Cateva fapte ridicole de viata nocturna

Noaptea orasul traieste o altfel de viata, transformandu-se intr-o fiinta fara nicio legatura cu entitatea diurna din care se trage si la care, inevitabil, se va intoarce. Odata cu caderea serii, insa, parca ies demonii si din onestii angajati care sustin, in timpul zilelor, balanta bugetara a statului roman.

0

Am remarcat un fenomen: inofensive personaje diurne devin, noaptea, de cele mai multe ori sub aburii alcoolului, niste clovni urbani. Odata cu busola emotionala isi pierd si simtul ridicolului. Risti, in prezenta lor, sa te trezesti in cele mai penibile contexte posibile.

V-a venit vreodata sa va luati cu mainile de cap sau sa ii dati un sut in fund animalului nocturn cu care aveati de-a face, desi stiati ca nu se va schimba cu nimic situatia, macar pana la trecerea euforiei bahice? Cand nu poti nici sa pleci, dar nici sa stai, iar sa tolerezi nu mai este o optiune, nu poti decat sa razi.

Se intampla multe la betii si poate cel mai bun sfat pe care vi-l putem da in legatura cu reuniunile nocturne de tip bahic este lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. La plecare uitati tot ce ati vazut sau auzit acolo. Cei mai antrenati participanti la asemenea adunari au invatat regula asta. Sunt, insa, unii care nu numai ca n-au deprins-o, dar se incapataneaza sa faca transferuri diurne, in urma carora se petrec tot felul de traznai.

Am avea ceva exemple sa va dam, dar mizam sa ne relatati voi niste fapte ridicole de viata nocturna.

Va oferim, la schimb, cateva evenimente de tip diurn.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • O moarte care nu dovedeste nimic

Parafrazand titlul unui roman cunoscut, poate, unora dintre voi, vreau de fapt sa ma refer la una dintre minunatele carti semnate de Bohumil Hrabal, „Trenuri cu prioritate”. E un roman cum rar citesti in care Hrabal se joaca bine de tot cu cititorul. Te ia de manuta la inceput, haide, vino sa iti arat eu o gara de provincie din Cehoslovacia celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Iata-l pe seful de gara, poate singurul om echilibrat, care isi exorcizeaza demonii crescand porumbei. Porumbeii stau pe el ca pe o statuie. Iata-l si pe impiegatul sarmant care intr-o noapte a pus pe fundul telegrafistei toate stampilele garii starnind un scandal local. Impiegatul sta, cel mai adesea, cu privirea pierduta pe cer cautand semne ca razboiul se termina. Si uite-l si pe tanarul Milos, invatacelul, care a incercat sa se sinucida pentru ca n-a putut fi barbat cu femeia dorita.

Milos inmagazineaza detaliile vietii marginite de cateva linii ferate, o constructie neterminata numita „liverpul” si cate-un semafor al carui brat cade. Iata o lume in descompunere in care viata asa cum se desfasura dinainte de razboi e compromisa. Pana si trenurile intarzie. Conversatiile sunt scurte, caci ce nevoie au oamenii sa schimbe vorbe multe?

E iarna si e asteptat un tren cu prioritate incarcat de armament nemtesc. Inaintea lui trec, insa, vagoane cu soldati raniti, cai morti, animale infometate si oameni fugiti din asediul Dresdei. In sfarsit apare si trenul cu prioritate si tanarul Milos, de-acum barbat in urma unei scurte intamplari erotice, se simte erou. Cititi acest volum si nici nu veti simti cand treceti de la ras la plans.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • 30, in versuri si in proza

I. Versurile

Imi spui ca sunt intelept,
dar eu nu sunt intelept, iubito
eu am nimic,
doar patul meu, pe care il iau si cu care umblu
eu am fost lepros si nu m-am vindecat,
dar am infaptuit aceasta minune:
m-am tarat pana la treizeci de ani,
in acest Interbelic al vietii.

Stii tu ce inseamna treizeci de ani
la om?
Te-am rugat sa citesti Biblia, mai ales Vechiul
dar nu vrei,
imi spui ca te sperie, ca-ti face rau
Asa e omul!, iti urlu!, iti reprosez!, te combat!,
dar tu nu ma crezi,
te indignezi, ma sfidezi si imi taci.

Despre mine afla, iubito, ca nu sunt bine
si mai afla, iubito, ca insusi Hristos n-a fost Invatator
decat la sfarsit, pentru o vreme, nu foarte lunga.

Inca trei ani, iubito,
mai da-mi acesti trei ani dinainte de Golgota,
vreau sa-mi refac colectia de timbre
sa tot strang monezi fara nicio valoare si fluturi morti,
sa ma dedublez mai bine ca insusi Pessoa.

Si mama, uite, moare
si nu pot sa o induplec nici
cu exemplul Fecioarei Maria,
care nu s-a sinucis, cum se cadea, acolo, langa cruce,
in Vinerea Mare.

Eu nu sunt martir, iubito,
eu nu voi merge la razboi,
si nici macar la revolutie,
pe baricada.
Eu scriu poezii minore,
pentru indragostiti si nebuni,
e totuna.

Eu ii dau dreptate lui Maiakovski,
nici eu nu voi inventa trandafirul,
nici pentru mine nu exista alt drum.

Eu am citit toate ziarele
si toate cartile din vremea aceasta,
eu sunt un tradator,
te-am tradat pentru o violonista
care si-a facut devreme cancerul,
si imi canta, asa, cheala si goala
in unele zile, indeosebi la amiaza.

Eu mi-am cunoscut contemporanii, i-am privit
si i-am gasit inutili, cand nu caraghiosi.

Eu am ras de ei
si am strans curcubeie si amurguri,
eu am tramvaiele mele cu un singur sens,
dar nu pot sa ti le arat.

Mi-am ascutit bine cuvintele,
le-am ridicat ca pe sabii –
asteptand ca de ele sa mor.

La toate acestea ma gandesc, iubito,
chiar acum, inainte sa derapez,
desigur, din culpa,
dintr-o greseala foarte omeneasca,
spre camionul care ma asteapta
pe Drumul National 1 A.

Inca trei ani, inca o mie de nopti,
inca o mie de zile
– nu era mult ce-ti ceream,
nu-i asa?,
dar lasa, mai bine,
lasa.

II. Proza
Ma incapatanez sa cred ca e doar o dimineata de marti, de la jumatatea verii, anul 2013. O fac, bineinteles, pentru a evita bilantul pe care oamenii normali il efectueaza la implinirea varstei de treizeci de ani. Am treaba pe Calea Mosilor, plec spre Calea Mosilor. Imi e foame. Nu mai am bani. Ieri aveam un borcan cu toate monezile mici si foarte mici pe care le-am strans in ultimul cincinal. 75 de lei. I-am schimbat la o farmacie. S-au dus. Duca-se!

E cald. Orasul acesta nu este – cum pretindea unul dintre marii mei prieteni – un templu inchinat pisatului. Nu, dragi cititori si, ma iertati, cititoare, Bucurestiul pute a cacat de caine, dar si de om – multi dintre cetatenii sai sunt enoriasi fanatici in aceasta sumbra religie a cacatului. Nu ma deranjeaza. Traiesc aici de atatia ani – e gara principala pentru toate trenurile care imi vin, dar mai ales pentru cele care imi pleaca. Intr-o zi m-am trezit ca imi place orasul asta care pute a cacat, asa cum intr-o zi te trezesti si vezi ca mori, si asta e tot.

Rezolv. Ma intorc spre casa. Am chef sa o iau pe Strada Toamnei, imi place toamna, acest anotimp ploios – cum frumos il descria candva un politist. Pe Toamnei vad: un tigan cu un abdomen impresionant, tatuat cu litere luate din chirilic, cum erau, probabil, la moda pe vremea puscariei sale. Un cocalar cu BMW alb, decapotabil, inconjurat de cinci copii, tigani si ei – trei fete si doi baieti. Ii cer cocalarului bani, cocalarul nu le da, dar apasa pe un buton si acoperisul masinii il acopera usor, aproape tandru. Copiii sunt uluiti. Cocalarul rade. Ma simt, nu va ascund, ca in Milionarul Vagabond.

Trec peste. Incolo, inspre Viitorului, un alt copil, gol, isi face treaba mare. E nesupravegheat, asa ca la urma ia de pe asfalt o bucata din propriul cacat si o arunca inspre o fereastra. Rateaza tinta. Trec pe langa el, nu arunca si inspre mine. Desi nu stie ca ma aniversez azi ma cruta. Ii dau tiganusului acestuia o bomboana. E buna, am luat-o de la un hotel din Viena, sambata trecuta. O ia si incepe sa alerge inspre o casa cu acoperisul cazand, tot gol, dar cu bomboana de la Viena. Urla.

Ajung pe Viitorului si ma trezesc citind din “Tristano moare” de Antonio Tabucchi. Am primit-o ieri cadou. Am dezvoltat in timp capacitatea asta blestemata de a putea citi oriunde, mai ales in mers, cu un ochi spre pagina si celalalt spre strada. Apuc sa ma gandesc: asa mi-a fost viata, asta am facut eu in tot timpul acesta – am citit, e tot ce stiu sa fac, am orgoliul ca sunt, macar, un bun cititor. Am trait jumatate in fictiune, si doar jumatate in realitate.

Am trecut multe granite – va arat pasaportul! – doar pe aceasta, decisiva, nu am putut sa o trec. Intr-o zi, imi dau seama, ma voi abandona totusi imaginarului, voi trai printre oamenii de la mine din cap, cei mai multi niste ticalosi. Nu – nu am cum sa scap de acest deznodamant.

In cartea lui Tabucchi se descrie felul intelept in care mor elefantii. Ma gandesc zilnic la moarte, cel putin cinci minute. Reusesc – asa, dar nu doar asa – sa nu uit sa traiesc. Mi-a murit un unchi indepartat – un barbat inalt si frumos, fratele bunicii mele.

Inainte sa moara, cand deja ulcerul si diabetul si ciroza, cu care luptase cu demnitate, doar cu fortele proprii, fara niciun medicament, il lasasera sleit, cand deja ii curgea un parau de sange din gura, a anuntat ca joi moare, ca ordinul e semnat de sus, de la cel mai inalt nivel, si ca nu mai e nimic de facut – si, mai mult, ca de fapt se bucura ca isi va revedea parintii. Avea inspre optezeci de ani incolo, si uite ca se gandea la parintii sai. L-au dus la spital pentru prima si ultima oara in viata lui. Joi a murit.

Ma trezesc uitandu-ma intr-o vitrina. Ma vad ca printr-o umbra. Sunt palid, am cearcane si parul cenusiu. Nu am dormit bine azi-noapte. Am fost la mai multe gradini de vara. Miezul noptii m-a prins pe langa Ateneu, cu o vedeta de televiziune (poate cea mai ravnita femeie din Romania de catre publicul nostru telespectator) cantandu-mi, intr-un context pe care nu il voi dezvolta, traditionalul “La multi ani”. Asa a fost sa fie.

In geam sunt lipite ziare. Sunt arse de soare, dar inca se pot citi. Sunt ziare din anul 2008. Vad: in “Libertatea”, un copil bolnav de cancer care se roaga sa ii creasca parul mai repede, alaturi o vedeta porno anunta, nu fara emfaza, ca i-a supt-o lui Macaulay Culkin si ca indragitul actor, copilul din “Singur acasa” ajuns la varsta medie o stralucitoare epava a societatii de consum, o cam are mica.

Mai departe, dau peste un editorial al lui Adrian Paunescu din saptamanalul “Fanatik”. Era intins pe o pagina intreaga. Poetul scrisese la nervi, cu o brutalitate abia temperata, cand si cand, de cate o metafora, un articol in favoarea echipei de fotbal Rapid. Prevestea totodata ca Gigi Becali ar putea intra la puscarie in cazul “Valiza” – platind nu pentru coruptie, ci pentru boala sa de a nu se ascunde nici cand face raul.

Tramvaiul 16 nu mai vine. Tot citesc din poet. Imi aduc, iata, aminte ca a existat, in generosul spatiu public romanesc, pe primele pagini, inclusiv domnul Fathi Taher. Imi vine sa vomit. Nu vomit.

Plec pe jos. Drumul e lung. Citesc iar din “Tristano moare”. Ajung la fragmentul in care este elogiat Pascal pentru o definitie – aceea cu “o sfera cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaieri”. Mi-o notez in carnetul cu coperti negre, langa un Malraux tanar care constatase, si el, ca minoritatile cuprind majoritati de idioti.

Sunt acasa. Ma prabusesc. Treizeci de ani si tot ce vrei, cu adevarat, dupa toate drumurile lumii, este sa dormi. Ma consolez cu ideea ca am un caracter leonin si ca nu e bine sa-i fiu potrivnic. Adorm.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Un blog

Si-a deschis pravalie online Horia Ghibutiu, ziarist de presa scrisa care imi mai aminteste, din cand in cand, ca nu doar cititorii romani ar fi meritat un alt fel de a face jurnalism, ci si unii dintre facatorii sai, exilati in propria meserie.

Iata o mostra din noua existenta online a domnului Ghibutiu, intrat in virtual nefumator, desi o jumatate din viata si-a trait-o cu tigara in gura:

„Cand m-am gandit sa ma las de fumat, am cautat prin colectia afectiva ce au spus oameni mai mari despre asta. In fruntea listei troneaza Mark Twain care a zis, nu stiu daca a fost chiar primul, ca pentru el renuntarea la fumat era cel mai simplu lucru de pe lume. El insusi o facuse de mii de ori. De altminteri, Twain avea niste principii simple: sa nu fumeze cand doarme si sa nu se opreasca din fumat atunci cand e treaz.

Port in suflet si replica aproape inenarabila, de un umor involuntar magnific, al actritei Brooke Shields: fumatul ucide; iar daca esti ucis, pierzi o parte foarte importanta din viata ta! Mi-e drag si Clement Freud cand zice ca daca te lasi de fumat, nu traiesti mai mult, ci doar totul pare mult mai lung (asta aveam sa o aflu insa in luna de cazna de dupa renuntare). In fine, Bill Maher, actorul meu favorit de stand-up comedy, sustine ca acum vor sa interzica fumatul in locuri in care se strang zece sau mai multe persoane pe saptamana, ceea ce inseamna ca Madonna n-are voie sa mai fumeze in pat.

Sa te lasi de fumat nu e deloc o gluma, o spun cu toata mahnirea de ex-fumator patimas, care a iubit tigara mai mult decat pe sine. Fumatul a fost pasiune, refugiu, placere salbatica, cel mai statornic prieten, sursa primara de creativitate si de curaj, partenerul de nadejde intr-o lume in care angoasa mea cea mai mare se numea spaima ca voi muri de plictiseala. Or, cu tigara nu m-am plictisit niciodata, nici in statiile de autobuz la minus 25 de grade, nici dupa sex si mai ales nici inainte, nici cand ignoram faptul ca o nefumatoare si-ar putea imagina ca saruta o scrumiera.

Fumatul nasol, fumatul din armata ca unic aliat, fumatul mecanic, fumatul cand iti crapa capul, fumatul care transforma orice bautura in altceva decat, vorba veche, pisat de nemtoaica beata, fumatul care imbacseste hainele, fumatul de ziarist pe care-l prind noptile la serviciu arzand nu doar hartie, ci el insusi, de actul creatiei invaluite in fum  – am cunoscut si adorat toate aceste forme de placere sadica, traita de un om care era capabil sa inceapa si al treilea pachet pe zi, dar doua le sugea sigur.

Cred ca am peste o luna de cand m-am lasat, nu mai vreau sa numar zilele, intrucat risc sa ma intorc la sevrajul de la inceput, cand absentam din propria mea viata – ma uitam in gol ca un natarau, nestiind ce sa fac cu mainile, cu gura, cu mine.”

Il gasiti pe domnul Ghibutiu, AICI.

  • Priza

Pe 25 iulie 2013, la 37 de minute trecute peste ora 11, putinii specialisti ramasi s-o mai asiste ar fi trebuit sa-i pronunte decesul. Ca de fiecare data, insa, nimeni n-a indraznit sa scoata aparatele din priza. S-ar putea sa fi fost, oricum, prea tarziu si pentru asta: inima ei, plamanii ei, ficatul ei, dupa toate datele si creierul, toate ii sunt tinute in viata prin atatea fire care i se scurg din trup incat a devenit aproape imposibil sa mai gasesti, la celalalt capat, priza.

Pe 26 iulie, dimineata, era din nou vioaie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Isi schimbase cumva halatul, iar specialistii exultau. Ce bine ca n-au cautat priza aia nenorocita, uite ca si-a revenit, a fost doar o slabiciune de moment. Doar prin subsoluri, vocile mereu ignorate ale celor care vazusera isi mai aminteau minutele acelea care s-au scurs lent dupa cele 37 deja trecute peste ora 11. Fusesera niste minute precum tentaculele unei caracatite gigantice urcandu-se cu o umbra nemaivazuta peste orizontul vietii. Viata artificiala cucerind-o pe cea reala. Minutele acelea si le mai amintesc, insa, si ei? Si ea?

Pe legitimatia mea scrie ca sunt „jurnalist”. S-ar gasi, pentru neincrezatori, si ceva dovezi, pierdute aiurea pe intinderile vaste ale internetului ori prinse intre filele catorva ziare arhivate prin biblioteci. In meseria mea, te trezesti in fiecare dimineata intrebandu-te de ce faci ceea ce faci. Nu-ti raspunde nimeni. Incerci, daca poti, de fiecare data sa-ti raspunzi singur. De cele mai multe ori, nu prea reusesti: e un drum in necunoscut, iar pe cararea intunecata fiecare se ghideaza dupa lumina din propriile maini. Stii, totusi, cateva lucruri, esti dispus sa mergi pentru ele pana in panzele albe: prima ta obligatie este fata de adevar; prima ta loialitate este fata de cetateni; iar esenta muncii tale este disciplina verificarii. Le mai stiu, insa, si ei? Si ea?

In Romania, inainte sa spui orice, trebuie sa te aperi de tot ceea ce ar putea fi invocat pe un ton acuzator dupa ce tu ai vorbit deja. Fac asta. Nu cred ca Mihai Gadea poate fi numit, cu o constiinta curata, jurnalist. Nu cred ca stilul de presa al Antenei 3 poate fi numit jurnalism. Exceptiile nu menajeaza nicidecum regula: lucrurile bune care se fac acolo sunt naclaite de tot valul de mizerie care se ridica neincetat din studiourile televiziunii. Intr-o evaluare generalizatoare (si poate nedreapta, ca orice generalizare) a efectelor produse in societatea romaneasca de existenta Antenei 3, as spune ca am fi fost un pic mai sanatosi la cap ca natiune fara postul de stiri al familiei Voiculescu.

Baga, insa, cineva mana in foc ca aceeasi judecata la kilogram nu s-ar aplica si altor posturi TV din Romania? Obsesia numita „Antena 3” este reala, poate, la fel cum si obsesia „Basescu” ar putea fi etichetata cu aceeasi marca a realitatii. E, insa, si suficienta pentru a provoca un cataclism de dimensiunile celui produs pe 25 iulie 2013, la 37 de minute trecute peste ora 11?

Antena 3 si-a facut o obisnuinta din a nu le respecta. Obligatia fata de adevar, loialitatea fata de cetateni, disciplina verificarii – toate au fost, pe rand, transformate in obiecte inutile si subjugate intereselor patronale. Mostenirea Antenei 3 e mai prezenta, insa, in randul celor care i-au combatut in permanenta modelul, decat in cel al societatii. Oamenii, oricat de inflamati, uita. Organele de presa, nu. „Dinte pentru dintre, ochi pentru ochi” nu e doar principiul de jurnalism instaurat de postul familiei Voiculescu, ci si modalitatea prin care aproape toate celelalte institutii de presa din Romania au ales pe 25 iulie 2013, la 37 de minute trecute peste ora 11, sa relateze despre convocarea lui Mihai Gadea la DNA.

Avangarda au constituit-o posturile de stiri: RTV, Realitatea TV, B1 TV si Digi 24 au iesit in corpore cu informatia potrivit careia impotriva directorului Antenei 3 s-a inceput urmarirea penala pentru complicitate la santaj in dosarul Intact – RCS & RDS. Informatia a tot rulat pe ecrane pana aproape de momentul in care DNA a dat publicitatii un comunicat in care anunta ca a „dispus extinderea cercetarilor si inceperea urmaririi penale fata de persoana juridica S.C. ANTENA 3 S.A. in sarcina careia s-a retinut complicitate la infractiunea de santaj”. In ora care s-a scurs, insa, intre momentul „Gadea urmarit penal” si momentul „Antena 3 urmarita penal”, aproape toate institutiile de stiri romanesti au inghitit informatia.

Campioane ramaneau, chiar si la 24 de ore distanta de la infirmarea oficiala a ipotezei, site-uri precum money.ro, revista22.ro ori Nasul.tv (acompaniate, select, de editiile online Gazeta de Sud sau Cancan). Toate sursele invocate continuau sa titreze in stiri inca active pe site-urile respective ca Mihai Gadea este urmarit penal pentru complicitate la santaj. Trei citau Romania TV, una B1 TV.

Diseminarea s-a facut cu brio si pe bloguri. Unul dintre cele mai vizitate site-uri de gen din Romania continua si astazi, in ciuda tuturor evidentelor, sa vehiculeze informatia, citand Digi 24. Cine incearca sa acceseze link-ul catre sursa primara primeste la schimb o fereastra goala. „Pagina nu a fost gasita”, scrie pe site-ul Digi. La o cautare atenta, sursa este de gasit intr-una din categoriile platformei online, dar are URL-ul schimbat din „Mihai+Gadea+urmarit+penal” in „Mihai+Gadea+DNA+santaj”. In corpul articolului, este inca de gasit informatia video referitoare la inceperea urmaririi penale impotriva lui Mihai Gadea. Textul a fost, totusi, corectat fata de varianta initiala, desi nu exista nicio rectificare scrisa cu privire la eroarea jurnalistica ori la eliminarea ei.

Cazul Digi nu e nici pe departe singular: informatia gresita a fost pur si simplu eliminata, nu si asumata, pe o intreaga pleiada de site-uri quality, care au titrat pe urmele televiziunilor de stiri „Mihai Gadea, urmarit penal”. Evz.ro, Hotnews.ro, Romanialibera.ro sau Gandul.info au vehiculat in titluri informatia, lucru lesne de verificat folosind cache-ul Google. Niciunul dintre site-urile mentionate nu a avut, insa, onestitatea de a-si asuma eroarea fata de propriii cititori. In presa romana, informatiile se verifica prin publicare. Daca sunt gresite, ele dispar pur si simplu printr-o simpla apasare de taste, fara ca vreo erata sa le insoteasca disparitia.

Inexistena disciplinei verificarii a mai produs si alti monstri. Unii, precum in cazurile Hotnews.ro si Ziare.com, inca dau energic din picioare. „Mihai Gadea, directorul Antena 3, le-a spus jurnalistilor prezenti ca nu a fost pus sub invinuire, dar „exista aceasta intentie” a procurorilor”, scrie inca in capul stirii de pe Hotnews, desi oricine asculta dialogul purtat de Gadea cu ziaristii stransi ieri in fata DNA poate remarca altceva. „Ati fost pus sub invinuire?”, intreaba o ziarista intr-un vacarm general. Gadea solicita ca intrebarile sa-i fie puse pe rand, moment in care un alt reporter intreaba daca „a fost pusa sub invinuire ca persoana juridica…”, referindu-se in mod evident la Antena 3. Abia acum vine raspunsul, „exista aceasta intentie”, iar el se refera in mod clar la inceperea urmaririi penale impotriva Antena 3.

Nici ziare.com nu retine la mai bine de o zi distanta esenta falsa a informatiei, mascand un adevar inchipuit in spatele „surselor”: „Presa a anuntat pe surse ca si Mihai Gadea si Mugur Ciuvica au fost pusi sub invinuire in acelasi dosar, fiind acuzati tot de complicitate la santaj. Totusi, pentru ca cei doi au venit neinsotiti de avocat la DNA, nu li s-a putut aduce la cunostinta faptul ca sunt invinuiti. Mihai Gadea le-a spus ulterior jurnalistilor ca „exista intentia de a ma pune sub invinuire””.

Toate lucrurile expuse mai sus n-au nicio legatura cu parerea unuia sau altuia despre stilul abject de a face presa sintetizat de Antena 3. Au, insa, legatura cu o contaminare paradoxala: minciuna livrata pe post de adevar, iar apoi ingropata nonsalant prin stergere si neasumare, a devenit moneda comuna de schimb pe piata media, nu exemplul negativ de care ar trebui sa se fereasca toti. Poate ca, in unele cazuri, a fost vorba de ignoranta. Poate ca, in altele, fuga neincetata dupa „breaking news” a subminat o verificare decenta a informatiei.

Nicio explicatie nu poate sta, insa, in picioare atunci cand informatiei eronate ii urmeaza nepasarea: fata de propria greseala si fata de incalcarea flagranta a contractului invizibil pe care presa ar trebui sa-l aiba cu publicul. Minutele acelea, stranse in buchetul unei ore, in care o realitate falsa a inlocuit, in bloc, faptele, n-au fost – cred – doar o slabiciune de moment. Sunt gata sa pun aici o erata in cazul in care ma insel.

Pana atunci, tot cautand de-a lungul firelor care se scurg din trupul ei, n-am reusit sa dau decat peste o priza gata sa livreze curent in instalatiile noastre. Din sursa aceasta, insurubata undeva in sediul DNA-ului, ar trebui sa-si scoata stecherele toate trupurile care ieri zaceau in moarte clinica, iar astazi se plimba vioaie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Umbland din nou autonom, s-ar putea ca maine dimineata sa se intrebe, ca din senin, de ce fac ceea ce fac.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.