Se poate face o gazeta de fapt divers din povestirile lui Murakami. Ar fi, cu siguranta, prima asemenea publicatie pe care insusi Murakami ar citi-o. Ar cuprinde articole despre sinucideri, singuratati, divorturi, adultere, plecari si morti, demisii si, desigur, retete de mancare si multa muzica.
Deschiderea de ziar ar putea fi, de exemplu, o reteta originala de spaghete, care, de fapt, ar ascunde printre ingrediente retrospectiva unui an intreg: 1971.
Anul 1971 a fost anul spaghetelor. In anul 1971 am gatit spaghete pentru a trai si am trait pentru a gati spaghete. Aburul care se ridica din oala de aluminiu era mandria mea, sunetul sosului de rosii clocotind in cratita era speranta mea.
Asa cum va puteti imagina mirosul spaghetelor intrase in toate colturile casei si devenise in sine un al doilea locatar. Trec zilele, saptamanile si, in mod firesc, lunile. Zilnic, in aceasta casa, se gatesc spaghete. Felurite retete. Cand sunt gata, se orneaza farfuria ca la restaurant, se pune masa frumos si se consuma in deplina liniste. Telefonul nu suna niciodata, iar prin fata usii se perinda fragmente de amintiri materializate in potentiali vizitatori care nu suna niciodata. Mari oameni, italienii astia, cu spaghetele si retetele lor!
Probabil italienii ar fi fost foarte uimiti daca , daca ar fi stiut ca exportul lor in anul 1971 era de fapt singuratate.
Pe urma, s-ar putea publica si un alt articol despre intemperiile de sezon si bilanturi meteo: o furtuna puternica si pagubele ei.
Un copil s-a uitat in ochiul taifunului. In acel moment, prietenul lui cel mai bun a fost luat pe sus de un val si corpul lui nu a mai iesit niciodata la suprafata. Au trecut 40 de ani de chin pentru supravietuitor. Moartea tatalui l-a adus inapoi in orasul natal, din care fugise la scurt timp dupa taifunul ucigas. La reintoarcere a mers in cautarea amintirilor despre prietenul decedat, pentru a se elibera de remuscari.
In momentul acela in mine axa timpului a scos un scartait puternic si toti acesti patruzeci de ani s-au prabusit inauntrul meu precum o scara darapanata, iar timpul vechi si cel nou s-au amestecat impreuna ca intr-un vartej. Sunetele din jurul meu au disparut, lumina a tremurat.
Apoi, ziarul ar fi umplut cu alte fapte de viata extrem de relevante: dragostea esuata, dragostea fericita.
O fata singura isi asteapta iubitul care intarzie neasteptat de mult. Sta si asteapta si e din ce in ce mai trista.
Tinea pe genunchi o bluza de trening, pe care o tot impaturea.O impaturea si o desfacea, din nou si din nou. Ca si cum ar tot intoarce timpul inainte si inapoi.
Pe strada invecinata, un cuplu mergea de mana. Se indreptau catre un restaurant unde urmau sa manance cei mai buni tipari din lume, nestiind ca asta le va schimba iremediabil viata. Ei paseau fericiti, de mana. Au calcat pe o folie mototolita de staniol, care stralucea ca un diamant in lumina.
Daca priveai cu atentie, in interiorul luminii era o alta lumina, la fel ca acele cutii pe care le deschizi si gasesti o alta cutie.
Pe ultima pagina am regasi un text despre cea mai mare molima a omenirii: frica.
Daca stau si ma gandesc bine, in viata cel mai inspaimantator lucru nu este frica. Intr-adevar aceasta exista. Se manifesta cateodata sub diferite forme, impovarandu-ne existenta. Cel mai inspaimantator lucru este sa ne intoarcem cu spatele si sa inchidem ochii in fata ei. Pentru ca in acel moment renuntam la cel mai important lucru din noi si il cedam altcuiva.
Cartea „Salcia oarba, fata adormita”, de Haruki Murakami a fost tradusa la Editura Polirom si publicata in 2007. Volumul costa 40 de lei.
…
Fericirea de a vedea o pisica
„Ceva s-a petrecut cu mine si am devenit scriitor”, marturiseste Haruki Murakami (n. 1949) intr-un interviu acordat cotidianului britanic “The Guardian” in octombrie 2011. Planul parintilor sai era sa creasca un viitor angajat al fabricii Mitsubishi, dar adolescentul timid si modest s-a revoltat si s-a casatorit de foarte tanar. Apoi si-a deschis un bar de jazz si s-a afundat intr-o viata foarte boema, construita pe doi piloni stabili: sotia si o anumita rutina a scrisului. E un personaj foarte pragmatic, neasteptat de aplicat pentru un scriitor, ceea ce, spune el, ii dezamageste adesea pe cei care cred ca a fi scriitor inseamna dinamism si creativitate.
La anii maturitatii a ramas la fel de modest ca in adolescenta, in ciuda unei cote foarte ridicate de popularitate. Prefera sa scrie ce simte, nu sa vorbeasca. Asa s-a nascut volumul „Underground”, o serie de eseuri despre atacul cu gaz sarin din metroul din capitala nipona, din 2005. „Imi place sa citesc carti. Imi place sa ascult muzica. Sunt un colectionar de discuri. Si de pisici. Desi nu am nicio pisica acum. Dar, daca ies la plimbare si vad o pisica, sunt fericit”, marturisea Murakami in acelasi interviu.
