelegerile lor repetate, care au inceput in 1987”.

Si ne sfatuieste doamna Betea sa nu uitam nici de privatizarile care aveau loc atunci. Altfel spus, o strategie de abatere a atentiei. Orchestrata. Lavinia Betea e convinsa ca in Piata grosul era dat de romantici, niste haiduci ai democratiei, daca dorim, dar nu neaparat tineri – „Tinerii au fost apatici”.

Conflicte in aceeasi generatie: sotia, ireversibil indragostita de Petre Roman

Au fost cazuri de familii destramate si in Vestul extrem, la Arad? „Da, dar nu intre parinti si copii, ci mai degraba intre soti”. Lavinia Betea stie un caz de familie destarmata, fiindca s-a indragostit sotia ireversibil de Petre Roman. Cei tineri aveau alte preocupari: „Copii cereau sa nu mai de examene de «treapta», sa nu mai meraga la scoala, lucruri de genul acesta”.

Dar nici macar pasiunile politice nu ar fi starnit demonii in societatea romaneasca. Nu, altceva trebuie ca a fost: „posibilitatile, banii in primul rand. La Arad, lumea era preocupata mai degraba de comert, sa plece in Ungaria, in Germania, sa aduca, sa vanda, erau mai putin interesati de cine conduce la Bucuresti”. Da, erau mai preocupati „sa aduca si sa vanda suc de mango” decat de „Punctul 8 de la Timisoara”, care, oricum „nu se putea aplica, fiindca in Romania fusesera patru milioane de membri PCR plus pionierii. Ce faceam cu toti oamenii acestia?”.

Lavinia Betea realizeaza acest portret, nu tocmai magulitor al unei generatii idealiste, dar si cu destule cusururi: „Voiam portocale si credeam ca vine capitalul strain si o sa traim ca nemtii, fara sa ne dea nimeni afara. Pai stii ce doleante aveam noi la Societatea Ziaristilor Romani?”. Nu stim. „Voiam apartamente cu o camera in plus pentru creatie, concedii sporite, sa circulam gratuit pe toate mijloacele de transport, lucruri de genul acesta! Si grevele se tineau lant in toata tara, scazuse productivitatea muncii peste tot, si toti voiau mariri de salarii?!?”.

A fost mitizat spiritul „Pietei Universitatii”? „Da, a fost. «Piata» a rezolvat si unele frustrari ale intelctualilor care nu fusesera disidenti inainte, iar acum isi rescriau biografiile, se reabilitau. A fost si o forma de disidenta fara pericol. Pai, din Bucuresti, intelectualii au plecat cu 5.000 de burse in Franta. Noi, la Arad, nici nu stiam de asa ceva!”.

Epilog: Cozma a luat de femeie o „golanca” specialista in arte martiale

Si ce exemplu mai bun ca Romania a depasit totusi falia mineri-„golani”/”golanci”, decat acest splendid epilog? Miron Cozma, demonizat pentru interventia in forta a minerilor la 13-15 iunie 1990, care a terminat tragic si cu Piata, si cu tot, era casatorit, acum doi ani, cu o doamna-avocat, Monica Mihaela Ionescu, fiica de securist, cunoscut drept „Tata Nelu”. Cu o „golanca”, dupa cum le-a spus Ion Iliescu manifestantilor.

Povestea Miron Cozma in ziarul „Adevarul”, care s-a cait public in mai 2010 pentru rolul nefast jucat in anul 1990: „Tata Nelu, aici de fata, stie multe adevaruri dinainte de 1989. A fost un mare spion cu rang de ambasador, un geniu, am putea spune. L-au cautat suedezii sa-l ia la ei, dar el nu s-a dus. E un mare patriot”.

Iar fiica Tatalui Nelu intareste: „Da, eu in 1990 eram studenta la Politehnica si mergeam frecvent in Piata Universitatii. La 13 iunie m-am batut cu militienii in Piata. Eu am facut si arte martiale si stiam sa ma bat. In ’90 nu stiam cine e Miron Cozma. Am aflat mai tarziu si mi-am dat seama ca nu e vinovat pentru Mineriada”.

Intre timp, s-au mai schimbat lucrurile si in viata domnului Cozma. A divortat de “golanca” si a luat o artista, pe dizeuza Marinela Nitu.

6 COMENTARII

  1. AMINTIRI DIN PIATA
    Voi posta

    AMINTIRI DIN PIATA
    Voi posta cateva dintre amintirile si impresiile mele din Piata Universitatii. Trebuie insa sa fiu sincer si sa recunosc: nu intelegeam multe si cu multe nu eram de acord. Ba, la un moment dat, am facut si haz de cei de acolo (Voi arata cum, la un moment dat, am preluat initiativa acolo, ca sa ma amuz; acum regret). Lucram la o institutie aflata la 10 minute de Piata si treceam pe acolo aproape zilnic, uneori plecam si in timpul orelor de lucru, ca sa vad ce mai e prin Piata.
    Ordinea amintirilor nu e cea croniologica.
    AMINTIREA NR. 1: Venirea minerilor. Redau 3 scene:
    a) In fata Muzeului de istorie a Bucurestiului: vine dinspre Piata Unirii un tanar, care anunta din loc in loc, ca vor veni grupuri de muncitori care ii vor izgoni pe mineri (nu vad nici acum logica, dar asa spunea el). Langa mine erau 4 civili, care discutau intre ei, mai mult in soapta. Unul dintre cei patru face un semn unui miner, acela vine la el, ii spune ceva aratand spre tanarul in cauza. Minerul face semn altui miner, amandoi il inhata pe tanar, il iau pe sus si il baga intr-o duba stationata in fata spitalului Coltea. Ulterior, am inteles cine erau cei patru si cine erau si cei doi mineri.
    b) In fata Universitatii, se produce o mare invalmaseala, vad ca mai multi mineri bateau un tanar, ducandu-l spre Calea Victoriei. Unul spunea ca e dintre participantii la protestele din zilele anterioare. M-au impresionat cateva femei, cu aspect ingrijit, care priveau spre scena bataii si tipau cu disperare, dar fara a pronunta cuvinte. Cred ca le era frica sa spuna ceva in sprijinul tanarului batut.
    c) Pe strada de cca 80 metri care uneste bulevardul cu Eforiei, ceva mai jos de Calea Victoriei: o masa de civili, practic numai barbati de varsta medie, cu niste expresii faciale imobile, privind spre intrarea in curtea Politiei si strigand „Huuoo!” de cate ori minerii aduceau pe cei arestati, venind pe sus, pe langa cladirea Casei de moda, dinspre Calea Victoriei. Am stat mult acolo, voiam sa inteleg pe cine huiduie, pe cei adusi sau pe cei ce aduceau. Nu am reusit sa inteleg. Nu am indraznit insa nici sa intreb pe cine huiduie. Cred ca pe cei adusi.
    d) Pe Calea Victoriei, in fata Casei de Moda pe langa care se intra, printr-un coridor, in curtea Politiei: soseste un autoturism din care coboara doi militieni, incercand sa faca loc pentru intrarea autoturismului in curtea Politiei. In autoturism, o femeie cu aspect ingrijit, pe banca din spate, ramasa singura in autoturism. Intreb pe unul dintre cei doi militieni cine e femeia (credeam ca e arestata). Raspunsul: „aveti grija, nu va apropiati, e inarmata”. Nici acum nu inteleg ce a vrut sa spuna. Femeia statea acolo linistita. Cred ca era o anchetatoare, adusa pentru interogarea celor arestati.
    (Urmeaza).

  2. AMINTIRI DIN PIATA (2):
    AMINTIRI DIN PIATA (2): Spargerea zonei (ma refer la faptul ca zona de protest, numita „Zona libera de comunism” era marcata cu o panglica ce o inconjura).
    Intr-una din zile gasesc in Piata o adevarata rasturnare a situatiei obisnuite. Centrul evenimentelor se mutase in fata Ministerului Agriculturii. Ce se intamplase?
    In randul celor ce locuiau permanent in corturi, in fata Teatrului National, fusese depistat un provocator. La izbucnirea conflictului, respectivul fugise spre cladirea Ministerului Agriculturii. Cei din corturi il urmarisera, dar ii pierdusera urma. Voiau sa intre in cladire, dar paznicii inchisesera portile. Unii incercau sa escaladeze zidul cladirii, in zona adiacenta strazii.
    Marian Munteanu , la microfonul din balconul Universitatii, apela la cei din fata Min. Agr. sa se reintoarca in zona, spunandu-le sa nu se lase provocati, sa nu paraseasca Zona libera.
    Dumitru Dinca (celebrul Dumitri Dinca, nu stiu daca mai traieste, de cativa ani nu se mai vorbeste de el) era inclinat sa asculte de sfatul lui M. Munteanu, dar un grup consistent care ocupase carosabilul in fata Min. Agiculturii, nu renunta. Vazand ca Dinca incearca sa elibereze carosabilul, ca sa nu dea ocazia unei interventii in forta a politiei, deoarece astfel se intrerupea circulatia si pe directia spre Piata C.A.Rosetti, eu am decis sa preiau intiativa. L-am apostrofat pe Dinca, acuzandu-l ca nu se comporta ca un adevarat lider. I-am spus ca personal l-am vazut pe cel fugarit intrand in cladirea Min. Agr., (nu vazusem nimic!), ca noi trebuie sa intram in cladire si sa-l prindem. Dinca m-a crezut si a cedat, ce-i drept, cam bulversat de situatia complicata. A devenit oarecum un adjutant al meu, recunoscandu-mi autoritatea. Am observat ca in mijlocul grupului care stationa pe carosabil era un alt mic grup compact, format din niste tineri cu alura atletica, dar care nu se manifestau, doar asteptau. Am incercat sa vad daca ma pot impune si in fata lor, m-am adresat lor ca si cand as sti cine sunt si le-am spus ca, fiind de acord si dl. Dinca, trebuie sa nu parasim carosabilul. M-au aprobat printr-un semn din cap.
    Pentru ca M. Munteanu insista intr-una, de la microfonul din Balcon, sa ne reintoarcem in Zona libera, m-am intors sub balcon si am strigat de cateva ori la M. Munteanu ca „ordinul d-lui Dinca e sa ramanem acolo, in fata M. Agr., ca sa-l prindem pe fugarul ascuns in cladire”.
    M.Munteanu a inteles, a coborat impreuna cu locotenentii lui si, urmat si de o echipa de filmare cu o camera din acelea uriase pe umeri, s-a deplasat in fata M. Agr. si a reusit, dupa multe insistente, sa-i determine pe cei de acolo sa elibereze carosabilul. Intre timp, eu nu mai eram la vedere.
    Regret acum ca am facut acolo o experienta de manipulare a multimii, dar ramn totusi cu amintirea evenimentului in centrul caruia m-am aflat un timp.

  3. AMINTIRI DIN PIATA (3):

    AMINTIRI DIN PIATA (3):
    Incendierea autobuzelor.
    Ma aflam pe bulevard, in fata Hotelului Intercontinental, spre Dalles. Oamenii erau agitati in urma interventiei organelor de ordine pe strada din spatele Universitatii. (Am fost martor si acolo). Reusisera sa anihilezeze Organele, care cedasera iar lumea recucerise Piata. La un monent dat, apare un grup de cca 10-15 persoane, dupa aspect cred ca lucrau la Domeniul Public (curatenia strazilor; se spune ca au avut un rol decisiv in multe momente importante, inclusiv in 22 decembrie. Se mai spune ca tirurile care baricadau Zona libera apartineau tot de Domeniul Public). Respectivii se apropie de autobuzul adus acolo de Politie dimineata cu scopul securizarii zonei impotriva manifestantilor, deschid usile (nu erau incuiate) si dau foc in interior. Faceau totul foarte tacticos, fara graba, fara grija ca vor suferi vreo urmare. Cei din jur priveau pasiv; unul, aflat chiar langa mine, filma toata scena. M-am indepartat, de teama ca va exploda rezervorul de carburant, dar nu a explodat nimic. Am inteles ulterior ca nici nu exista carburant in rezezvor.

  4. AMINTIRI DIN PIATA
    AMINTIRI DIN PIATA (4):
    Atacul asupra Ministerului de Interne. (Poate se retine de catre cei care vor scrie istoria Pietii).
    Nu-mi mai amintesc exact cand s-a intamplat, in ce context. In orice caz, in ziua cand s-a produs asaltul asupra M.I.
    De la balconul Universitatii, Marian Munteanu incearca sa linisteasca spiritele foarte agitate. Spune ca a vorbit cu generalul Suceava de la Politie, care a promis ca -i va elibera pe cei arestati de indata. (Nu mai stiu despre ce arestati era vorba. Cred ca despre cei luati cu dubele din corturi, in zorii zilei).
    Intre timp, in fata balconului se formeaza o coloana de cca 50 persoane, care pleaca spre Televiziune.
    O alta coloana se formeaza chiar sub balcon, pe carosabil. Numai barbati de cca 30 ani, foarte disciplinati, foarte ordonati, incolonati militareste, ca un pluton pregatit de mars. Spuneau ca pleaca la M.I, ca sa-i elibereze pe cei arestati. Marian Munteanu incerca din rasputeri sa-i faca sa inteleaga cu nu are niciun rost, ca generalul Suceava i-a promis ferm ca-i va elibera pe toti in aceeasi zi.
    Unul dintre cei incolonati, chiar in primul rand, in flancul drept, catre M. Munteanu: „Lasa-ne, ba, ca stim noi ce avem de facut” (Redau exact cuvintele lui). Au plecat virand la dreapta pe Bulevard, spre Calea Victoriei. (Aceasta e informatia importanta; cine puteu fi respectivii?)
    Dupa cca 10 minute, M. Munteanu, insotit de cei din balcon, coboara si pleaca si el, luand-o pe strada dintre Universitate si Institutul de Arhitectura., spre sediul Politiei.
    Eu am mai zabovit un timp prin Piata, apoi am plecat si eu sa vad ce se mai intampla pe Calea Victoriei. La Politie, erau multi in curte, inca nu se incendiase nimic. Niste copii de 12-14 ani incercau sa patrunda in cladire prin intrarea dinspre Calea Victoriei. Am plecat mai departe, spre Dambovita. Scandal in fata la Ministerul de Interne, unde cca 30 persoane incercau sa intre in cladire. Apar doua sau trei camioane cu prelata, pline cu soldati, venind dinspre Calea Victoriei si virand la vale, pe langa Magazinul Victoria (?).
    Camioanele opresc in vale, langa cladirea M.I. Dupa un timp, incep sa traga. Ma sperii si plec.
    Mare mi-a fost mirarea vazand seara la TV, iar apoi si in presa, relatarea ca Marian Muntenu a organizat atacul asupra M.I. Sunt martor ca el, dimpotriva, a incercat, fara succes, sa impiedice acel atac.

  5. Lucram in zona.In fiecare
    Lucram in zona.In fiecare dimineata,pe la ora opt,se bloca Piata Universitatii la rond si la intersectia Cimpineanu-Batiste. Un grup de10-15 tineri la 30-35 de ani imbracati la fel,pantaloni negri camasa alba,tip ospatar,asezau niste jardiniere cu care opreau circulatia masinilor. Evident ca nu aveau nicio autorizatie iar politistul care dirija circulatia nu avea nicio reactie ba chiar parea pus acoolo ca totul sa se desfasoare nestingherit.Se spune ca oamenii ai erau hraniti la o carciuma de vis-a-vis de Biserica Sf. Gheorghe ,platiti, tigari, apa minerala,cafea.Cine i-a stipendiat a ramas un mister nici pana azi nu a revendicat nimeni sponsorizarea. Totul parea cu voie de la stapanire,mai ales daca observam evolutia unui lider al Pietei. Sunt sigur ca cei in masura stiu dar de ce nu se face public ramane un mister mai ales ca multi se caznesc sa atribuie fenomenului,conotatii pozitive, anticomuniste,revolutionare,etc,etc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.