
Stiti sentimentul acela cand mergi asa sau, sa zicem, traiesti asa, si in fata ta se deschid doua drumuri? Ca in „Simetrie” la Marin Sorescu: unul la dreapta si altul la stanga, aproape nedespartite de nicio diferenta. Si nu stii pe care sa o apuci. Si cand decizi, e sigur alegerea proasta.
Dar cu cata naivitate te arunci drumului ales, crezand orbeste in el, pacalindu-te ca el te-a ales sau ca tocmai te-ai intalnit cu spontanul in curgerea rutinata a zilelor. Te pacalesti. Ne pacalim.
Sa crezi in drumuri, posibilitati, intamplari. Nu ti se intampla nimic spectaculos, tot hazardul asta fericit e acelasi care i-a fermecat si pe altii inaintea ta si cu siguranta ii va fermeca si pe urmatorii.
Au mai fost si vor mai fi orase, strazi, carti, drumuri, iubiri. Si poate vom mai crede in ele. Deocamdata, le-am pierdut.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
Utopia dragostei: privelistea de vis (v-o imaginati voi), alaturi de el sau de ea, undeva departe, fara nimeni altcineva, fericire. Imaginea asta ne-o vinde Stacey Kent in melodia ei Dreamsville. Nu pune granite taramului, ne canta soptit ca e mult de mers si sunt multe de vazut, ne starneste dorintele reprimate. Iata ce drum de incercat. Va recomand melodia, poate ca somnifer…cand stai in pat si nu te poti gandi la nimic placut s-ar putea sa fie buna imaginea norisorilor roz. Altfel, va avertizez, e o mare pacaleala. Nu fiti naivi, nu e posibil acest Dreamsville, oricine v-ar sta alaturi.
Atatea lucruri par a fi facute pentru a fi pierdute, scrie Elizabeth Bishop in inceputul acestei poezii. E simplu. Sa acceptam ca le pierdem: chei, timp, orase. Pe urma sa exersam arta asta pe cont propriu, sa pierdem mai mult si mai profund: rauri, continente. Si sa repetam exercitiul. Daca suntem perseverenti vom vedea ca nici pierderea dragostei nu e mare chestie. „The art of losing isn’t hard to master, though it may look like (Write it!) a disaster!”
- Drumul
Am cochetat cu drumul. Si impreuna si separat. Am stat pe urmele altora, retraind emotiile lor. Plouase recent, era umed pamantul. Ne-am uitat la drum, atata cat il puteam cuprinde cu privirea, era ingust, marginit de tei pe dreapta si de o apa pe stanga. E real drumul asta, exista undeva inspre nordul Bucurestiului. Am platit fiecare 6 lei sa ne putem apropia de el. („Vreti sa explorati posibilitatea unei iubiri?” „Da.” „6 lei”). Dar drumul s-a dovedit nu numai iluzoriu, ci si o imagine de nesuportat. Pe mine ma dureau ochii, pe el capul. Ne-am intors, deci, fiecare la rutina sa. „Losing farther, losing faster”.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
- „Simfonia Lupului”
Primul roman al scriitorului român Marius Daniel Popescu (49 de ani, şofer de autobuz în Elveţia), „Simfonia Lupului”, a fost distins cu Premiul „Robert Walser”. Au trecut patru ani de atunci. Recitesc, tot mai des, fragmente din „Simfonie” (tradusă în 2009 la Humanitas) şi abia aştept să apară şi în română noua sa carte, „Culorile rândunicii” (Jose Corti, Paris, 2012). Şi volumul acesta a fost premiat. Veţi vedea: Marius Daniel Popescu va fi cunoscut, peste ani, drept cel mai important scriitor român de la începutul secolului XXI. Să nu spuneţi că n-aţi ştiut! Trebuie să aflaţi că, deşi e oltean, îl iubesc pe acest Popescu. Mâncarăm pastramă împreună, băurăm carafe de vin, ba chiar trebuie că iubirăm cândva aceeaşi femeie. Dar una-i una şi alta-i alta: „Simfonia Lupului” este o capodoperă.
- Cititorul din Peşteră
Cărţulia aceasta a lui Rui Zink nu are nici o sută de pagini. Se citeşte într-o oră. Este, probabil, cea mai bună carte de o oră şi cea mai frumoasă scurtă declaraţie de dragoste făcută cititului. Mi-ar plăcea să fiţi adolescenţi când vă întâlniţi cu ea. Unde mai pui că abia acum veţi afla cu adevărat cine a fost Anibalector. Gabriel Brebenar, Cititorule, te conjur să scrii o carte la fel de bună ca asta!
- Dictatorul lui Cohen
Filmul lui Sacha Baron Cohen arată şi cât a căzut cinematografia după Charlie Chaplin. „Dictatorii” nu mai sunt ce au fost, şi nici nu vor mai fi. Chiar şi aşa, râzi la filmul acesta al lui Cohen, râzi în hohote, de ce să nu râzi? Merită văzut.
Ce (nu) poate lasa in urma Vlad Stoicescu
- Un loc de unde se vede frumos cerul
Exista saptamani pe care le lasi mai bine sa treaca, sa se aseze ambiguu in inventare, sa nu aminteasca de nimic precis la o recapitulare viitoare. Exista saptamani in care strangi prea putine pentru a lipi din resturi concluzii. Exista, pe de alta parte, saptamani in care lucrurile vin spre tine prea repede, prea mult.
Am avut la capatul acesta de week-end intentia de a pretinde ca n-am agonisit nimic in ultimele sapte zile. Ca nu va pot spune ce nu este de lasat in urma pur si simplu pentru ca acel lucru nu exista. Adevarul e ca am strans, totusi, prea multe intr-o saptamana inceputa la granita dintre doua continente si sfarsita in atmosfera calda a Bucurestiului, intr-un loc de unde, vorba unei prietene, se vede frumos cerul.
As putea sa va spun cateva lucruri serioase despre securitate si geopolitica, sa va trimit catre niste autori, sa va distrez cu cel putin doua bancuri foarte bune, sa va povestesc despre cum se napustesc ploile deasupra Bosforului, sa va port de mana pe colinele Istanbulului, sa va bat la cap cu toate lucrurile pe care le consider importante. N-am sa fac nimic insa din toate acestea, pentru ca sunt la capatul unei saptamani in care prea multe nu pot fi lasate in urma. Sa va urc in caruselul asta e ca si cum m-as minti din start ca aveti la dispozitie macar timpul pe care eu insumi l-am cheltuit.
E o iluzie frumoasa pe care si-o intretin ziaristii: ca lucrurile pe care le spun sunt nu doar importante, ci si atent urmarite de cititor. Nimic mai fals: pe langa felul de atentie al ziaristului exista nenumarate feluri de neatentii ale cititorului. Si e bine ca e asa. Nu va bat la cap cu nimic la acest episod al Recomandarilor. Uneori e bine sa respiram si fara obisnuitele aparate ajutatoare pe care ni le trimite, din incapatanare, in salon viata.
Va sugerez, totusi, sa incercati intr-una din serile acestei veri sa gasiti un loc in Bucuresti de unde se vede frumos cerul, sa deschideti o sticla de Montepulciano si sa va ganditi ca sunt prea multe lucruri de pierdut decat putem recupera oricare dintre noi intr-o viata de amintiri.