Arta precede filosofia, iar poezia e anterioara gandirii logice, ii spune Sabato, in vara anului 1975, lui Borges, cu care rupsese de ceva vreme legaturile. Ii adusese din nou impreuna un scriitor-ziarist care le-a propus un format de dialoguri saptamanale de adunat intr-un volum. A rezultat “Dialoguri”, tradusa si in limba romana.
Pe urma, tot Sabato isi aminteste de una dintre cele mai interesante teorii despre manifestarile artistice ale omului, cea formulata de Vico, potrivit caruia, de la bun inceput, omul a fost poetic si s-a exprimat in metafore. Da, e Borges de acord, limbajul e clar facut din metafore, dar pentru a conversa trebuie sa le uitam.
Pentru oricine e pasionat de arta conversatiei, aceasta fraza rostita de Borges e un adevar putin dureros. Ne pierdem in cuvinte fara noima si indrugam atatea si atatea, tocmai pentru ca ne-a parasit metafora in acest demers. Ce frumos ar fi sa poti sugera, nu? Dar te lovesti de zidul de neintelegere al interlocutorului, caci si de partea ascultatorului locul metaforei din tribuna e liber.
Totusi, chiar trasi in jos de aceasta realitate, va recomandam niste metafore.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
De vazut
-
De citit
-
De ascultat
-
De ras (pentru cat people)
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Heli
Imi plac mexicanii, de cand cu Arriaga si Innaritu. Cinema-ul lor, desi mult mai violent decat cel romanesc, este pe fond foarte asemanator. Un soi de minimalism tragic, cu oameni in bucatarii mancand ceva care ar putea foarte bine sa fie ciorba. Aceeasi normalitate bolnava care, pana la urma, explodeaza, se prabuseste, se iroseste, ca sub povara unui destin.
“Heli”, de Amat Escalante, recunoscut ca atare la Cannes, dar nu de aceea bun, caci, e stiut, juriile arareori, aproape niciodata, cantaresc just, are acel realism visceral care l-a facut celebru pe scriitorul chilian Roberto Bolano. In acest film un om, mai degraba baiat decat barbat, Heli, merge cu bicicleta la serviciu, unde este, desigur, bine sclavagit, are o nevasta care nu mai vrea sa faca sex cu el, dupa nasterea copilului, o sora si un tata, traiesc in conditii grele, mizerabile, dar nu imposibile, intr-un tablou obisnuit pentru Mexic.
In “Heli” veti vedea un om cacandu-se, e prima pelicula pe care o cunosc care merge atat de departe in autenticul ei, doi oameni batuti precum covoarele de niste drogati sinistri, un animal biped rupand capul unui caine ca si cum ar fi de plastic, tone de marijuana si de cocaina arzand, o poveste de dragoste cruda care arata, in definitiv, ca de acolo nimeni nu scapa.
Exista, in Mexic, intotdeauna o forta disproportionata si absurda in contra oamenilor simpli ca Heli. Escalante o spune cand direct, cand alergoric, dar macar are coaiele sa o spuna. N-a fost bine primit filmul la el acasa, dar cine e profet in desertul personal?
Filmul lui Escalante trebuie privit cu rabdare si cu intelegere la ceea ce ar putea sa vi se para orori, dar nu sunt asa – asa traies si asa mor saracii.
-
Satantango
Nu filmul lui Tarr, celebru pentru excesele sale noir, ci cartea lui Krasznahorkai, recent tradusa si publicata la Editura Curtea Veche. Strasnic apocalips, cum doar un maghiar ar fi putut sa faca. Are dreptate James Wood: “Cand citim cartile lui Krasznahorkai, avem senzatia ca vedem cum in piata unui orasel niste oameni stau in jurul unui foc, incalzindu-si, in aparenta, mainile, iar apoi, cand ajungem langa ei, aflam ca nici nu este foc, stau in jurul nimicului…”.
-
Aldulescu
M-am nimerit de curand la o gala care a premiat cea mai buna carte a anului 2012. A castigat Radu Aldulescu, cu “Cronicile genocidului”. Nu citisem nimic de Aldulescu, m-am dus, fireste, la librarie si am cumparat o carte de-a lui. Data fiind situatia, am luat-o pe cea mai ieftina pe care am gasit-o: “Amantul colivaresei”, aparuta la Polirom. Am citit-o. L-am descoperit pe Mite Cafanu, scufundandu-se in mizeria asta care e viata, unul dintre cele mai bune personaje pe care le are literatura romana, de parca ar veni direct din Dostoievski.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
JFK
-
Doua melodii (de fapt, trei)
-
Kunz
Poate n-ati avut ocazia sa-l cititi, poate l-ati trecut din lipsa de timp ori de chef cu vederea, dar interviul realizat cu pianistul rus Eduard Kunz merita, chiar si acum, intr-un mai tarziu care nu e, totusi, prea tarziu. Eu m-am apucat sa recitesc Dostoievski, “Amintiri din casa mortilor”, practic memoriile scriitorului din perioada detentiei siberiene, la Omsk. Ce legatura e intre un pian din 2013 si un lagar de la 1850? Aflati AICI.
