
Lupta cu sine. Am vrut, de fapt, sa ii spunem pactul cu sine. Dar nu e un pact, e o lupta: pornirea umana – fireasca?! – de a recupera mereu trecutul. Daca ar fi un pact, am accepta si drumul timpului, mereu inainte, niciodata inapoi si ne-am asuma toate momentele pierdute, fara a mai cadea in ispita recuperarilor. Si poate am reusi, mai des, sa traim prezentul, fara sa exultam la amintirea trecutului si fara sa planificam viitorul.
Dar e o lupta. Cu sine, cu azi si acum. Iata-ne, deci, plecati in cautarea unei istorii. Inconstanta Oana Dan in Bucuresti, lucidul Vlad Stoicescu la New York si melancolicul Andrei Craciun in Varsovia.
p.s. Saptamana aceasta avem si prima recomandare de la o cititoare.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Un zambet dublu
Exista o persoana in viata mea care atunci cand imi zambeste o face dublu. Si din ochi si din buze. E un zambet care mi-a hranit iluzii, pe care l-am supraestimat poate. E un zambet care m-a facut sa cred in posibilitate si, de ce nu, in fericire. E, de asemenea, un zambet pe care l-am pierdut recent. A fost una dintre cele mai triste si frumoase pierderi din cate i se pot intampla unui om, intr-o viata. E duminica dimineata foarte devreme cand scriu aceste randuri. A rasarit soarele peste Bucuresti si inca miroase a tei. Incep sa cred ca Borges poate s-a inselat cand a ajuns la concluzia ca tuturor oamenilor le sunt date toate lucrurile, dar prea putini vad asta. Mie imi sunt date prea multe lucruri pe care nu stiu sa le gestionez.
-
O tacere
O vara tot ca asta. Dar nu a prezentului, ci a unui trecut recent, in care eram mai vulnerabila si, in acelasi timp, mai naiva si increzatoare. Cateva ore petrecute pe iarba citind in compania barbatului cu care am avut poate cea mai complicata relatie de pana acum, fara sa am vreun fel de relatie. Doi straini, exact ca intr-o poezie de Geo Bogza, pe alocuri compatibili, dar fundamental incompatibili, si o vasta tacere. O complicitate a tacerii, in care niciunul dintre noi n-a impins nimic din stinghereala si temerile care insotesc astfel de intimitati. O posibila fericire pe care am incercat sa o recuperez sambata, fara succes.
-
Iluzia mai binelui
Sentimentul exacerbat al inutilitatii. Unei dimineti, unei treziri, unui drum ce trebuie facut si a multor altor lucruri care trebuie facute si in care nu mai cred sau cred prea putin. Iluzia ca mai binele e in alta parte. E la New York, Vlad Stoicescu? E la Varsovia, Andrei Craciun? Am avut o saptamana in care am fost sigura ca la Bucuresti nu e. Croiala e gresita, haina este prea stramta, nu pot respira viata mea de ieri si de azi, asa cum o stiu. Spuneti-mi voi de alte posibile fericiri!
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Cate ceva despre rate si oameni
Ati citit vreodata o carte cu harta in mana? „De veghe in lanul de secara” merita impertinenta asta de cititor care vrea sa-si verifice corespondentul imaginatiei in realitate. Ratele lui Salinger nu mai sunt insa de gasit doar in lacul din sudul monumentalului Central Park new-yorkez. Te lovesti de ele chiar spre nord, cum intri dinspre vestul Manhattan-ului, pe malurile intinderii de apa careia americanii ii spun cu reverenta Jacqueline Kennedy Onasis. Fostei primei doamne de la Casa Alba ii placea sa faca jogging in jurul rezervorului construit si folosit in urma cu un secol pentru a furniza apa in Harlem. Harlem-ul in care baietii de la U2 (imi vine mereu sa le spun asa, desi intre timp s-au transformat in niste barbati mai putin inspirati decat baietii de altadata) au gasit ingeri, mai stiti Angels in Harlem? Harlem-ul ale carui alei Salinger sigur le mai strabatea uneori, statea doar cateva blocuri mai jos, intr-un apartament pe Park Avenue.
Nu despre Harlem, insa, este vorba, ci despre Salinger si ratele lui. Sau despre Holden, adolescentul din “De veghe…”, si ratele lui. Sau despre noi si ratele noastre. Prin Central Park nu pasesc doar 30 de milioane de oameni in fiecare an, ci si cateva fantome pe care stii ca le gasesti, mereu, acolo. Imperiul ratelor si al nostalgiilor: a scris-o Andrei Craciun mai bine decat as putea-o face eu – Salinger este intersectia la care, intr-un fel sau altul, ajung toate visele noastre cand suntem tineri.
Rendez-vous, asadar, cu Jerome David Salinger. Rendez-vous intamplator, desi intr-un fel sau altul ma asteptam sa se intample asa, pasind vreme de cateva ore pe cararile din Central Park, stiind dinainte ca ma voi intalni cu el. Cu el, dar si cu mine. Si mi-am mai amintit de ceva: de un text aparut in Der Spiegel, despre cateva scrisori scrise de Salinger unui bun prieten din tinerete, Werner Kleeman, scrisori niciodata publicate si de a caror existenta nu se stia. Intr-una din ele, trimisa in 1961, scriitorul rememoreaza Batalia de la Hurtgenwald, unde peste 20.000 de soldati americani si-au pierdut viata. Nu asta il face insa pe Salinger sa scrie, ci sinuciderea din acel an a lui Ernest Hemingway. “Iti mai amintesti?”, insira gandurile stiloul lui Jerome. Amintirea e asa: la Hurtgenwald, Salinger si Kleeman s-au intalnit cu Hemingway, l-au gasit tolanit pe o canapea intr-o casa care primea electricitate de la un generator de curent. Au petrecut trei ore impreuna, band sampanie in pahare de plastic si ascultandu-l vrajiti pe Ernest, corespondentul de razboi, povestindu-le cum arata toate fronturile Europei.
A fost, daca stiti, precum in “Midnight in Paris” al lui Woody Allen: aspirantul Salinger ciocnindu-se de monstrul Hemingway, sorbindu-i cuvintele, prinzandu-i in insectarul amintirilor toate detaliile prezentei. Cititi textul din Spiegel, AICI, recititi “De veghe…” cu harta in mana – e doar la un click distante pe Google – si pasiti cu atentie pe aleile din Central Park, cand veti merge la New York. Nu de alta, dar sa nu calcati din greseala peste vreuna dintre fantomele refugiate in imperiul ratelor.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
Cartea unei educatii, “Amor intellectualis”, strange confesiunile lui Ion Vianu, fiul marelui Tudor Vianu. Medic psihiatru, dar scriitor la baza, Ion Vianu portretizeaza mai multe generatii de intelectuali romani, cum nu stiu sa o fi facut-o altcineva inainte. Volumul a aparut la Polirom si costa 20 de lei, fara cativa bani.
-
Campionatul European de Fotbal si istoria secolului XX
Microbist batran, cronicar de sport, meserie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, si o am, suporter al Italiei, pe care o vad campioana, am asteptat acest turneu ca pe bunul Dumnezeu. Stiu, desigur, de multa vreme ca o viata de om se poata masura si in turnee finale. In rest, aflati despre mine ca sunt bine, in Varsovia, pe urmele Ghetoului, deci nu doar pentru fotbal. Maine plec la Cracovia, si mai departe, la Auschwitz, mereu in cautarea istoriei.
-
“Carabusul” si “Generalul”
“Carabusul de Aur”, de Edgar Allan Poe, si “Generalul armatei moarte”, de Ismail Kadare. Relecturi in paralel, de tren, in Polonia, acolo unde se intalneste Centrul cu Estul, Germania cu Rusia. Fabulos, deci.
Recomandarea Irinei Andrei
Atentie: doar pentru nonconformisti!
Intr-un cadru familial, aerisit, placut, unde sa va reincarcati bateriile dupa o zi grea. Adica la Irina Andrei acasa. Ea gateste delicios, voi va delectati cu bunatati, iar pretul platit e mai mic decat la orice restaurant cu meniu complet.
Cam asa ne-a descris ea PopUp Dinner. Si a incheiat spunand:„ [♥] Tu doar vii, cu inima si papilele deschise, dornic(a) de a petrece o seara frumoasa si inedita, alaturi de prieteni sau doar pentru socializare, achiti o suma la intrare (mai mica decat in orice restaurant cu 2-3 feluri plus desert si bautura) iar eu ma ocup de ceea ce mananci, te tratez cu atentie, iti ofer o calatorie olfactiv-auditiva si culinara. La final tu imi spui daca ti-a placut. Poate revii, poate ne imprietenim si eu sunt cea mai fericita”.
De veghe in lanul de secara
De veghe in lanul de secara mi-a placut, dar Franny si Zooey am mai scris si la sfarsitul celuilalt articol, a fost dezamagitoare si e greu de inteles cum Salinger a putut sa scrie asa ceva!
Scriitorul din Midnight in Paris este un scriitor american fictiv, nu Salinger!
I couldn’t get into The
I couldn’t get into The Catcher in the Rye when I tried to read it back in colelge, but I greatly enjoyed Nine Stories. I do think he has a wonderful voice.A good friend of mine is a huge fan of Salinger’s and has tracked down everything he ever published, including the pieces that can only be found in old magazines.And I remember hearing a rumor years ago that he had some manuscripts locked up somewhere to be published posthumously. I wonder whether they are the stuff of fables or whether they are real and about to be unearthed.