Cum poate fi explicata obsesia perena a lumii romanesti pentru capra vecinului? Ori convalescenta morala care nu numai ca nu reuseste sa puna capat bolii, dar ameninta sa se transforme la noi intr-o stare permanenta de mijloc intre maladia ce-a fost si sanatatea ce nu mai vine? Si starea de eterna tranzitie – de la dictatura la democratie, de la socialism la capitalism, de la o guvernare la alta, de la public la privat si-n ultima instanta de la bine la rau (si invers) – ea cum poate fi explicata?
Ultimul secol n-a fost tocmai bland cu Romania, o tara peste care au trecut patru regimuri autoritare, fiecare dintre ele cu pretentia de a-si impune propriul model de civilizatie statala, economica si sociala. Toate trecerile acestea au lasat urme precum in pildele crestine din Saptamana Patimilor. Izbavirea, desi intrezarita uneori, n-a parut sa se petreaca totusi niciodata.
Binele s-a produs cumva circumstantial in spatiul romanesc. Intrarea in clubul statelor din Uniunea Europeana, de pilda – visul de aproape doua decenii al Romaniei aflate in tranzitie – n-a schimbat esential nimic in structura genetica a tarii. Devalizarile n-au mai vizat banci aparute si disparute peste noapte, precum in anii ’90, dar s-au mutat in atmosfera mai rarefiata a programelor de infrastructura ori a celor europene. Raul s-a rafinat, pur si simplu.
Flota, de pilda, tot n-avem, dar in caz de ceva, in caz de orice, cu Rusia tot mai insistenta in cautarea imperiului de-odinioara, putem contribui la viziunea strategica prin generalii cu doua, respectiv patru stele, Neculai Ontanu, Anghel Iordanescu si Gabriel Oprea. Si de unde venim? De la maresalul Antonescu, pentru al carui statut de erou multi ar baga mana-n foc, desi a fost un criminal de razboi cu viziuni mesianice pur si simplu catastrofale.
Ar trebui sa ne puna pe ganduri faptul ca prin toate aceste perioade n-am trecut nici macar o data cu un guvern in exil, desi mai toate guvernele de-acasa s-au comportat ca si cum ar fi fost unele de ocupatie. Paradoxul acesta, pe care nu-l mai gasim la nicio alta tara europeana, ne bantuie pana astazi. Si spune foarte multe despre felul in care noi, ca natiune, am ales de-a lungul patimilor noastre sa fim impreuna.
Iata si recomandarile saptamanii. Savurati-le, caci lunea viitoarea ne ingaduim o pauza. Revenim pe 28 aprilie.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Doua piese de teatru
“cont (r) acte”, la Teatrul Act, pe Calea Victoriei si “Coada” (cu Tudor Chirila, Nicodim Ungureanu/Cristian Cretu, Mariana Danescu/Irina Ungureanu, Ion Grosu, Radu Gheorghe, in regia Iarinei Demian) la Teatrul Bulandra, in sala “Space”, la Gradina Icoanei.
-
Sarmalele Reci Acoustic
-
O cronica, AICI
-
Un articol cu adevarat marca “Dela0.ro”
Un splendid, documentat, serios inceput al noii noastre colege, Diana Oncioiu. AICI
-
O carte
Ratacirile lui Herman Melville, de Jay Parini, aparuta la Humanitas Fiction, pe Raftul Denisei. Nu e la fel de frumoasa ca Ultima gara (Humanitas Fiction, 2009), dar nici departe nu e.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Presedintele “Cica”
Bilantul celor zece ani petrecuti in zodia prezidentiala Traian Basescu nu sta sub semnul sclaviei – tampenie propagandistica marca Antena 3 -, ci al barfelii si al statului de drept bagat, vorba lui Dorin Tudoran, sub patul din dormitor.
Invitat duminica, 13 aprilie, la Realitatea TV, presedintele nu s-a putut abtine si a mai lansat doua pocnitori cu pretentii de rachete intercontinentale. Prima: “Mi-o aduc aminte pe domna Pippidi umbland dupa mine, prin 2006, cand s-au depus dosarele la CNSAS si spunand: ‘Vai, sotul meu nu a fost turnator'”. A doua: “(Doamna Firea) Mai bine ar sta in banca ei si s-ar ocupa de ce se intampla pe mosia sotului ei, unde e primar. Ca s-ar putea sa nu il mai gaseasca intr-o zi acasa, daca nu e atenta”.
Subintelegem din prima ipoteza: sotul Alinei Mungiu Pippidi se dadea de ceasul mortii in anul 2006 sa obtina un certificat de buna purtare care sa demonteze o acuzatie lansata in 2002 de revista “Romania Mare”, un varf al credibilitatii jurnalistice autohtone.
Subintelegem din a doua ipoteza: serviciile il informeaza pe presedinte ca “in parohia lui (Florin Pandele) se intampla destule lucruri rele”, motiv pentru care intr-o zi, cine stie care, mascatii s-ar putea sa descinda acasa la sotul doamnei Firea, profitand desigur de lipsa de atentie a acesteia.
Interpretarea fitilelor prezidentiale ar putea fi o disciplina in sine, de studiat ca ramura separata, autonoma de celelalte fapte ale presedintelui Traian Basescu din ultimul deceniu. Unele dintre aceste fapte sunt, indubitabil, pozitive. Altele, permiteti eufemismul, sunt usor controversate.
Barfa prezidentiala nu lasa insa loc de catalogari care indulcesc. Ea este, de la un capat la celalat, o porcarie. Pe Traian Basescu nu l-a deranjat in 2009, cand Alina Mungiu era propusa sa candideze la europarlamentare din partea PDL, insinuata colaborare cu Securitatea a sotului acesteia. Ba mai mult, presedintele gasea de cuviinta sa mearga in primavara acelui an la o emisiune televizata si sa se declare dezamagit de “prietenul” care ii atacase fiica (stiti povestea cu cantec a candidaturii Elenei Basescu din 2009). Spunea atunci presedintele: “Modul asta al unui prieten de a-si face notorietate, pentru ca eu am o relatie buna cu doamna Pippidi… putea sa ma caute la telefon daca avea ceva sa spuna, ca o chestiune de minima eleganta”.
Oare la capitolul minimei elegante intra si capacitatea de a te abtine sa reiei acuzatii rasuflate marca Romania Mare, aruncandu-le in spatiul public cu aceeasi usurinta cu care, de la inaltimea functiei prezidentiale, avertizezi un adversar politic (oricare ar fi acela) ca s-ar putea sa-l viziteze mascatii acasa?
Presedintiei lui Traian Basescu i se va face dreptate cu adevarat doar in cartile de istoriei care se vor scrie peste doua mii de ani. Ele vor incepe invariabil capitolul dedicat perioadei 2004-2014 cu inegalabilul, romanescul, milenarul “Cica”.
