Sigur vi s-a intamplat.
Te trezesti dimineata, incepe o noua saptamana cu proiecte de predat, termene limita, intalniri, mancat pe fuga – numai gandul la toate astea si nu iti vine sa te mai ridici din pat. Si totusi te trezesti, inertia e mai puternica.
Torni cafea in cana si dai drumul la radio. Si deodata o melodie care iti place te transforma radical. Zambesti, incepi sa te misti, mai intai incet, pe urma mai repede, iar in final cedezi cu totul minunii si te trezesti fredonand.
Nu conteaza ce muzica e, conteaza ca pentru tine, in acel moment, functioneaza ca o sursa de energie si te binedispune. Dar care e mecanismul din spatele trecerii bruste de la o stare morocanoasa la una total opusa? Ce transformare are loc in urechea celui care asculta si care e drumul sunetului din boxa pana in inima?
Oricate impliniri le-ar traversa, vietile noastre sunt deficitare. Mereu ceva e lipsa. Purtam cu noi, ani de-a randul, sentimentul unui gol, umbra unui vid sau doar inceputul unei noi cautari. De cele mai multe ori e aproape imposibil sa intuim sursa lipsei, sa o numim precis. Dar o resimtim, nu?
Sunt momente in care o resimtim al dracului de tare. Momente in care curg intrebarile esentiale, desi inutile, la care, dupa o varsta, nici nu mai cautam raspunsuri. Ei bine, exact in acele momente, cand absentele isi cer dreptul mai puternic decat orice prezenta, intervine muzica.
Cantecul, de orice natura ar fi el, are marele dar de a ne smulge din letargie si de a ne preface – chiar daca doar in imaginatie – vietile in ceea ce am visat, fie si pentru o secunda, sa fie. Cu alte cuvinte, cantecul ne proiecteaza o viata ideala in care si noi suntem ideali, in care eurile noastre perfecte sunt fericite si in care totul e exact asa cum trebuie.
Si ca sa mentinem cat mai mult vraja cantecului auzit azi de dimineata, intervenim cu niste recomandari capabile – pe alocuri – sa mentina registrul visarii.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Iunie
Teii infloriti, ziua lunga, soare si cald, ce iti poti dori mai mult de la viata? Luna iunie, preludiul unei veri care intotdeauna imi starneste amintirea vacantelor din scoala in care timpul parea etern si vara nesfarsita. Asa ca recomandarea mea suna cam asa: bucurati-va de frumoasa luna iunie!
-
“Comoara”
Am vazut, luni seara, la cinema Studio, “Comoara” in regia lui Corneliu Porumboiu, un film pe care vi-l recomand, chiar daca mi s-a parut sub nivelul celorlalte filme semnate de Porumboiu. Are umor, gasiti niste tipologii care va vor amuza si enerva in acelasi timp, e o comoara si, la final, e si o morala.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Doi scriitori basarabeni
Un prozator, Aureliu Busuioc. Un poet, Eugen Cioclea. Cautati-le cartile pe net si cumparati-le. Sunt mari, mari de tot.
-
Cartea “Palaria albastra si alte povestiri”
Da, e a mea. Dar, mai ales, acum e si pe e-book, AICI.
-
O carte
“Sara” de Agopian. Capodopera.
-
O observatie in urma unei vizite la Chisinau
Chisinaul traieste in mai multi ani. Unul e minunatul 1999. Iata de pilda buticurile de pe trotuare, exact ca la Bucuresti inainte sa intre Basescu cu buldozerele in ele, venind dinspre primarie. Iata: telefonia mobila e tat scumpa. Oamenii vorbesc precipitat la telefon, cat sa inghesuie totul intr-un minut.
-
O balada pentru Basarabia
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Rebelul
-
Ultragiatul
Spre finalul unui comentariu publicat ca reactie la indemnul lui Nicolae Breban de a fi impuscat alaturi de Horia Roman Patapievici, spre binele culturii romane, Gabriel Liiceanu e intrigat de faptul ca “dinlauntrul celui mai inalt for de spiritualitate al Romaniei poate fi lansata instigatia la crima”.
Ce e cat se poate de clar: Nicoale Breban, care a comis o exprimare de-o tampenie colosala, nu poate invoca justificativ, in apararea spuselor sale, nici “gluma”, nici “metafora”.
Comentariul lui Liiceanu poate fi citit aici.
Altceva vreau, insa, sa evidentiez. Anume ca la Academie nu doar ca poate fi lansata instigatia la crima. Sub acelasi for poate fi negata crima cu totul, chiar si dupa ce ea s-a produs la o scara de neimaginat, lasand toate urmele necesare cunoasterii sale.
La obiect: in februarie 2013, aceeasi Academie Romana intampina cu aplauze calde negarea Holocaustului din Romania.
Cu toata intelegerea pentru situatia actuala a lui Gabriel Liiceanu, caruia ii gasesc legitima revolta inaintea “metaforelor” lui Nicolae Breban, nu imi aduc aminte ca la acel sfarsit de iarna de-acum doi ani de zile vreunul din “impuscatii” din vorbe de astazi sa se fi declarat ultragiat de negarea genocidului comis impotriva evreilor romani.
Cumva, istoria si istoriile au capacitatea de a produce ironii in cerc.
Ceea ce remarca astazi Gabriel Liiceanu – cum ca persoanele prezente la sedinta Sectiei de Literatura in care Breban a facut afirmatia belicoasa n-au reactionat, iar “presedintele Sectiei, dl. Eugen Simion, nu s-a grabit sa sune la 112, nici sa-l pofteasca pe vorbitor afara, nici sa-l admonesteze, nici sa ridice sedinta” – e valabil in Academie de ani si ani si s-a vazut in toata splendoarea in acel februarie 2013.
La acel moment inclusiv presedintele de atunci al institutiei, Ionel Haiduc, a aplaudat un discurs antisemit cel putin la fel de grav pentru prestigiul Academiei precum elucubratiile sustinute azi de Breban.
Reportajul Dela0.ro despre cele de atunci poate fi citit AICI.
Morala: indignati-va inaintea unei ticalosii sau inaintea unui neadevar chiar daca ticalosia sau neadevarul nu va vizeaza. Cumva, mai devreme sau mai tarziu, toate faptele josnice ajung in acelasi punct sau, precum in cazul de fata, in aceeasi aula.
