Atentie: film alb, negru si mut!

1

Am vazut o poveste de dragoste. Multe sunt astfel, nu-i asa?, cu un el celebru si o ea necunoscuta. Se intalnesc intamplator, ea se indragosteste, el e casatorit. Si incepe cursa cu obstacole, cu obstacole precum garduletele care stau inaintea atletilor la cursele de viteza. Vezi o competitie contracronometru presarata cu neplaceri, dar stii ca la final urmeaza binele. As putea sintetiza chiar asa povestea filmului „The Artist” („Artistul”). As putea, dar ar fi nedrept sa fac asta.

Nu povestea e punctul forte al acestei productii care a cules sapte premii BAFTA, este printre favorite la Oscar anul acesta si a poposit luni seara intr-un Bucuresti asediat de topirea zapezilor. Nici temele secundare nu sunt punctele in care exceleaza filmul. Drama unui mare actor de film mut care e scos din peisaj de dezvoltarea filmului sonor, in timp ce o necunoscuta devine, peste noapte, un star al productiilor vorbite, nu mai impresioneaza pe nimeni. Esecul nu provoaca in lumea noastra lacrimi. Ofera pilde, suturi in fund, e motivational. De fapt nu e, dar cine naiba sa mai opreasca Pamantul pentru o secunda?

Si totusi, chiar fara o poveste senzationala, „The Artist” exceleaza. Te obliga pe tine, spectator modern obisnuit sa rontai floricele la film si sa privesti superficial marele ecran din scaunul confortabil de mall, sa iti ascuti simturile. Te trezeste. Te tine in tensiune. Te pune in alerta. Si reuseste asta folosind mijloacele celei mai vechi cinematografii din cate exista: cea muta. La „The Artist” nu auzi nimic. Doar muzica din cand in cand. Primele vorbe iti trezesc urechea amortita abia la finalul filmului, cand ti se par, si sunt!, caraghioase pentru ca intre timp ai inteles cat s-a macinat omenirea in consumarea vietii prin cuvinte rostite.

Ce-a reusit regizorul Michel Hazanavicius (care este scenarist si producator) in acest film este ceea ce nu reusesc toate filmele vorbite la un loc: sa asigure tacerea deplina intr-o sala de cinema de cateva sute de locuri. La „The Artist” te duci cu gandul sa vezi un film bun si te trezesti urmarind gesturi, priviri, zambete, miscari. Nu mai esti un privitor lenes. Construiesti singur povestea – regizorul si actorii te ajuta partial. Te opresti din mancat floricele pentru ca in sala adancita in tacere rontaiala e un zgomot de nesuportat. E frig afara si incerci sa nu iti dregi glasul. Sa nu tusesti. Iti tii respiratia.

Si ce lume frumoasa se deschide. Barbatii din jur iti par crai catapultati din anii ’20 in prezent, cu mustacioara tunsa si purtand cele mai alese stofe. Femeile sunt elegante, gratioase, retinute, rusinoase. Cuvintele nu numai ca sunt de prisos, dar au potentialul de a deveni periculoase, de a strica armonia. Termenul progres nu este intepretat mecanic, iar cuvantul stralucire e egal cu frumusete.  E o lume cladita pe o iluzie care dureaza mai putin de 100 de minute.

Iar cand cuvantul rostit sparge tacerea, cu furia unui val inalt ce loveste o stanca ascutita, armonia se naruie. Artistul decade, e dat uitarii. Lumea evolueaza. Necunoscuta ajunge vedeta. Oamenii o adora pentru ca e prima actrita care vorbeste. Filmul mut e istorie. Evenimentele o iau pe repede inainte, opriti Pamantul la prima!, iar artistul ajunge sarac si nimeni nu mai vrea sa auda de el. Doar cainele alaturi de care a cunoscut succesul pe scena ii ramane aproape. Si soferul.  Artistul incepe sa bea. Vrea sa uite. Sa dispara.

 

Si pentru ca nu reuseste, revine pe marele ecran. Danseaza. Renunta la mandrie si accepta sa vorbeasca. O face stingher.  La final, cand zgomotul invadeaza sala, vocea lui suna nefiresc. Si suna printre strigatele celorlalti, printre zumzaitul masinilor, printre decorurile care trosnesc, printre rasete, chicoteli si vaiete. In „The Artist”, macar, poti sa dai cu o suta de minute inapoi, iar tacerile sa-si reia cursul firesc. Iesi, insa, din sala de cinema si te lovesc literele de-o schioapa de pe un afis de promovare a filmului: „Stimati clienti, va aducem la cunostinta faptul ca filmul «Artistul» este un film MUT si ALB-NEGRU! Va multumim”.


Filmul „Artistul”, nominalizat la zece premii Oscar, poate fi vazut, din 24 februarie in cinematografele din Romania.

Actorii Jean Dujardin, in rolul artistului George Valentin, Bérénice Bejo, in rolul necunoscutei care peste noapte ajunge starleta, si John Goodman, regizorul vesnic nemultumit care cedeaza santajului emotional, aduc un omagiu filmului mut alb-negru si te duc cu gandul la peliculele lui Bergman.  La proiectiile din Chicago, unii spectatori au parasit sala nemultumiti de ce li se ofera, informatie pe care criticul american Roger Ebert o insereaza discret in cronica sa din „Chicago Sun Times”. Ebert a vazut filmul de trei ori si il apreciaza pentru ca i-a creat un cadru de reverie, in care esenta bate orice detaliu.  Finalul textului sau merita retinut: in timpul unui discurs, cativa parinti l-au intrebat cum sa ii convinga pe copii sa urmareasca si filme alb-negru. „Faceti ce a facut tatal lui Ingmar Bergman ca sa il pedepseasca. Lasati-i intr-o camera intunecata si spuneti-le ca sperati ca nu o sa fie invadati de soareci”.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.