Autonomia românilor

Chiar dacă nu se soldează decât în mod excepțional cu pacienți arși pe masa de operație, cazul Floreasca se întâmplă în România în fiecare zi, peste tot unde românii trebuie să-și păzească micile cariere cu prețul mare al propriei autonomii.

0

În urmă cu mai puțin de o lună de zile, o echipă medicală de la Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca) a incendiat accidental o pacientă aflată pe masa de operație.

Eroarea doctorilor a ajuns cunoscută publicului abia la o săptămână după incident, când un parlamentar USR a publicat pe Facebook informații primite de la o sursă medicală.

Pe fondul scandalului iscat, Ministerul Sănătății a solicitat o anchetă la Spitalul Floreasca, obținându-se în acest sens mai multe mărturii scrise ale membrilor corpului medical implicat în incident.

Nicio notă informativă către managementul spitalului (sau către altă autoritate publică) nu fusese întocmită până la momentul scandalului mediatic. Doar în raportul post-operator se consemnase, într-o anexă, producerea incidentului chirurgical. Și atât.

De ce credeți, dragi cititori, că lumea noastră românească arată așa, și nu altfel? Care ar putea fi justificarea pentru faptul că nici măcar un om dintre cei care au participat sau asistat la arderea pacientei în blocul operator nu a avut impulsul de a semnala – pe cale administrativă sau pe orice altă cale – incidentul produs?

Dom’ profesor

Cazul de la Floreasca este un simptom al unei boli mai extinse, care nu face victime doar în sălile de chirurgie ale spitalelor, ci și în școli, partide politice sau biserici. Boala aceasta e veche și pune în discuție, în mod fundamental, autonomia cetățenilor români. Sau, mai exact, lipsa ei.

Arderea unei paciente pe masa de operație nu a fost considerată de niciun medic rezident, de nicio asistentă și de niciun brancardier sau infirmieră atât de gravă încât să fie denunțată. Niciunul dintre profesioniștii actului sanitar care au participat la operația eșuată n-a găsit motive suficiente (nici de ordin profesional, nici de ordin moral) pentru a acționa împotriva mușamalizării cazului.

Iar toate acestea s-au întâmplat pentru că profesioniștii strânși în jurul nefericitei paciente dispuneau de mijloacele propriei meserii, dar nu dispuneau cu adevărat și de sine.

Toți erau la mâna lui dom’ profesor.

E irelevant că în cazul punctual de la Spitalul Floreasca dom’ profesor este chirurgul Mircea Beuran, cel care a semnat protocolul post-operator, deși n-ar fi fost în sala de operație când s-a produs incendierea pacientei.

Numele pot fi oricând schimbate. Realitatea rămâne aceeași: prea mulți cetățeni români stau (de bunăvoie) la mâna altora.

Regula supraviețuirii

Roadele acestei realități se văd în mai toate sectoarele publice de activitate – se văd în comunitățile locale, se văd în partidele politice, se văd chiar și în parohiile Bisericii Ortodoxe (principala instituție de cult din România).

Toate aceste forme sociale au la baza mecanismelor de construcție și funcționare ideea vătafului care dispune de slujbași.

Iar vătaf poate fi, pe rând:

» un primar stăpân peste oamenii din localitatea sa (precum la Sascut, unde elevii unui liceu din urbe au fost urcați în autocare și duși la un miting politic la Iași, fără ca o singură persoană din conducerea școlii să se opună și fără ca un singur părinte sau localnic să semnaleze situația);

»  sau un lider de partid cu ambiții, avânt și metodă (precum Liviu Dragnea în PSD, unde vreme de mai bine de doi ani de zile s-au executat fără crâcnire ordinele baronului de Teleorman);

»  sau un episcop BOR (precum toți episcopii BOR înstăpâniți asupra supușilor în sutane, mereu datori să dea ascultare poruncilor clericale, situație care a făcut posibil un Preasfințit precum Corneliu al Hușilor, abuzatorul de seminariști).

Sunt multe cazuri și situații care pot fi date exemplu în România pentru a face demonstrația simplă și tragică a lipsei de autonomie. Așa trăiește întregul sistem bugetar național, la cheremul conducătorilor de departament, secție, birou sau direcție, într-un lanț trofic a cărui regulă de supraviețuire e una singură: să întorci privirea și să taci din gură dacă observi ceva în neregulă.

Și cu cât neregula e mai mare, cu atât privirea întoarsă trebuie să fie mai brutală, aproape un gest reflex fără de care nu se poate nici măcar imagina prezența privitorului în lanțul trofic.

Poziția profesioniștilor

E de neconceput ca vreunul dintre cei care au asistat la arderea pacientei de la Spitalul Floreasca să fi semnalat în vreun fel incidentul, pentru că însăși prezența lor acolo, în echipa extinsă a eminentului profesor doctor Mircea Beuran, era condiționată de fidelitatea absolută față de clică și liderul ei.

Rezidenții, asistentele, brancardierii nu prestau acolo profesional cu autonomia pe care ți-o dau cunoașterea și îndeplinirea propriei meserii. Toți erau acolo în așteptarea lui dom’ profesor care urma să descindă regal în sala de operație.

În niciuna din zilele activității lor profesionale acești oameni nu fuseseră preocupați de pacientul aflat pe masa de operație. În toate zilele lor purtătorii de halate fuseseră preocupați de un singur lucru – poziția lor în preajma centrului de putere. O poziție pe care nu și-o puteau periclita servind interesul general al societății (de a cunoaște și corecta astfel de aberații) sau interesul superior al pacientului.

Avem nenumărate istorii din documentările de teren ale subiectelor publicate pe Dela0.ro, în care oameni din comunități, instituții, partide sau organizații nu vor să vorbească despre funcționarea feudală a lumii din jurul lor. O acceptă pur și simplu ca pe un dat nenegociabil.

Pentru că aici suntem, într-un ev timpuriu al relațiilor sociale și profesionale, în care celor de la bază li se cere de către cei de la vârf să renunțe la independența de gândire și acțiune, în schimbul unei poziții călduțe și mulțumitoare.

O realitate cotidiană

Până să lămurească autonomia maghiarilor (subiect de largă circulație națională), țara noastră are nevoie să ceară și să obțină autonomia românilor (subiect cvasi-absent din sfera preocupărilor noastre publice).

Ce facem și cum facem pentru ca oamenii din sistemele publice să dispună nu doar de mijloacele propriilor meserii, ci și de sine?

Abia răspunsul la această întrebare va semnala începutul unei schimbări esențiale. Până atunci, fără acest răspuns fundamental, nu vom reuși decât să înlocuim garnituri după garnituri de dom’ profesor și supușii săi docili.

Chiar dacă nu se soldează decât în mod excepțional cu pacienți incendiați pe masa de operație, cazul Floreasca se întâmplă în România în fiecare zi – și în medicină, și în administrație, și în politică, și în presa publică, și în atâtea și atâtea sectoare, peste tot unde oamenii trebuie să-și păzească atent mica redută profesională, cucerită cu prețul (ridicol de mare) al propriei autonomii.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Traficanți de cetățenie 
Despre cum să obții cetățenie fără să fi avut vreodată origini românești. Este o serie Vice România care a debutat săptămâna ce stă să se încheie. 

Despărțire regală 
Subiectul care a inflamat Marea Britanie la acest început de an. Ca în orice despărțire nu putea lipsi discuția legată de bani. 

Discriminare 
Cum afectează eticheta de “țigan” două minorități din Germania și cât de fals este de fapt discursul rasist.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un serial de (re)văzut
Fargo.

Un serial la zi
Messiah.

Un roman
Orbirea, de Elias Canetti.

Un strălucit eseu
Masele și puterea, de Elias Canetti.

Un articol de presă scrisă
AICI.

O carte de recitit
Originile totalitarismului, de Hannah Arendt.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Cum scapi de plagiat. Metoda Kovesi, aplicată și pentru Florin Iordache

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.