Anul e nou, metehnele noastre sunt vechi

Cum intrăm în 2020 - și de ce e posibil să ieșim exact la fel.

0

Nu are dreptate poetul involuntar Gică Hagi când constată candid că “începe noul an și e un an nou”.

Anii nu încep la 1 ianuarie și nu se încheie la 31 decembrie, după cum nici veacurile nu au decât în teorie acest obicei strict matematic.

În practică, secolul XX nu a început în 1901 și nici nu s-a încheiat în 2000. Alte cicluri cunoaște istoria (care – știm bine – tinde oricum să se repete, fie ca tragedie, fie ca farsă).

Ce începe, deci, odată cu intrarea lui 2020 în calendare? Unde ne aflăm știm, nu însă și încotro mergem.

Partidele în slujba cetățenilor

În partea noastră (mică) de lume, noul an va fi (cu certitudine) unul cu alegeri locale și generale. Există în acest context posibilitatea ca Partidul Social Democrat să-și redobândească puterea.

Care e forța acestui partid care n-a lăsat vreodată tranziția post-comunistă să treacă? Răspunsul a fost mereu simplu și tocmai de aceea extrem de complicat: PSD s-a ridicat mereu din cenușă pentru că România are încă largi segmente de electorat captiv.

Au trecut treizeci de ani de la Revoluție, dar suntem (din multe puncte de vedere) o lume ținută în subzistență, complice la propria subdezvoltare. S-au epuizat năpăstuiții de la sate și bugetofagii din orașele țării noastre? Nu! Atunci, PSD trăiește și va trăi și mai bine pe cârca acestui algoritm feudal (chiar dacă altfel se va numi).

Actuala putere – Partidul Național Liberal – nu e fundamental diferită (ba chiar e, în mod esențial, la fel). S-a abătut mâna lui Șică Orban împărțind politici publice înțelepte în dreapta și stânga? Nu! Și nici nu se va întâmpla. PNL trăiește și va trăi și mai bine pe cârca acestei iluzii primitive (că ar fi alternativa la PSD, când – de fapt – e doar substitutul).

Partidele tinere (USR și PLUS) sunt alcătuiri incerte de oameni, idei și programe, nu e deloc sigur că ele înțeleg exact unde ne aflăm și încotro avem nevoie să ne îndreptăm. Se poate investi încredere politică doar plecând de la simpla supoziție că politicienii din noul val sunt animați de intenții bune? Nu!

Și e suficient să lecturăm recentul document de poziționare doctrinară a USR pentru a constata prăpastia socială care ne așteaptă după colț (un hău mare cât impostura celor care vor să rezolve problemele României neînțelegându-le nici cauzele, nici manifestările).

Cel mai important: toate relele noastre publice găsesc noi condiții prielnice de viață în 2020, pe fondul analfabetismului funcțional, civic și vocațional al cetățeanului român.

Rânjetul prezidențial

E în plină desfășurare tragedia abandonării țării, ale cărei proporții încă nu le cuprindem, dar ale cărei efecte le vom resimți brutal, curând. România, așa cum o știam, dispare – iar acest fenomen se rostogolește cu forța unui uragan și în noul an.

În această etapă istorică ne aflăm, a fugii peste graniță, și ea nu va trece prin simpla înlocuire a pionilor politici de la București.

Din 2019 ne rămâne pentru totdeauna rânjetul satisfăcut al lui Klaus Iohannis de la propria dezbatere electorală, organizată cu jurnaliștii agreați de președinte, înaintea unei asistențe docile selectate ca la congresele PCR și în aplauzele unei părți a societății încântate de șarada prezidențială.

Cum am putea intra în 2020 altfel decât anulați ca societate în reflexele noastre democratice?

De fapt, întrebarea și mai corectă este: mai există România?

Fără să fie unită printr-un sistem de autostrăzi, fără căi ferate pe care să se circule mai bine decât în secolul al XIX-lea, golită de creiere și resurse, sărăcită și îndobitocită de politicieni și de media, ce rămâne din țara în care ne-am născut?

Care sunt lucrurile în care putem crede împreună, dacă nu ne-am putut pune de acord nici măcar asupra faptului că o dezbatere electorală este un exercițiu fundamental pentru democrație?

Dincolo de noi

Ce va fi, așadar, în 2020?

Va continua restaurația care pune într-o acoladă epoca Liviu Dragnea. Noul an e o virgulă începută în 2016, care s-ar putea dovedi – cel mult – un punct și o virgulă. Punctul poate sosi abia când țara va fi guvernată cu o direcție, alta decât îmbogățirea (și mulțumirea) de sine a politrucilor. Deocamdată nu avem nicio direcție, în afară de vechea direcție.

Dincolo de noi, în partea mai mare de lume, vedem zorii crizei climatice, permanentizarea conflictului din Orientul Mijlociu, jocul mereu ambiguu al Europei, instabilitatea temperamentală a Statelor Unite ale Americii, poftele despotice ale Rusiei.

De fapt, dacă ne uităm bine, vedem împlinirea profețiilor lui Jose Ortega y Gasset din Revolta maselor: prostia a triumfat global, iar omul-masă e în plină feerie digitală.

Iată și primele recomandări din 2020.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Despre consecințe 
Cum a luat președintele Trump decizia de a-l ucide le Soleimani? Cum afectează această decizie Orientul Mijlociu? Ce urmează?

Uciși din greșeală
Sau despre vieți pierdute pentru care nu răspunde nimeni, căci uciderea pasagerilor “nu a fost cu intenție”. Și nu e vorba doar de cazul recent al avionului doborât de iranieni. Vă mai aduceți aminte de 1988? Greșeala a fost atunci a americanilor.

Despre origini
O capodoperă de text din 2016 la care m-am tot gândit de când președintele Trump a decis uciderea lui Soleimani.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un serial
Narcos (toate cele patru sezoane). Pe Netflix.

O carte care stimulează gândirea
Opiul intelectualilor, de Raymond Aron.

O carte de ficțiune
1Q84, trilogia lui Haruki Murakami.

Un spectacol de teatru
Casa cu suricate, de Radu Afrim. La TNB (spectacol-invitat, sosit de la Naționalul din Craiova). Se joacă pe 28 ianuarie. Fiți pregătiți.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Imagini din iad
Oameni și animale, în două montaje fotografice ale dezastrului provocat de incendiile din Australia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.