Cateva ganduri din jurnalele tineretii

0

Astazi, cand ne intoarcem asupra jurnalelor noastre de acum doua decenii, ne amuzam – ce copii eram la 13 ani, ce drame aveam!

Mai dam cateva pagini la primele iubiri, 15-16-17 ani, primele deceptii, tristetile inventate ale adolescentei care atunci anuntau sfarsitul lumii. Ce altceva putea sa mai existe dupa ce colegul ti-a refuzat prietenia sau mai rau, te-a tradat pentru colega de banca?! Mai dam cateva pagini, ajungem pe la 20, alte drame, alte idei.

Ne furisam in jurnalul colegului Iulian Andrei. Iata ce gasim:

„Ceea ce ma tulbura cel mai mult la gandirea feminina este credinta adanc inradacinata ca o nastere chiar poate avea loc. Ca, adica, se poate sa aduci pe lume un om nou, care – eventual – sa rupa acest cerc in care oamenii se invart dintotdeauna, repetand, iar si iar, aceleasi experiente mediocre dintr-un timp finit. Femeia, insa, poarta cu sine puterea de a crede ca e, totusi, posibil sa nasti un om nou, ca si cum toate acestea ar avea sens, si n-am fi doar niste forme oarecare de existenta de pe o planeta indepartata, singuri intr-un univers necunoscut. Iti trebuie un optimism de femeie ca sa poti indura enormitatea unei asemenea idei. Poetii si marii visatori si navigatorii si exploratorii spatiului au – toti – inima de femeie”.

Un fragment de tinerete care deschide noi perspective asupra vietii noastre, spune autorul deja trecut peste pragul celor 30.

Va intrebam: voi ce mai aveti prin jurnalele vechi, de odinioara? Cat si unde va duceau mintea si sufletul?

Pana sa raspundeti, iata si recomandarile saptamanii

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Cititi si meditati

  • O carte

Dan Lungu – „Fetita care se juca de-a Dumnezeu”, o carte despre ce se intampla in mintea si in viata unei fetite lasate in grija bunicilor, dupa ce mama a plecat la munca in Italia si tatal s-a mutat „la bloc” cu sora mai mare.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Teatru

„…ish”, cu talentatul domn Stefan Huluba, la Green Hours.

  • Mai mult teatru

„Familie de artisti”, la Nottara (acum, de cand cu legea cu bulinele rosii, in exil la Teatrul de Comedie).

  • Un film nou

„Daneza”, la cinema.

  • Un film vechi

„Hotel Rwanda”, pentru acasa.

  • O carte

„Un erou al timpului nostru” de Lermontov, un clasic rus.

  • Integrala Quentin Tarantino

De revazut, de la „Reservoir Dogs” la „Hateful Eight”. Integral, urgent. E esential.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Inca o recenzie la The Revenant

Ei bine, da, am vazut si eu cel mai dezbatut film al inceputului de an.

E, clar, o evolutie in viata si cariera indragitului nostru actor principal. Daca in mai vechiul Titanic domnul DiCaprio murea omeneste dupa cateva ore in apele cam reci ale Atlanticului (fara zgarieturi pe el, ba chiar mancase ceva de Doamne-ajuta la bufetul transoceanicului), in recentul chucknorris cu urs si indieni omul face rafting, fara barcuta, printre sloiurile si povarnisurile unui rau de munte, dupa ce mai devreme isi cauterizase gatlejul cu nitel praf de pusca si dupa ce si mai devreme supravietuise altor chestii nasoale. Din apa Di Caprio iese cam sifonat, dar deloc hipotermic, si trage un pui de somn prin boschetii inzapeziti.

Cum nu mi-am pierdut de tot simtul umorului – am ras. Neavand atatea solemnitati cinematografice agatate de creier, nu-s asa ultragiat. Factual, filmul e intr-adevar de-o putinatate pe alocuri naucitoare – orice s-ar intampla, chiar de-si baga vreo cometa coada pe traiectoria Pamantului, principalul tot traieste, il si vezi calarind un asteroid prin univers, cu blana de urs pe el, in cautarea antagonistului. Dar asta e – accepti conventia din start, te hollywood-izezi, altfel filmul se cam termina la minutul 30.

In rest, e „entertaining”, are o buna scena de razboi la start, mai auzi niste mormaieli, mai vezi un peisaj de iarna, vine-o furtuna, trece-o furtuna, iar lumea nu-i un loc prea simpatic. Nici nu era, de altfel – violenta cu supra-masura a fost multa, multa vreme norma cotidiana pentru multi, multi locuitori ai planetei.

Cam asta-i cu The Revenant, film de popcorn si cola in sali de cinema climatizate. Tocmai de aia se aduna lumea ca la urs, tragand nadejde ca ursul de coada, cat echipa de productie ne vinde – ce altceva? – pielea ursului din padure.

  • Primavara araba, dupa 5 ani

… prin ochii unui tunisian care, dandu-si foc, a facut-o posibila. AICI. 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.