Amintiri despre tatal care nu s-a despartit de marxism

O suta patruzeci si sapte de ani. Atat masoara, de la un capat la celalalt, istoria statului est-european numit “Romania”. E aproape un secol si jumatate in care patru regi, patru presedinti si patru dictatori personifica puterea politica de la Bucuresti. Unii dintre ei reclama etichetele acestea in acelasi timp: Carol al II-lea ori Nicolae Ceausescu s-au jucat si de-a despotii, amandoi facand-o cu consecinte dezastruoase pentru statul roman.

Istoricul Lucian Boia are dreptate: nu putem intelege comunismul fara a studia firul subtire care leaga interbelicul de postbelic si Romania regilor de cea a secretarilor generali. La fel, jurnalistul Liviu Mihaiu: mostenim astazi toate bolile profesionale ale socialismului de stat.

Romania ultimelor sapte decade nu inseamna, insa, doar procesele vizibile ale istoriei. Nu poate sa insemne doar administratii de stat, procese birocratice, institutii si figuri politice. Romania e, inainte de toate, suma destinelor care au populat-o, generatiile care au trait vorbindu-i limba, pretuindu-i cultura, invatandu-i istoria, contestandu-i sau adulandu-i liderii vremelnici. Iar vietile n-au fost, precum la Milan Kundera, mereu in alta parte, ci de cele mai multe ori aici, prinzand radacini in societatile romanesti ale diferitelor perioade.

Seria publicistica realizata in colaborare cu ziarul Adevarul paseste in comunismul romanesc. Nu vor urma randuri despre represiune si teroare, despre inchisori politice, decapitari intelectuale ori lupte la varful puterii. Exista mosteniri durabile ale comunismului care nu se gasesc in radicalismul regimului,  in ambitiile si esecurile sale. Sunt lucruri care tin doar de vietile oamenilor, de traiul cotidian, de cartiere, scari de bloc si familii.

 

Scoala celui mai feroce egoism

Al doilea proiect de tara major implementat in Romania dupa monarhie, comunismul n-a lasat in urma doar o dictatura, multe victime si cativa responsabili. Regimul acesta, a carui simpla pronuntare inca trezeste patimi, a produs si o societate cu regulile sale, cu lasitatile sale si rezervele proprii de supravietuire chiar in mijlocul raului cel mai adanc.

Comunismul a fost scoala celui mai feroce egoism, sustine psihiatrul Ion Vianu, si cumva trebuie cautat acolo, in lumea aceea din care astazi ne-au mai ramas doar figurile sterse de timp ale lui Nicolae si Elena Ceausescu. Gresim: suntem una dintre cele mai divizate societati europene si pentru ca mostenim ceva din traditia nefasta nu doar a felului in care s-a suferit, ci si a celui in care s-a trait in Romania.

Incepem de aici: comunismul romanesc e  si o poveste despre itele incurcate ale vietii cotidiene, una in care trebuia sa-ti corijezi in permanenta opiniile, in care viata intima putea fi mijloc de santaj, in care tocmai detaliile personale, suma de relatii, amicitii, dusmanii determinau felul in care arata spatiul public.

“E o ipoteza corecta sau gresita?” l-am intrebat pe politologul Vladimir Tismaneanu, un bun cunoscator al devenirii Romaniei din ultimii 40 de ani. Fost coleg de clasa si chiar de banca cu Nicu Ceausescu (n.r. fiul lui Nicolae Ceausescu), Tismaneanu a lansat la finalul anului trecut un volum la Humanitas, “Lumea secreta a nomenclaturii”, in care rememoreaza anii tineretii sale, dar si ai Romaniei vazute din apropierea familiilor aflate in cercurile puterii de la Bucuresti.

Tismaneanu, astazi profesor la Universitatea Maryland, isi aminteste de un Nicu Ceausescu fumand tigara dupa tigara, neincetat, cu mina omului care desi intelegea aberatiile din jurul lui, “nu-si deschidea nici sufletul, nici gura”. Suntem in 1979 si comunismul se pregateste de dinastie in Romania. Nimeni nu stie ca peste un deceniu regimul se va narui ca un castel de nisip. Si mai putini anticipeaza, insa, mostenirea sa.

 

Omul fara memorie

Vaclav Havel, una dintre figurile fundamentale ale disidentei est-europene in perioada comunista, obisnuia sa povesteasca cum, copil fiind, mai degraba se bucurase la instaurarea dictaturii in Cehoslovacia, desi parintii sai urmau sa piarda totul. De ce? Raspunsul e dezarmant de simplu: pentru ca astfel dispareau motivele pentru care pustiul era adesea marginalizat pe maidanele de la periferia Pragai, el – vlastarul unei familii instarite – de ceilalti, copii ai muncitorilor de la fabricile Bata.

Cum au privit majoritatea romanilor instaurarea comunismului la Bucuresti? Pentru cati au contat, cu adevarat, represiunea impotriva fostelor elite, impotriva rezistentei din munti, impotriva disidentilor, in comparatie cu promisiunea modernizarii?

Raspunde Vladimir Tismaneanu: “Regimul a avut o masca modernizanta, neindoios, isi cauta legitimitatea in strategiiile urbanizarii, industrializarii, alfabetizarii, ale constructiei culturii de masa. Dar as spune ca a fost vorba de o modernizare specioasa, falsa, apocrifa. Se impunea un model de industrializare revolut. Se cultiva mistica Lumii Noi care avea nevoie de Omul Nou”.

 

E-adevarat ca prima faza a comunismului in Europa de Est si Centrala a oferit si sansa mobilitatii sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma necontenit Stefan Andrei in amintirile sale. In felul sau, Stefan Andrei a personificat “Omul Nou”: lipsit de indoieli, devotat, fara memorie si loial neconditionat intereselor nomenclaturii,

Vladimir Tismaneanu, politolog

 

N-au existat, insa, si alte feluri de romani, sensibili inaintea indoielilor, refuzand gandirea inregimentata? “Ideologia era o codificare a minciunii, insa era vorba de o minciuna care suna pentru multi ca o muzica frumoasa. A durat pana cand s-a produs eroziunea mirajului utopic al comunismului”. In plus, “represiunea era un subiect tabu, chiar in familiile cu detinuti politici tema era evitata, pe cat posibil, in fata copiilor”, sustine politologul.

 

Natiunea, o uriasa familie

Regimul comunist a influentat si modificat relatiile de familie in aceeasi masura in care a facut-o cu relatiile interumane, spatiul public, politica si societatea. ”Familia era nucleul de baza al societatii afirmau manualele oficiale. Brosura lui Engels, “Originea familiei, a proprietatii private si a statului”, a fost ani de zile lectura obligatorie la cursurile de marxism. Era firesc ca familia sa fie impregnata de valorile sistemului”, sustine Tismaneanu.

Si continua: “Sarbatorile erau reconstruite ritualic in functie de ideologie. Mos Craciun devenea, dupa modelul sovietic, Mos Gerila. Ceausescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi intr-una de tip nou, socialista. Natiunea insasi era definita ca un fel de uriasa familie”.

De ce? “Loialitatile de familie trebuiau inlocuite prin atasamentele politice. Organizatiile de pionieri si UTC propagau exact acest lucru”, explica Tismaneanu. Concluzia sa pastreaza insa o tusa de optimism: “Ceea ce ignorau politrucii era sufletul uman, omul interior despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Sufletul nu poate fi inregimentat”.

 

> INTERVIU Vladimir Tismaneanu vorbeste despre conflictul ideologic din propria familie, amintindu-si de tatal sau care “nu s-a despartit niciodata de marea iluzie revolutionara a marxismului”

 

Regimurile politice totalitare ne obliga sa facem si acest exercitiu. Intrebarile trebuie puse pentru ca istoria dictaturii comuniste in Romania nu e doar o poveste despre itele incurcate ale puterii, ci si despre itele si mai incurcate ale vietii cotidiene. O viata in care trebuie sa-ti corijezi in permanenta opiniile, in care chestiuni strict private pot fi mijloace de santaj, in care tocmai detaliile personale, suma de relatii, amicitii, dusmanii determina felul in care arata spatiul public.

Cum se impune intr-un regim de tipul comunismului romanesc distinctia dintre public si privat? Exista ea?

Depinde despre ce perioada a totalitarismului vorbim. In ceea ce se numeste high Stalinism, ori ceea ce eu numesc stalinismul dezlantuit, chiar si registrul privat era cotropit de ideologie si dominat de frica. Exista o carte pe care eu o pretuiesc in mod deosebit, “The Whisperers” de Orlando Figes, care arata cum, in Rusia stalinista si chiar mai tarziu, sotul ii ascundea sotiei originea sa sociala. La fel, sotia camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se susotea, se vorbea in soapta, dar nu mai mult. Rezistenta fusese zdrobita, sugrumata.

Odata cu de-stalinizarea, inceputa in momentul mortii lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc tot mai multe brese in acest sistem etans, inchis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, in unele tari mai puternic – precum in Polonia si Ungaria –, in altele mai timid – in Romania, Bulgaria si Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discutii private. Creste si numarul delatorilor. Renasc bancurile, care erau si ele o sfidare a continuumului dominatiei prin umor.

Cititi corespondenta dintre Matei Calinescu si Ion Vianu si veti vedea ca oamenii continuau sa gandeasca si chiar sa vorbeasca. Regimul reactiona cum stia: prin represiune. Procesul lotului Noica-Pillat era de fapt o actiune punitiva si profilactica. Intelectualii trebuiau invatati minte. Era pedagogia totalitara in actiune. La fel si actiunea Securitatii impotriva Meditatiei Transcendentale, in anii ‘80. Au existat, desigur, mecanimele cooptarii, ale constituirii unui fals consens prin coruptie ideologica si prin stimularea oportunismului.

Cum credeti ca a fost privita instaurarea comunismului la Bucuresti? Putem vorbi de acest regim ca fiind, in conditiile perioadei, unul modernizator?
Regimul a avut o masca modernizanta, neindoios, isi cauta legitimitatea in strategiiile urbanizarii, industrializarii, alfabetizarii, ale constructiei culturii de masa. Recititi, de exemplu, “Bietul Ioanide” si “Scrinul negru” de George Calinescu. Se cultiva mistica “Lumii Noi” care avea nevoie de “Omul Nou”. Prima faza a comunismului in Europa de Est si Centrala a oferit si sansa mobilitatii sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma necontenit Stefan Andrei in amintirile sale. In felul sau, Stefan Andrei a personificat “Omul Nou”: lipsit de indoieli, devotat, fara memorie si neconditionat loial intereselor nomenclaturii.

As spune, insa, ca a fost vorba de o modernizare specioasa, falsa, apocrifa. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar si disidentul Aleksandr Zinoviev, in cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecti ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, insa era vorba de o minciuna care suna pentru multi ca o muzica frumoasa.

Pentru cati romani a contat, cu adevarat, represiunea impotriva fostelor elite politice si intelectuale ori a disidentilor?
A durat pana cand s-a produs eroziunea mirajului utopic al comunismului. Represiunea era un subiect tabu, chiar in familiile cu detinuti politici tema era evitata, pe cat posibil, in fata copiilor. Recomand aici cartile de interviuri ale Lacramioarei Stoenescu, dar si memoriile doamnei Annie Bentoiu.

Credeti ca regimul comunist a modificat structural familia, asa cum a modificat relatiile interumane, spatiul public, politica, societatea?
Familia era “nucleul de baza al societatii” afirmau manualele oficiale. Brosura lui Engels “Originea familiei, a proprietatii private si a statului” a fost ani de zile lectura obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia sa fie impregnata de valorile sistemului. Sarbatorile erau reconstruite ritualic in functie de ideologie. “Mos Craciun”, de pilda, devenea, dupa modelul sovietic, “Mos Gerila”.

Ceausescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi intr-una de tip nou, socialista. Natiunea insasi era definita ca un fel de uriasa familie. Loialitatile de familie trebuiau inlocuite prin atasamentele politice. Organizatiile de pionieri si UTC propagau exact acest lucru. Ceea ce ignorau politrucii era sufletul uman, omul interior despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Sufletul nu poate fi inregimentat.

Scrieti in “Lumea secreta a nomenclaturii” ca l-ati vazut ultima oara pe Nicu Ceausescu la sfarsitul anilor ’70 si vi s-a parut ca era constient de o multime de aberatii. Tatal sau, insa,pe care l-ati numit ultimul fanatic (“true believer”) din spatele Cortinei de Fier, n-a lasat niciodata aceasta impresie.
Am citit un roman scris de Cella Varlam, pseudonimul literar al Luminitei Pana, fiica lui Gheorghe Pana, membru de varf al nomenclaturii in perioada Ceausescu. Cartea surprinde lumea absurda a potentatilor, limbajele mistificatoare la care apelau si de care abuzau. Prea putini din membrii conducerii comuniste au inteles dezastrul total al sistemului.

“Scrisoarea celor 6” din martie 1989 arata limpede ca pentru oameni precum Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu si Silviu Brucan problema cea mare era tirania paranoica a lui Ceausescu, nu ideologia comunista. Grigore Raceanu era un caz aparte, dar el nu facuse parte din conducere, ba chiar fusese arestat in perioada Dej. In acest sens, ei ramaneau “true believers”, cum “true believers” au ramas pana la capat Janos Kadar si Erich Honecker. Ion Gheorghe Maurer, cel mai putin dogmatic dintre baronii lui Dej, asociat cu mini-liberalizarea din perioada 1964-1971, a ramas pana in ultima clipa un marxist convins. Brucan nu a inteles si nu a iubit niciodata pluralismul.

Personal ati discutat vreodata in contradictoriu cu parintii pe teme ideologice?
Mama mea s-a lamurit foarte devreme, inca din anii ‘50, in perioada procesului “halatelor albe”, al medicilor Kremlinului. Fusese studenta la Facultatea de Medicina din Moscova, ii avusese profesori pe unii dintre acuzati, nu putea crede aberatiile oficiale despre un pretins complot menit sa-i asasineze pe liderii sovietici la porunca Occidentului.

Tatal meu a imbratisat tezele lui Nikita Hrusciov, inclusiv cele legate de “cultul personalitatii” lui Stalin, dar nu s-a despartit niciodata de marea iluzie revolutionara a marxismului. A fost exclus pentru “fractionism” din PMR in 1960. Purtase, cum se spunea in limba de lemn, “discutii neprincipiale”. Sau cum spunea cinicul Maurer, fluierase in biserica. Am avut numeroase discutii in contradictoriu pana prin 1970, apoi am decis amandoi ca este mai intelept sa evitam chestiunile care pot duce la conflict deschis.

In cercul dumneavoastra de cunostinte existau astfel de dispute intre parinti si copii?
Cunosc bine cazul familiei lui Mihail Florescu, fost luptator in Brigazile Internationale din Spania si in Rezistenta franceza, apoi demnitar al regimului comunist din Romania, ministru al chimiei, secretar de stat la Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie. Purta adeseori discutii cu fiul sau, Alexei, aveau multe dezacorduri. Florescu-tatal era in continuare comunist, chiar daca unul mai luminat, Alexei a devenit cu timpul anticomunist. S-a stins din viata anul trecut.

As aminti aici doua cazuri interesante de comunisti lamuriti: Petru Navodaru si Tudor Bugnariu. Intelectuali ilegalisti, oameni de mare cultura – Bugnariu a fost ginerele lui Lucian Blaga, Navodaru a fost socrul lui Paul Goma –, au privit cu dispret dictatura lui Dej si a lui Ceausescu, ingrozitoarea osificare a marxismului. Bugnariu a fost sanctionat pe linie de partid, la fel si Navodaru. Acesta din urma a refuzat sa-l condamne pe Goma si a mentinut relatii apropiate cu fiica si cu ginerele sau. L-am vazut ultima oara la inmormantarea tatalui meu cu care se stia din anii ’30, in februarie 1981. Dar Navodaru si Bugnariu erau exceptiile.

Exista, in randul generatiei dumneavoastra – prima nascuta si crescuta in comunism – sentimentul ca Ceausescu duce comunismul intr-o directie gresita? Sau ca, din contra, comunismul duce Romania intr-o directie gresita?
Intre colegii mei, multi proveniti din acelasi mediu, era destul de limpede ca sistemul era blocat definitiv, ca nu aveam de asteptat nimic bun. Ultima speranta de revitalizare interna fusese Primavara de la Praga. Unul dintre prietenii mei cei mai apropiati, atunci si acum, este istoricul de arta Radu Stern, care traieste in Elvetia. Ne plimbam seara prin Parcul Herastrau, despicam inca de pe atunci firul in patru pe tema similitudinilor dintre comunism si fascism.

Cum era Romania tineretii dumneavoastra? O vedeati ca pe o societate divizata sau – asa cum o prezenta propaganda – mergand in bloc spre o tinta comuna?
Nu era deloc monolitica, dar nu era catusi de putin pluralista. Existau nise, forme de evaziune, se organizau “ceaiuri” in apartamente, ascultam muzica occidentala, de la Adamo, Brassens si Brel la Bob Dylan, Leonard Cohen, Beatles si Rolling Stones. Sincer, intre noi, in cercurile de prieteni, a discuta chestiuni de genul “scop comun al societatii” ar fi sunat de-un ridicol nebun. N-am mers in viata mea la Cenaclul “Flacara”. Cred ca niciunul dintre prietenii mei din epoca n-a pus piciorul acolo. Nicu Ceausescu da, insa Nicu era coleg cu noi, nu prieten. Noi radeam de Ceausescu, de triumfalismul bombastic al regimului, de pompierismul poemelor lui Paunescu, detestam faptul ca ne obligau sa iesim la demonstratii de 23 august si ca ne furau de atatea ori timpul liber.

E unul din motivele pentru care ati plecat, in 1981, din tara?
Am decis sa plec cam in 1979, cand am constatat ca toate portile de intrare in invatamantul superior imi erau inchise. Motivele tineau de originea etnica si de tematica intelectuala care ma preocupa. Regimul mentinea evrei in unele functii, dar nu mai permitea intrarea lor in zonele sensibile, inclusiv ideologica. In plus, eu scriam despre Adorno, tanarul Lukacs si Marcuse, nu era ceea ce se astepta din partea unui “intelectual organic al partidului”, ca sa ma joc putin cu termenul gramscian. Pe scurt, nu prezentam incredere. Mi-am sustinut doctoratul in 1980, am plecat in 1981. Nu intru in detalii, pot fi citite in “Lumea secreta a nomenclaturii”.

Desi e dificil de facut o comparatie, avand in vedere variabilele extrem de diferite dintre epoci, credeti ca perioada comunista poarta vreo vina pentru felul viciat in care se poarta astazi dezbaterile sociale, intelectuale, politice pe scena romaneasca?
In comunism dialogul autentic a fost prohibit. Regimul comunist traieste sub semnul lui mono. Intrebat care este hobby-ul sau, monomanul Ceausescu a raspuns, in 1988: “constructia socialismului in Romania”. Partidul era cel care definea, decreta si dicta propriul adevar, convertit in unicul adevar tolerabil social. Imnul Partidului Socialist Unit din Germania (n.r. partidul comunist din Republica Democrata Germana) se intitula “Die Partei hat immer recht”,  “Partidul are intodeauna dreptate“. Sunt cateva pagini formidabile pe acest subiect in noua carte de Anne Applebaum, “The Iron Curtain”, despre zdrobirea Europei de Est intre 1944 si 1956.

Vedeti o vina si in felul in care s-a “instalat“ postcomunismul?
Postcomunismul s-a nascut din comunism si, ca sa parafrazez o faimoasa imagine a lui Marx, poarta insemnele acestei nasteri. In Romania, amnezia a fost promovata, cultivata, incurajata pe toate caile in anii ‘90, in prima faza a fesenismului. Pentru Ion Iliescu, asumarea trecutului este un capriciu al unor intelectuali, al fostelor victime, in niciun caz un imperativ etic si politic. Din pacate, discipolii sai de azi gandesc la fel. Ei nu inteleg ca o democratie fara memorie este una fara sistem nervos, fara vlaga, inertiala, deci extrem de vulnerabila.