Ce fac barbatii adevarati cand calatoresc

In timp ce un taxi il duce la un avion si avionul il duce catre un alt taxi, indragitul reporter de presa scrisa Iulian Andrei se opreste pe aeroportul din Frankfurt. Acolo, aterizarea il bantuie cu o fraza din cartea „Dulcele bar” de J.R. Moehringer. „Barbatii adevarati au grija de mamele lor”, ii spunea bunica tanarului J.R.

0

Sunt intr-o cafenea din Frankfurt si alaturi, in stanga, un neamt trecut de prima tinerete, care isi poarta cu o eleganta detasare inevitabila mustata, incheie o convorbire, in buni termeni, cu mama personala. Macar atata germana tot inteleg si eu.

Suntem doi straini si asa vom ramane, dar ne uitam unul la altul lung si cu inteles. Imi zic, la mine-n cap, ca nimic nu e mai puternic decat iubirea asta pe care noi, fiii, o purtam, pana la sfarsit, oriunde. Nimeni nu spune – la vedere – nimic. Se lasa o tacere adanca, aproape solemna. Un ochelarist chel tranteste, destul de nemteste, o halba de lemnul mesei.

Ma gandesc ca nu e foarte tarziu in Romania si as face bine sa o sun pe mama sa ii spun ca o iubesc.

Si noi ne gandim ca am face bine sa dam recomandarile saptamanii, pana nu se face prea tarziu.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Poker. Black Glass

Daca ati citit Poker, atunci trebuie sa aflati ce mai face Tudor. Daca nu, cititi Poker, e o carte misto. Si autorul ei trebuie cunoscut: dela0.ro a facut anul trecut un interviu cu Bogdan Cosa pe care il puteti (re)citi aici.

  • Si un poem

Partir, c’est mourir un peu/C’est mourir à ce qu’on aime:/On laisse un peu de soi-même/En toute heure et dans tout lieu/C’est toujours le deuil d’un vœu/Le dernier vers d’un poème/Partir, c’est mourir un peu./Et l’on part, et c’est un jeu/Et jusqu’à l’adieu suprême/C’est son âme que l’on sème,/Que l’on sème à chaque adieu…/Partir, c’est mourir un peu.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Maimuta carpatina de Radu Paraschivescu

„Maimuta carpatina” e o colectie de treizeci de texte ample publicate in ultimii sapte ani de Radu Paraschivescu in revista „Esquire”.  Au scris deja despre carte si Andrei Plesu si Horia Ghibutiu. Ce poti pentru ca sa mai constati dupa asa giganti?

Indraznesc totusi:  Radu Paraschivescu practica, in mod explicit, o publicistica ludic-terapeutica. Joaca, permanent, rolul omului care constata grozavia si se minuneaza in fata ei. Cum este posibil devine, dupa reteta Paraschivescu, de ce este posibil. El nu ramane niciodata la stadiul, relativ comod, al indignatului, al revoltatului de serviciu. Expunand mai degraba ridicolul decat raul pur, Radu Paraschivescu incepe de fapt vindecarea.

Imi place cum scrie Radu Paraschivescu: fiecare fraza, lasata la gazeta sau la revista, fiecare fraza, va spun, e facuta sa se aseze, candva, fara rusine, intr-o carte. „Maimuta carpatina”, fara sa fie o capodopera, fara sa fie nici macar cea mai buna dintre cartile lui Radu Paraschivescu (ati citit „Fluturele negru”?), ne este necesara. Umorul si lipsa de incrancenare ii dau maretia.

Atins de viciul ierarhiilor va las aici titlurile celor cinci texte care mi-au placut cel mai mult, ordinea urmand sa o stabiliti voi insiva: Te-am condus cu sapca-n mana (ghid de adjudecare postuma), Taxi pe valoarea adaugata, Ce-i manea pe ei  in lupta?, Maimuta carpatina si Cum ne botezam copiii.

  • De la Waters la Similea (Oameni cool scriu despre muzica lor), volum colectiv coordonat de acelasi Radu Paraschivescu

Am si eu un text in volumul acesta. Incepe de la pagina 45. Nu e rau. Daca vreti, totusi, puteti sa-l sariti, oricum aveti – oho! – cu ce sa va bucurati. Semnatarii din acest volum sunt scriitori de prima mana, iar armonia cartii, scrisa la 14 maini, este incredibila. Are o muzica a ei – muzica de matase sfasiata. E frumoasa, e trista, e adevarata.

  • Harfe mici, de viata

  1. Sunt intr-o florarie. Intra un cetatean cu caciula de astrahan. Are o fata de om nedormit. Vanzatoarea, persoana fizica autorizata Vasilica, il cantareste din ochi si spune: „Va fac ceva de Doamne fereste?”. Cetateanul ofteaza ca da, vrea ceva de Doamne fereste. Vasilica ii face: „Hai ca iti pune mama patru garoafe, sa fie frumos”.
  2. Pe Calea Mosilor, fostul nostru mare fotbalist  Miodrag Belodedici se misca agale. Lui i se spunea „Caprioara”. In mana dreapta are, cetateneste, o plasa de la Mega Image. Merge singur si parca are o jena usoara la piciorul drept. Belo se uita lung la vitrinele de sticla ale magazinelor de pe Cale si da din cap in semn de „Ca sa vezi!”. Nu-l abordez. Ce sa-i spui „Caprioarei” la jumatatea saptamanii, ziua in amiaza mare, pe Calea Mosilor?
  3. Tramvaiul 16 face statie la Lizeanu. Ascult un mos libidinos cum impacheteaza o pensionara supraponderala. „Stiti doamna cum se spune acum: decat mare si scurta, mai bine mica si lunga. Pensia, doamna, sigur ca da, pensia”. Si rad amandoi ca la Tociu si la Palade, ca la Stela si la Arsinel.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Privire pe gaura cheii

Der Spiegel publica un reportaj foarte bun despre felul in care sunt vazuti Edward Snowden, in particular, si lumea, in general, de la fereastra apartamentului vecin celui in care a stat odinioara si fostul angajat al NSA, inainte sa ia calea dezvaluirilor top-secret si a exilului. Povestea e un fel de “spionul-domestic impotriva super-spionului guvernamental”, dar concluziile ei merg dincolo de simpla perceptie, coborand in miezul felului in care se structureaza viziunea cetatenilor celei mai puternice tari de pe glob asupra globului insusi. De neratat, AICI.

  • Mandela

“Nu aveti suficiente arme pentru a ne ucide pe toti”, i-a spus Nelson Mandela in 1990 generalului care conducea fortele armate sud-africane, dar si un partid de dreapta dedicat exclusiv albilor. Mandela abia iesise din inchisoare, dupa 26 de ani petrecuti in spatele gratiilor. E greu de spus daca era cu adevarat gata sa ierte. In mod cert, insa, era pregatit sa stea cu adversarii la masa negocierilor, dupa trei decenii de conflict armat extrem de sangeros. In toate timpurile si sub toate vremurile, oamenii au avut capacitatea de a se omori unii pe altii. O au, insa, si pe aceea de a se asculta unii pe altii si de a avea pace, uneori chiar si in ciuda unui trecut care refuza sa treaca? “Nu ma judecati dupa succesul avut, ci dupa cat de multe ori am fost jos si m-am ridicat din nou. Nu sunt un sfant, decat daca considerati sfant un pacatos care nu se da batut”, spunea odata Mandela. Nu blufa. N-a fost un sfant.

Insa, in secolul celor mai mari masacre pe care le-a vazut vreodata omenirea – de la genocidul armean si Holocaust pana la Rwanda si Bosnia -, Nelson Mandela chiar a fost un erou exemplar. Un om care a suferit si a provocat la randul lui suferinta, dar care a inteles la un moment dat ca daca justitia ar fi ochi pentru ochi si dinte pentru dintre, atunci nimeni n-ar mai avea nici ochi, nici dinti.

Un necrolog complet la disparitia uneia dintre cele mai importante personalitati ale secolului trecut, in New York Times.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.