Suntem niste oameni inconstanti, noi suntem primii care recunoastem. Ne-am ratat talentele ingineresti, n-am avut atractii pentru stiintele exacte – poate doar Vlad Stoicescu, cel mai logic dintre noi. De fapt, daca e sa fim onesti pana la capat, probabil ne-am ratat si talentul de ziaristi, daca o exista asa ceva.
Exista insa un talent pe care niciunul dintre noi nu l-a ratat si pe care fiecare il contempla sub diverse forme si in felurite contexte: acela de a trandavi. Trandaveala noastra e mereu fecunda, chiar si cand e dramatica. Nu trandavim ca toti ceilalti, de-asta ne si credem speciali. Pierdem timpul literar, il citim, il scriem, il contemplam, il ascultam, il vedem, poate il si mirosim.
Iata felurile in care am trandavit de-a lungul saptamanii si pe care nu le putem lasa in urma.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Mirosul de tei
Ati remarcat ca saptamana asta au inflorit teii? N-am fost niciodata eminesciana si nici nostalgica. Dar e ceva in mirosul de tei care ma tintuieste locului, imi taie din ritmul nebun si ma face sa ma gandesc la un anumit tip de varsta idilica. In ametelea mea – olfactiva – confund asta cu dorul de copilarie, tanjeala dupa un anumit tip de amor niciodata posibil sau, mai rau, cu nemurirea. E o iluzie, fireste. Si totusi, seara de seara, ma imbat cu ea, lasand fereastra deschisa si tragad puternic in mine mirosul.
-
Podurile din Budapesta
„Podul. Totul”. Asa incepe mereu gluma care se face pe seama mea dupa ce am scris acest text despre dragoste si despartire. Desi poate parea neinspirat, titlul meu de atunci e doar un mugur al obsesiei mele pentru poduri. Dar nu intru in subiectul asta acum. Va spun doar ca odata in Budapesta, trebuie sa luati la picior podurile orasului. Poate doar pentru vibratia puternica pe care o veti resimti de cate ori va trece cate un tramvai. Sau poate pentru un scurt flirt cu Dunarea.
Revista “Vogue” adica. Numarul de iunie din Marea Britanie (luat din aeroport). Zic adesea ca revista „Elle”, editia romaneasca, e biblia modei, urmaresc tendintele, am designeri preferati ale caror haine nu mi le permit, dar asta nu ma impiedica sa ma scufund in cada plina cu apa si in noile colectii pozate in paginile de revista, intr-un fel aproape ritualic. Adesea revistele au de suferit, dupa ce pica in apa si devin crete.
Am saptamana si obsesia poetica probabil. Saptamana asta, m-au urmarit versurile astea din Marin Sorescu, care mi-au venit in minte cand ma uitam la cer stand pe iarba din vechea cetate a Budapestei. Am zburat peste o apa, peste case, dintr-un oras cu B, in alt oras cu B, si, in continuu, in capul meu se derulau versurile astea: Cuvintele noastre s-au intilnit/Or se cauta la infinit/Nu mai stim care e intrebarea/Nu mai stim care e raspunsul.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
Stiu ca va grabiti si ca in timpul nostru scurt o jumatate de ora e mult, insa luati-va aceasta jumatate de ora si ascultati interviul pe care Aldous Huxley l-a oferit unei televiziuni americane in 1958. N-o sa va imbogateasca, insa, la sfarsit, veti sti ca a existat cel putin un om care stia unde vom ajunge acum, la sfarsit. Apoi, daca va mai dati vreme, cititi si „Minunata lume noua”. Veti descoperi ca a meritat.
Filmul „Perfect Sense” din 2011, un „british” care va deveni clasisc, cu Ewan McGregor in zi mare, ca intotdeauna, ar putea fi privit ca o telenovela apocaliptica, buna de impresionat hipsteritele cu viata sexuala indoielnica, insa ar fi pacat, ar fi putin. Dincolo de cliseele lumii care moare pierzandu-si, pe rand, mirosul, gustul, auzul, glasul si vazul, ramane suficienta poezie cat pentru o dragoste intreaga.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Tanjind dupa orasul cu lumini
Ma joc de multi ani cu o prietena. Ne vedem rar, au trecut clipele prin noi asa cum se infiltreaza igrasia, metodic, imbracand cu firicele vernil albul plat al peretilor, dar jocul asta nu l-am uitat o secunda. Eu ii spun de farurile rotitoare. O obsesie mai veche, de pe vremea in care imi imaginam ca toata viata s-a strans in paginile lui Andre Gide si nimeni n-o mai poate scoate de acolo. Ea imi povesteste de orasele cu lumini. Tot o obsesie veche, de pe vremea in care ne iubeam, sau doar credeam?, si totul parea imposibil si tarziu.
Tarziu a ramas pana astazi, precum in versurile Anei Blandiana, dar nu bezna a prins intre noi radacini, ci nostalgia. Dupa farul rotitor. Si dupa orasul cu lumini. Am ajuns, intr-un fel, sa ne mutam in nestire pionii pe tabla asta de joc numita viata. In saptamana ce-a trecut, eu am mutat de doua ori: ASA si ASA.
-
O zi la Damasc
11 mai a fost o zi cu soare inselator deasupra Bucurestiului. Si cand te gandesti ca e exact acelasi astru care lumineaza si potecile acoperite de praf si sange ale cartierelor Damascului. Siria nici macar nu e foarte departe, te-ai putea urca oricand in masina si nu ti-ar lua mai mult de o zi sa-i atingi granita, dar revolutia ei si miile de morti par atat de straine. Si nu, nu e Marte, e tot pe Pamant, iar ultima gluma care circula la Damasc e despre cum Tefal a inceput sa produca scaune pentru presedintii arabi, scaune speciale care impiedica lipirea fundurilor de ele.
Bucile lui Bashar al Assad par, insa, sudate cu superglue de causul moale al fotoliului prezidential din Siria. Acolo unde poti sa scrii niste versuri sub titlul “Yallah irhal ya Bashar!” (Pleaca, Bashar!) si sa fii gasit a doua zi cu gatul spintecat si corzile vocale smulse. Strangeti-va cu atentie nervii, uite ca mega-franciza occidentala „… au talent” dispune si de variante mai putin umoristice!, si dati click AICI, pentru un 11 mai la Damasc.
