Cățeii de pază și lătratul la lună

Democrația noastră originală, cu disprețul ei pentru libertate și egalitate, nu putea naște decât o presă originală, disprețuitoare chiar în raport cu faptele.

0

A fost o vreme pe planeta oamenilor când presa (adică producția jurnalistică) era socotită câinele de pază într-o democrație. Nu se putea imagina o lume liberă fără redacții autonome și reporteri de teren aflați în căutarea faptelor.

În minunata lume nouă a internetului (și a jurnalismului post-adevăr, angajat civic, indignat și sigur pe el), vremea aceasta a cam trecut. Astăzi se poate imagina orice fel de lume – chiar și una fără presă.

La noi, având de la bun început o democrație originală, nu s-a putut așeza terenul decât pentru o presă așijderea. Cu puține excepții, avem – după trei decenii de jurnalism liber – căței originali, care latră grozav, dar nu stau deloc de pază. 

Sunt cățeii de companie ai puterii (de orice fel, publică sau privată), cățeii de atac ai patronilor, cățeii de circ ai unui public căruia i se servește interesul de a fi bine distrat, infantilizat și lipsit de orice repere.

Interesul public rămâne, desigur, o necunoscută și o himeră. 

Media publice sunt la fel de performante în țara românilor precum celelalte găuri negre de la buget. Catastrofale în termeni economici, ele sunt catastrofale (de cele mai multe ori) și prin conținutul editorial. Când ați avut ultima oară sentimentul că televiziunea publică identifică, documentează, explică și apără în România o chestiune de interes public?

Media private fac performanță economică doar pe filiera programelor de divertisment, motiv pentru care însăși realitatea trebuie să capete forma și dimensiunile unui spectacol.

Ce a ajuns să atragă publicul către presa noastră centrală nu mai este încrederea în seriozitatea și importanța actelor jurnalistice. Ce atrage e, tot mai mult, sentimentul apartenenței la un grup – și confirmarea, în interiorul acelui grup, a propriilor tipare de gândire (prejudecăți).

În mediile sale mainstream, mai ales, presa românească nu mai e de mult timp un instrument de reflecție publică, ci o cameră cu oglinzi. În orice punct te-ai uita, te vezi reflectat doar pe tine.

Democrația noastră originală, cu disprețul ei pentru libertate și egalitate, nu putea naște decât o presă originală, disprețuitoare chiar în raport cu faptele. Cățeii de pază ai societății nu găsesc nimic niciodată, ei doar latră la lună și rod oasele aruncate de stăpâni, patrulând cât le permite întinderea lanțului.

Urmarea (vizibilă de pe lună) e că în presa noastră avem – cu puține și notabile excepții – exces de opinii și penurie de fapte. Acesta nu e un accident natural, ci o acțiune programată și executată întocmai. Nu a fost un accident, de pildă, dispariția departamentelor de investigații din marile redacții centrale.

Fără fapte, cum poți să judeci drept ce se întâmplă strâmb și la dreapta, și la stânga? Nu poți. Poți doar să-ți hrănești iluzia strâmbă că opiniile tale, indignate și sigure pe ele, sunt felul drept de a interpreta ce se întâmplă în realitate, adică în fapt.

În minunata lume nouă, interpretările (atribuirea unor sensuri) au ajuns mai importante decât constatările (consemnarea unor stări de fapt).

Mai mulți câini și mai puțini căței

S-a făcut și în România presă cum s-a putut. La fel cum s-a guvernat cum s-a putut, pe bază de haită, gargară și politici publice după ureche. Câinii noștri de pază, câțiva, puțini, au mai lătrat – dar caravana a trecut.

Bâlciul public, dres la foc mic de cei mai mulți prestatori de jurnalism, a ținut ocupate urechile cetățenilor. Faptele n-au avut aproape niciodată ecoul cuvenit. Iar publicul a ajuns să înțeleagă tot mai puțin de ce are nevoie societatea de jurnalism adevărat și de ce e fundamentală (și pentru libertate, și pentru egalitate) cunoașterea faptelor pe care jurnalismul e capabil să le descopere și să le coreleze.

Doar în prezența faptelor se pot găsi răspunsuri într-o societate democratică. Și la problemele sistemelor sanitare, școlare sau de urgență, și la problemele numirilor politice, și la problemele din asistența socială, și la inechitățile economice, și la problemele bugetelor pentru biserici sau pentru firmele de partid sau pentru presa prietenoasă cu guvernanții (și dușmănoasă cu publicul). 

Faptele spun adeseori alte povești (de interes public) decât cele lătrate pe majoritatea canalelor media românești. Acesta e un fapt, despre care am mai scris și noi, și alții.

Avem, de aceea, nevoie de mai mulți câini și mai puțini căței.

Jurnalismul adevărat e un efort permanent de a trasa linia invizibilă care unește dezastrele publice și hibele sistemice de cauzele și ramificațiile lor. Nu sunt multe mediile de presă care asumă astfel de eforturi documentare în România. Sprijiniți-le pe cele câteva care (încă mai) există. 

Rolul presei nu este să fie spectaculoasă, să scoată panglici pe nas, ci să arate care sunt faptele. Apoi, cine are ochi de văzut să vadă, și cine are minte de înțeles să înțeleagă. 

În momentul de față, dacă strângem toți câinii care chiar stau de pază în România abia adunăm două duzini de entități media. Ce anticorpi poate avea democrația noastră originală în astfel de condiții?

Într-o bună zi, țara o să cadă peste noi ca o fatalitate. Prea ocupați să ne dăm cu părerea, vom rata probabil și acest fapt esențial.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Paznicii vremii
AICI.

Despre “agenția de spionaj împotriva Bisericii
AICI. Puteți susține agenția AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: o carte
Viața lui Caragiale. De Șerban Cioculescu.

Marți: o carte
Platon, Dialoguri socratice. Editura Humanitas. 

Miercuri: un autor de recitit integral
Voltaire. Ne-ar prinde bine să ne definim măcar termenii.

Joi: o carte
Doamna cu cățelul. De A.P. Cehov. Editura Litera.

Vineri: o carte de recitit
Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa. De Isaac Babel. Editura Polirom.

Sâmbătă: o carte
Comentariu la etica nicomahică, de Valentin Mureșan. Editura Humanitas. 

Duminică: un film de revăzut
300 – eroii de la Termopile. Film prost, dar necesar. Pe Netflix. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Tăieri de fațadă…

…și intervenții publice de toată jena

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.