Asteptarile care mantuie. Implinirile care condamna

Suntem in asa fel construiti incat oscilam permanent intre speranta si deceptie. Adeseori, ultima e alimentata chiar de sperantele care se incapataneaza sa devina realitate. Atunci, minunatelor iluzii le ia locul dezamagirea realitatii. Exista o frumusete a anticiparii superioara chiar realizarii viselor?

0

“In viata exista doua catastrofe”, credea Bernard Shaw. “Cand dorintele noastre nu sunt satisfacute si cand ele sunt satisfacute.”

Pascal Bruckner a scris-o mai apasat: “Vrem totul, dar si contrariul acestui tot: vrem sa ramanem legati fara sa fim atasati de nimeni. Luati, de pilda, tehnologia. Mijloace de a rupe singuratatea, internetul si telefonul mobil sunt in primul rand mijloace de a confirma singuratatea, pentru ca o fac tolerabila.”

Poate ca avea dreptate Andre Breton, “indiferent de ceea ce se intampla, numai asteptarea este magnifica”.

De v-ati inceput saptamana in asteptare, si chiar de nu, ganditi-va la paradoxurile acestea furisate la mijlocul distantei dintre speranta si dezamagire. Si mai ganditi-va ca suntem, pana la urma, toti prinsi intr-un vers minunat scris de poetul ceh Jaroslav Seifert: “Viata nu e decat o clipa. Si totusi de cate ori ne-am asteptat iubitele a fost o eternitate”.

Iata cateva lucruri care merita si asteptarea, si dezamagirea imediat urmatoare implinirii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Mailul

I-am scris la inceput de mai sa il anunt ca fac 30 de ani si sa ii spun ca imi apar primele fire de par albe. I-am scris chiar asa:

E tarziu, ma uit in oglinda si vad cateva fire albe. In 2 saptamani fac 30 de ani. E si asta o borna, cred, in viata. Nu sunt nici vesela, nici trista, iau aceste fire albe, aceste semne, ca pe ceva firesc, precum rasaritul, apusul si alte fenomene. Trebuie sa se intample. Stiam ca mi se va intampla.  

Ceea ce ma uimeste e felul insidos in care au aparut. Nu stiu cand si cum. Deodata le-am zarit. Imbatranesc. Poate ma si inteleptesc. Poate ca devin mai selectiva. Si poate multe altele. Cert e ca imbatranesc. Timpul va mai curge o vreme in favoarea mea, pe urma alaturi de mine, pe urma o va lua in sens invers. Si stiu asta. Si mai stiu ca nu am cum sa scap. Si atunci imi pun intrebarile esentiale despre viata, moarte, iubire, familie, alegeri, adevar. Chiar asta fac acum.

 Si in timp ce fac asta mi-am adus aminte de discutiile noastre in care ai pasit instant in afara zonei tale de confort. (asta m-a cucerit instant, lejeritatea ta). As vrea sa iti scriu asa: spune-mi cum e cu viata, moartea, iubirea, familia si adevarul? Si tu sa imi raspunzi si sa imi spui cum e. Si eu sa stiu ca asa e. Si sa stiu sa fac alegeri.

Asta i-am scris. A trecut aproape o luna – oricum in comunicarea noastra timpul asta nu conteaza – si el a raspuns:

Draga Oana, ce mai faci? M-am tot gandit la tine si intrebarile tale. Si iar la intrebari, apoi iar la tine. Si nu stiu ce sa zic (…) ma tot gandesc ca talentul e o stare. Si ca poate fi starnita starea asta.

De ce redau eu conversatia asta intima aici? Ca sa va incurajez. Sa nu uitati sa ii scrieti mereu acelui om – oriunde s-ar afla el/ea – care citeste si intelege. Si care se gandeste la voi si care va simte lipsa uneori – e suficient acest cuvant uneori, nu e nevoie sa va simta lipsa des ca sa stiti ca e un dor de calitate la mijloc. Da, sa faceti asta, va rog. Sa ii scrieti lui sau ei, nu conteaza unde se afla. Sa ii spuneti ce frumos a murit sufletul vostru peste zi, vorba lui Marin Sorescu. Iar de peste mari si tari sa vina raspunsul tot ca in Marin Sorescu: nu-s.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Hannah Arendt, filmul

Circula in cinematografe o ecranizare intitulata “Hannah Arendt”. Asa, freelancer cum sunt, platesc biletul de 33 de lei, ma duc tocmai pana in Cotroceni sa o vad. O vad. E un film – dupa rigorile mele – extrem de prost, esuand in tuse personale tari si hilare. Mai concret, Hannah Arendt are un comportament intim extrem de dubios, parca sta tot timpul pe ghimpii preludiului.

Buey, what the fuck?, cum ar spune hipsterii de la Bershka. Despre asta e vorba? Despre cum ii da barbatul palme la fund doamnei Arendt, dupa mine cea mai importanta ganditoare din secolul XX (daca excludem, si probabil ca am fi nedrepti sa o facem, faptul ca Virgina Woolf e la fel de mare ganditoare pe cat este de scriitoare). Asa?

Altfel, Procesul Eichmann e tratat cat se poate de superficial. Exista si parti bune. Barbara Sukowa e o actrita grozava. Joaca bine, desi intr-o partitura stridenta, chiar falsa. Sa ne intelegem: sunt, in scenariu, si momente foarte bune, ca de pilda raspunsul pe care Hannah Arendt il da la intrebarea daca isi iubeste poporul. Raspunsul e intocmai ca in realitate. “Studenta preferata a lui Heidegger” l-a dat intr-un interviu din 1964. Exista o alta replica solida despre care e adevarata greseala (neobservata de nimeni) in teoria sa despre banalitatea raului. Macar pentru asta si trebuie sa aveti, totusi, rabdare cu pelicula.

  • Hannah Arendt, autoarea

Nu stiu cat poate un om sa inteleaga din istorie fara sa citeaca “Originile totalitarismului”. Inclin sa cred ca va ramane, daca nu ignorant, macar superficial. Oricum, fara Hannah Arendt, toate bibliotecile lumii ar fi mai sarace. Iar “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalitatii raului”, desi controversata, nu e cea mai buna carte a doamnei Arendt. Lectura sa ramane obligatorie. Cum se impaca raul cu banalul? Nu va preocupa mecanismele dupa care, chiar daca nu va dati seama, va poate fi condusa viata? Cititi acest eseu despre banalitatea raului, cititi-l, rau nu are sa va faca!

O cronica buna AICI – in care e de remarcat si extraordinarul simt al umorului al acestei teribile evreice.

  • Piesa Poker, la Teatrul de Comedie 

In regia lui Alexandru Tocilescu, cu George Mihaita, Valentin Teodosiu, Vladimir Gaitan si Simona Stoicescu. Umor destul de chinuit, isteric, urlat, cam ca in anii `90. Fara sa fie capodopera, totusi, o buna radiografie a unor insuportabile tare din Romania tranzitiei. “Poker” are deci atuul ca nu va trece curand.

Nota: Incepand din mai 2013, Andrei Craciun isi semneaza textele “Iulian Andrei”. Toate articolele din arhiva Dela0.ro care il au printre autori au suferit aceasta modificare.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Adam. Ispitele

Se implinesc, curand, patru ani de cand am stat la aceeasi masa cu Adam Michnik. Era mijlocul lui iunie 2009, vreme de maneca scurta si de sandale, iar in curtea Colegiului Noua Europa din Bucuresti se cuibarise intunericul. Am mancat, tin minte, niste branza si am baut vin, am vorbit despre intelectuali, comunism si soarta ziarelor tiparite, iar la final disidentul polonez a ingropat premonitia aceasta in adancul noptii: „nu e exclus un viitor in care oamenii sa nu mai gandeasca”.

La cateva zile distanta, Michnik si-a lansat la editia din acel an a Bookfest „Marturisirile” (Polirom), un volum in a carui postfata stau randurile altui polonez celebru, preotul Jozef Tischner: “De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? Pentru ca desteptul sa se mai destepte oleaca, iar prostul sa se prosteasca si mai rau”.

Un pasaj din “Marturisirile” lui Michnik:

“Se numea Osjasz Szechter. Era evreu si comunist. Eu sunt polonez si anticomunist. Era un om intelept si cumsecade, dar a facut in viata lui o alegere proasta. Din cauza vederilor comuniste a fost inchis si torturat in Polonia independenta. A stat in inchisoare opt ani pentru comunism. Eu doar sase pentru anticomunism. Ma gandesc daca cei care l-au inchis si torturat pe tatal meu au facut intr-adevar o alegere buna.

Secolul XX nu a fost alb-negru. Multi oameni s-au angajat in idei false si ticaloase din intentii bune. Comunismul a promis o lume dreapta, dar a dat nastere unui regim despotic si monstruos de nedrept. Intrand in 1919 in Partidul Comunist, tatal meu a facut o alegere nonconformista, participand insa la crearea unui sistem in care conformismul reprezenta o norma obligatorie. De aceea, ii privesc cu multa neincredere pe cei care se simt posesorii adevarului absolut si se cred in stare sa construiasca o lume perfecta. Cu neincredere imi tratez si propriile alegeri, caci nimeni nu este un judecator bun in propria cauza.

Din ce in ce mai des ma gandesc la sfaturile tatalui meu. Era originar din Lvov, orasul mai multor natiuni, culturi si religii. ‘Fii de partea celor slabi cat timp sunt slabi. Pastreaza distanta cand devin indeajuns de puternici incat sa le dicteze altora legea’, imi spunea.

Mai spunea: ‘Cat timp se dau sentinte pentru asta, poti fi alaturi de cei care pasesc in linia intai; cand incep sa se dea functii guvernamentale, stai departe.’ Si mai spunea: ‘Sa nu crezi niciodata ca detii intregul adevar. Nu te simti niciodata nevinovat si drept. Cauta mereu o particica din vina in tine insuti.’”

Cititi-l pe Adam Michnik. Nu detine nici pe departe intregul adevar, dar reuseste cumva sa amane un viitor in care oamenii inceteaza sa mai gandeasca.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.