Cateva intrebari pentru gardienii Transilvaniei

Exista o explicatie pentru rapiditatea cu care o societate, incapabila de cele mai multe ori sa se solidarizeze, se strange in jurul ideii nationale?

Ce impinge o tara, care n-a reusit sa puna pe picioare un proiect rational despre propriul viitor, sa se mobilizeze imediat ce propria conceptie despre fibra nationala este amenintata discursiv de altii?

Cum anume poate fi definita si inteleasa o comunitate care a esuat in repetate randuri in a-si construi un edificiu de norme si valori comune, dar isi regaseste de fiecare data unanimitatea in secunda imediat urmatoare intrarii miturilor nationale in scena?

In fine, ce se poate spune despre tara ai carei cetateni au facut din suspiciunea vesela moneda de trai curent, reusind de-a lungul mai multor regimuri politice sa duca totul in deriziune, dar gasesc mereu ca fiind mai presus de orice discutie, de orice indoiala si de orice gluma “interesul national” si “unitatea teritoriala”?

Sunt, din nou, schimburi de replici fierbinti pe distanta politico-diplomatica dintre Bucuresti si Budapesta, dupa ce mai multi lideri politici maghiari au vorbit recent despre autonomie in Transilvania si chiar despre asumarea unui eventual conflict cu Romania.

Sunt multe de spus si multe de scris despre disputa aceasta in care prea multi cetateni – si de dincoace, si de dincolo de Nadlac – gasesc sa se implice, renuntand la realitatile lor imediate pentru a pune umarul – demni, patetici si justitiari – in sprijinul unei generalitati integratoare – “poporul”.

Am mai scris-o: tot intrebandu-ne cine au fost primii in Transilvania, am ajuns sa nu mai stim cine sunt cei care traiesc astazi acolo. Inainte sa raspundem ultimei intrebari, poate ar fi util si mai in spiritul prezentului sa gasim cateva replici si celor patru intrebari de la inceput.

Pentru cei care aspira mai putin la identitatile statistice si nu-si simt fibra mai putin conturata atunci cand vreun politician o ia pe aratura nationalismelor demagogice, pentru cei care gasesc si altceva mai bun de facut decat sa transforme conceptele in bate, iata recomandarile saptamanii.

“Dezbaterea”, fiti pe pace, va trece asa cum a venit: inertial si isteric.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

• Cartea scurtelor iubiri eterne

Imi place Andrei Makine de cand am citit, acum ceva ani, “Femeia care asteapta”. Pentru cei care ii cunosc stilul “Cartea scurtelor iubiri eterne” este exact asa cum v-ati astepta: o pledoarie pentru iubirea umana, sub toate formele ei. Volumul cuprinde scurte povesti care, pe alocuri, dor ca o taietura adanca pentru ca mai apoi sa iti starneasca un zambet de compasiune sau sa te faca sa razi in hohote.

• Trebuie sa faceti ceva cu Ionut Chiva

AICI.

• Ironia democratiei

AICI.

• Lumina de toamna

Nu stiu daca v-ati dat seama, dar, cam de pe 10 august incoace, a inceput sa se schimbe lumina, sa capete o transparenta de toamna, mai ales dimineata si seara. Si daca va treziti inainte sa devina cald, aerul miroase a toamna. Am gasit, in weekend, strazi cu frunze uscate, cazute, purtate de vant. E, intr-adevar, canicula. Dar toamna a venit in oras si isi pregateste intrarea.

Cand v-apuca tristetea de final de concediu si vi se pare c-a trecut prea repede timpul si nici macar n-ati apucat sa iubiti pe vara asta, sa stiti, deci, ca vine toamna. Cu melancolii, nostalgii, tristeti, cer albastru fara pic de nor si amenintarea unei ierni lungi si grele. Sa nu ziceti ca nu v-am zis!

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

• Filmul “Oslo, 31 august”

Am depresie. Bine, o am de la 15 ani, dar acum, pe fondul crizei financiare globale si morale personale, e atat de acuta incat am ajuns sa accept invitatii la cinema, la filme de arta.

Ajung sa vad “Oslo, 31 August”, intr-o sala aproape goala. E bine, filmul asta trebuie vazut intr-o liniste, chiar daca nu sufleteasca.

Ma regasesc in Anders, antieroul din clasicul acesta norvegian, chiar daca nu sunt pe droguri, ba dimpotriva.

E bun filmul, e foarte bun, cu toti oamenii care vorbesc in continuu, intr-o polifonie stupida, care nu lasa loc nuantelor; cu intelegerea tarzie si inutila a propriilor parinti.

Si cand ai nevoie de dragoste, cum stie si Mircea Cartarescu, nu ti se da dragoste. Si viata de familie, tot de cacat e, cum si golaneala de club tot asa. Un film trist, dar adevarat, ca Ecleziastul. Si mai e si replica asta inubliabila: “Proust e Proust”.

• Zodiac

Ajung intr-un context dubios sa aflu lucruri despre zodii. Mi se cere sa fac un inventar al zodiilor femeilor pe care le-am iubit, sentimental, in viata mea. Fac: am iubit, asadar, doua Balante, patru fete din Berbec si trei din Capricorn, cinci Leoaice, o Fecioara si o domnisoara din Rac, si o alta din Pesti. In rest, nimic. Intreb ce spune asta despre mine si aflu nu fara tristete ca am ascendentul tocmai in Scorpion.

• Unchi-miu Costel

E baiat, la 70 si. A afirmat asa, saltand in saua bicicletei: ‘Ba, asta nu e democratie, e debandada, vin peste tine in casa golanii si te violeaza ca sa ii dea la televizor. Mi-e dor de Tito, ca el a luptat singur in munti, lupta si gandea. Inainte tremura izmana in curul omului cand facea raul. Acuma, democratie. Nu se mai poate. Am ajuns mai rau ca-n jungla. Nu, domnule.’

Si pleaca, si nu gasesc niciun rost sa il combat.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• Probleme teologice…

“Cand eram copil si rasfoiam Vechiul Testament repovestit copiilor si ilustrat cu gravurile lui Gustave Dore, il vedeam acolo pe Bunul Dumnezeu salasluind pe un nor. Era un mos batran cu ochi, cu nas, purta o barba lunga si eu imi spuneam in sinea mea ca, avand gura, Dumnezeu trebuia sa si manance. Si daca manca, trebuia sa aiba si intestine. Dar gandul acesta a avut darul sa ma sperie pe loc, caci, in ciuda faptului ca faceam parte dintr-o familie mai curand atee, simteam ca ideea intestinelor lui Dumnezeu era un sacrilegiu.

Fara niciun fel de pregatire de ordin teologic, copilul din mine a inteles spontan totala incompatibilitate intre cacat si Dumnezeu si, drept urmare, fragilitatea tezei fundamentale a antropologiei crestine, potrivit careia omul a fost creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa. Una din doua: ori omul a fost creat dupa chipul si asemanarea Domnului si atunci Dumnezeu are intestine, ori Dumnezeu nu are intestine si omul nu seamana cu El.

Vechii gnostici simteau acest lucru la fel de bine cum il simteam si eu la cei cinci ani ai mei. Ca sa transeze aceasta blestemata problema, Valentin, Marele Maestru al gnozei din secolul al II-lea, afirma ca Iisus “manca, bea, dar nu defeca”.

Cacatul e o problema teologica mai dificila decat raul. Dumnezeu i-a daruit omului libertatea de actiune si, in ultima instanta, putem admite ca El nu e raspunzator de crimele umanitatii. Dar responsabilitatea cacatului ii revine in intregime celui ce a creat omul, si numai Lui.”

Milan Kundera, “Insuportabila usuratate a fiintei”

• …si un articol despre Bine pe nedrept uitat