Ce (mai) urmeaza dupa noaptea bastoanelor lungi

Ce merita retinut din noianul de zgomote si atitudini care inconjoara Piata Universitatii de la mijlocul lunii ianuarie? Ce trebuie inteles din zecile de proteste care au impanzit Romania? Merg in Piata de la inceputul evenimentelor. Am vazut acolo cum credinta neclintita in faptul ca “omul sfinteste locul” sufera acum o lovitura teribila. Iata de ce.

7

Ce merita retinut din noianul de zgomote si atitudini care inconjoara Piata Universitatii de la mijlocul lunii ianuarie? Ce trebuie inteles, mai departe de Bucuresti, din zecile de proteste care au impanzit Romania? De ce ar conta toate acestea? De ce sunt importanti o mie sau doua mii sau trei mii de oameni care striga, cand doleantele lor nu numai ca sunt insotite de tacerea celorlalti, dar au ajuns tema favorita de propaganda a organelor de presa in care gradul bate invariabil functia? Merg in Piata Universitatii de la inceputul protestului.Am participat, cu regularitate, in fiecare seara, notandu-mi ploile, incercarile de ninsoare, frigul, chipurile, revendicarile. Am vazut tinerii, batranii, somerii, corporatistii, oengistii, ultrasii, gaborii civili stransi in grupulete, degringolada, calmul, solidaritatea, nervii, inspiratia si deznadejdea. Si am vazut acolo cum credinta neclintita in faptul ca “omul sfinteste locul” sufera acum, pentru prima oara, o lovitura teribila. Iata de ce.

  • Capul ministrului de Externe, Teodor Baconschi, a cazut. Evenimentul s-a produs dupa aparitia unui fenomen cosmic nemaivazut: taxarea derapajelor subordonatilor si-a facut meteoric intrarea in nebulosul univers conceptual al premierului Emil Boc.
  • Sub cupola Parlamentului, artificiile retorice au explodat colorat, sesiunea extraordinara de luni lasandu-se cu replici “bune” de-o parte si de cealalta. Am avut, cautati repede pe Youtube, scena e antologica!, sansa sa vedem la lucru un Crin Antonescu in forma de mic dictator sud-american, semetindu-se ultragiat peste pupitre si gesticuland cu nerv chiar si din firele de par aflate in avangarda podoabei capilare.
  • In fine, dupa zece zile de tacere olimpiana, presedintele Traian Basescu a reactionat marti seara fata de actiunile de protest, fara sa faca de fapt referire la ele. In termenii ziaristilor indragostiti de virilitatea pozitiilor prezidentiale, seful statului a evitat sa vorbeasca direct despre Piata Universitatii pentru a nu “legitima ce se intampla acolo”. A ales, prin urmare, sa gloseze insinuant in marginea coloraturii politice a protestelor si a unei presupuse asemanari de discurs intre opozitia de la Bucuresti si factiunea comunista de la Chisinau (dirijata, nu-i asa, o stim toti, de mana invizibila a Kremlinului). Miercuri, presedintele a revenit cu un discurs special dedicat protestelor, desi sentimentul transmis a fost, din nou, ca evita sa faca referire la ele. In Romania pe care si-o imagineaza oamenii din Piata Universitatii, s-ar fi putut si asa. Atata tot.

Un paracetamol repede pana nu ne explodeaza capul! Daca era cineva in cautarea unui motiv pentru care lucrurile au ajuns in acest punct, iata-l in toata splendoarea: nicio solutie politica pentru semnalul tras de miile de oameni din strada. In Romania, singura reactie coagulata a clasei politice dupa doua saptamani de proteste tine fie de simbolistica reparatorie, fie de imaginarul conflictual. In rest, partidele, politicienii, guvernantii isi duc viata mai departe, insingurati si instrainati, in vreme ce strada striga intr-un exces de sinceritate “PDL si USL, aceeasi mizerie”. Dar care e semnalul tras de protestatari si de ce ar fi el unul de alarma in conditiile in care alte sute de mii, poate milioane, de nemultumiti aleg sa taca?

Merg in Piata Universitatii de la inceputul protestului. I s-a spus, dintr-o ignoranta autosuficienta, pro-Arafat, dar el a fost de la inceput mai mult. Am fost acolo in seara de 15 ianuarie, cand pietrele si gazele lacrimogene si-au cerut drepturile, lasand in urma imaginea apocaliptica a devastarii. Si a neintelegerii. Am participat, cu regularitate, in fiecare seara, notandu-mi ploile, incercarile de ninsoare, frigul, chipurile, revendicarile. Am vazut tinerii, batranii, somerii, corporatistii, oengistii, ultrasii, gaborii civili stransi in grupulete, degringolada, calmul, solidaritatea, nervii, inspiratia si deznadejdea. De ce ar conta insa toate acestea? De ce sunt importanti o mie sau doua mii sau trei mii de oameni care striga, cand doleantele lor nu numai ca sunt insotite de tacerea celorlalti, dar au ajuns tema favorita de propaganda a organelor de presa in care gradul bate invariabil functia. Si nu, nu e vorba doar despre Antena 3, viata noastra nu va fi dintr-o data mai buna doar daca dispar din peisaj Dan Voiculescu si Mihai Gadea.

Suna complicat, dar un fel de tehnocratie a puterii, care presupune mult mai mult decat manipulare mediatica, a luat Romania ostatica si ameninta s-o tina prizoniera inca douazeci de ani daca nimeni nu face efortul sa inteleaga ceva din lucrurile care se petrec astazi. Am vazut Piata expediata sub diferite forme ale ridicolului, de la opiniile celor care acuza violenta strazii la conspiratiile celor care au gasit acolo doar interese politice si minciuna. Am vazut Piata exaltata sub aceleasi forme ale ridicolului, de la raportarile celor care vad acolo o revolutie impotriva dictaturii la viziunile cruciatilor anti-orice. Problema majora este faptul ca nici macar inventariind toate aceste surse pozitionate la extreme nu mai reusesti sa gasesti calea de mijloc. E ca si cum, e doar un exemplu!, ti-ai propune sa intelegi democratia punand laolalta comunismul si nazismul. Si-atunci ce-i de facut? Ce merita retinut din noianul de zgomote care inconjoara Piata? Ce trebuie inteles, mai departe de Bucuresti, din zecile de proteste care au impanzit Romania?

Politica. Consensul

In ultimul secol, uite ca e si istoria asta buna la ceva!, toate conflictele autohtone care au opus statul societatii s-au soldat fara exceptie cu victoria autoritatii publice. Chiar si atunci cand contestarea insasi a parut sa stea la fundamentele ordinii de stat, precum in decembrie 1989, dezbaterea critica a fost administrata pe cale birocratica, adica asumata ca atare de puterea politica si golita de orice sens civic. Nu e nimic complicat, o stim de vreo suta de ani: democratizarea se naste, invariabil, la mijlocul tensiunii dintre cetateni si cei care-i guverneaza. Or, singura dezbatere care a animat Romania postcomunista pana in acest ianuarie 2012  a fost cea despre calitatea umana a celor iesiti din laboratoarele partidelor politice. Daca aceasta ar fi fost conforma cu o serie de standarde morale, am crezut naiv toti!, automat democratia romaneasca ar fi crescut precum personajele din basmele copilariei. Credinta neclintita in faptul ca “omul sfinteste locul” sufera acum, pentru prima oara, o lovitura teribila. Si e foarte bine ca se intampla asta!

Am auzit in mod repetat in Piata oamenii declarandu-si dezamagirea in raport cu intreaga clasa politica si cu mecanismele ei de selectie. Si cand toata lumea pare sa greseasca, atunci problema nu mai e de cautat doar la partide, ci si in sistemul care le produce. In acest sens, da, revolta oamenilor iesiti in strada e una anti-sistem. Doar ca protestatarii nu lupta cu sistemul-asa-cum-ar-trebui-sa-fie, ci lupta cu sistemul-asa-cum-e. Indignarea lor nu poate fi subsumata, pur si simplu, unui trend global, desi exista o stare de lehamite in raport cu felul in care e construita, in general, lumea. E-adevarat, am auzit in Piata naivitati induiosatoare, “nu mai vrem guverne conduse de concerne”.

Mai important insa, i-am simtit pe cei de acolo, pe cei pe care i-am vazut, pe cei alaturi de care am schimbat cateva vorbe, intelegand ca o democratie nu se poate sprijini pe calitatea umana a celor care o administreaza. Greseala asta s-a facut in repetate randuri, inclusiv la ultimele alegeri, cand milioane de romani s-au dus la urne pentru a pune stampila pe propriul cavaler alb al integritatii si anti-coruptiei. Si cand votezi asa, tot ce vei obtine lupta surda: daca ti-a iesit cavalerul, surazi triumfator si degeaba; daca nu, injuri printre dinti si astepti ca sortii sa se intoarca. La naiba, insa, democratia nu e un joc de Monopoly!

  • “Virtutile civice sunt mai putin o premisa a regimului democratic, cat o consecinta a constrangerilor institutionale ale acestuia. Cand o democratie este guvernata de indivizi cu moralitate precara si profil civic incert, ceea ce trebuie contestat nu este prezenta in spatiul public a acestor persoane, ci ordinea constitutionala, principiile si normele politico-juridice ce permit producerea si reproducerea unor asemenea figuri politice”, scrie politologul Daniel Barbu in “Politica pentru barbari”.

Si da, oamenii striga “Jos Basescu!”, iar la prima vedere e vorba de aceeasi personalizare excesiva si nefasta a unor probleme care nu vor trece prin simpla disparitie a unui personaj sau altul. Dar eu am vazut si altceva, iar radacina aceasta firava care a prins in solul nisipos de la Universitate merita retinuta, nu ingropata sub mormanul de acuzatii, idealizari si conspiratii: se striga, pentru prima oara, impotriva performantelor statului de drept ca atare. “Va rugam sa ne scuzati, nu producem cat furati” nu e (doar) despre Traian Basescu, Elena Udrea sau PDL. E despre expansiunea necontrolata a statului-asa-cum-si-l-au-imaginat-ei, in vreme ce noi am stat deoparte, revenind la urne din patru in patru ani pentru a ni se spune o noua poveste despre cavalerul alb care salveaza tara de corupti, de saracie si, evident, de guvernarea precedenta.  E despre performantele extrem de limitate ale cadrului institutional, stiu ca suna ca dracu’, dar iata ce palma data declaratiilor grabite despre “poporul neperformant”.

Generatiile astea pe care le-am vazut in strada se trezesc la sapte dimineata si ajung acasa cand da Dumnezeu, dar asta nu e o explicatie pentru scarba imensa pe care o au fata de agentii puterii. Explicatia sta in amestecul de coruptie si sfidare de care se lovesc zilnic si pentru prima oara nu mai cauta solutii simpliste. “Jos Basescu”? Nu e solutia, doar parte a ei, pentru ca nimeni din Piata nu crede ca o reforma profunda a statului se (mai) poate face sub patronajul actualului presedinte. Poate ca s-au radicalizat, dar cine ii poate blama ca nu au incredere cand ei vad la dreapta tuturor promisiunilor prezidentiale pe Elena Udrea, Gabriel Oprea, Traian Igas, Ioan Oltean, Roberta Anastase sau Elena Basescu?

Am vazut oameni in Piata, si nu putini, care au crezut in Traian Basescu si care inteleg acum ca, indiferent de intentiile presedintelui, o democratie functionala nu se mai poate sprijini pe bunele intentii sau pe integritatea personala. Am vazut in Piata, pentru prima oara, un conflict care opune statul societatii si care s-ar putea incheia cu o premiera istorica: infrangerea primului.

Dictatura

Romanii au, in mod evident, o relatie dificila cu puterea. Ne ajuta, iar, istoria sa gasim o multitudine de cazuri in care alesii poporului, purtati initial pe valuri impresionante de simpatie, au sfarsit in oceanul de ura al conationalilor. Am ajuns, insa, astazi sa credem ca un singur om face si desface toate lucrurile in Romania. Si nu e asa. Traian Basescu este la fel de extenuat si neputincios ca institutia pe care o reprezinta. Pentru ca, la un moment dat, a vrut sa faca totul, Presedintele s-a trezit in postura omului care nu mai poate aproape nimic. Toate iesirile sale publice arata asta, cantonarea in discursul anti-moguli arata asta, nervii sai izbucnind in cele mai neasteptate situatii arata asta. Si inabilitatea de a recunoaste esecul acesta simplu serveste drept carne de tun pentru confuzia alimentata de entitati precum Antena 3 (e doar un exemplu, cel mai vizibil, nu insa singurul). Lectia pe care putini au inteles-o este ca multi dintre cei pe care i-am vazut in Piata au acceptat deja acest esec.

Sunt oameni care stiu ca trebuie sa se implice, care cer un alt aranjament al statului de drept si care nu se pot opri doar pentru ca exista temerea ca efortul lor ar putea fi canibalizat de Dan Voiculescu. Si asta deoarece insusi Dan Voiculescu ar trebui sa se teama de “trezirea” celor adormiti pana acum: ei reclama participarea politica si deliberarea, nu o noua procedura de selectie electorala la finalul careia partidele politice actuale sa-si redistribuie cotele de exploatare a statului. Oricate ambitii ar avea Antena 3 si oricate iluzii si-ar face, crezand ca reprezinta vointa poporului, trend-ul din Piata e altul. Decupati pojghita subtire a argumentelor legate de recesiune – nu ele sunt motorul fundamental al nemultumirii, daca ar fi fost atunci nenumaratele initiative sindicale de a manifesta la cote nemaivazute s-ar fi implinit fericit – si priviti mai departe.

Piata a inceput sa fiarba in momentul in care oamenii au simtit ca politica le invadeaza si ultimul spatiu de autonomie: acela al competentei tacute si eficiente, cu efecte durabile si zgomote putin. Cazul Arafat a servit drept paradigma despre cum statul de drept se transforma intr-un stat nedrept prin simpla vointa a unui om.  Sunt zeci, sute de mii de Raed Arafat in Romania. Nu-i credeti atat de naivi incat sa-si imagineze tara ca pe studioul principal al Antenelor, cu Dan Voiculescu invitat de vaza. Exista o sansa ca dictatura propriei vointe, pentru ca despre ea este vorba, sa se apropie de final. Oricat de reformista ar fi, dictatura oamenilor nu poate promite mai mult decat dictatura legilor. Iar in Piata se invata deja alfabetul acesta care le va aduce multora sfarsitul. In ultima instanta, compromisurile facute in ultimele zile de actuala guvernare stau marturie pentru faptul ca exista posibilitatea reformarii sistemului. De jos in sus. Inspaimantator, nu-i asa, domnilor?

  • “O republica rosie, pestilentiala, cea a numelor de cod „Basescu” si „Voiculescu”, moare cu greu. Azi, valul de mizerie il duce in sus pe „Basescu” si in jos pe „Voiculescu”. Putea fi si invers. Asta-i tot”, scria in iulie 2006, poetul si disidentul Dorin Tudoran. Erau zile tulburi, patronul Antenelor tocmai fusese deconspirat ca fost informator al Securitatii, iar Traian Basescu se afla la apogeul popularitatii sale. Dupa zece zile petrecute in Piata Universitatii, sentimentul meu este ca protestatarii exact asta nu-si mai doresc: o republica in care scandalurile politice sa erupa la rigola, departe de orice inseamna valori concurente intr-o societate. Pur si simplu, oamenii s-au saturat ca tara lor sa fie catalogata ca fiind o democratie doar pentru ca organizeaza in mod regulat alegeri libere.


Violenta

Nimic mai simplu decat sa bagatelizezi ce se intampla in Piata Universitatii: ii invoci pe cei care spun tampenii, intretii suspiciunile iscate de interesele politice aciuate in jurul protestelor, exagerezi tendintele violente ale celor prezenti acolo. Nimic mai gresit insa sa crezi ca toate explicatiile acestea justifica bolovanii care au zburat pe 15 ianuarie in centrul Capitalei, devastand Piata Unirii si reluand credinta intacta ca doar huliganii pot face asa ceva. Trimitand la periferia preocuparilor izbucnirea de violenta riscam sa ratam toate motivele pentru care ea s-a produs. In conditiile in care doar o mica parte a celor implicati in evenimente erau ultrasi, intrebarea merita macar reflectie, daca nu un raspuns: ce ar determina un om normal, cu slujba in multinationala si blugi cumparati din mall, sa ridice o piatra de pe jos si s-o arunce cu furie spre fortele de ordine?

Generatia celor prezenti pe 15 ianuarie in Piata Unirii e generatia care va alimenta motorul economic al Romaniei in urmatorii 20-25 de ani. Ei vor plati pensii, vor asigura sustenabilitatea fondurilor de asigurari sociale, vor finanta constructia de drumuri si plata personalului bugetar. Ei vor bea in serile de weekend cinci-sase beri in Centrul Vechi si-si vor petrece vacantele de iarna la munte. Sau nu vor face asta. Depinde de raspunsurile care vor fi gasite intrebarii de mai sus. In functie de ele, costurile distrugerilor din seara de 15 ar putea fi mult, mult mai mari.

Viitorul

De cateva zile, in trena protestelor sta aritmetica electorala. Febra calculelor, a procentelor, iluziile de marire si prabusirile, toate vorbesc intr-o anumita masura despre neintelegerea care inconjoara fenomenul Piata Universitatii. Nu faceti comparatii cu 1990, nu e cazul si, slava Domnului!, strada nu contesta astazi un presedinte cu aproape 90% in preferintele publicului. O mare parte din Romania este inca tacuta, dar in masura in care tara pe care am vazut-o a tacut indelung in ultimii ani, ea a si crescut, invatand pe nevazute ca are un rol politic si ca poate fi un concurent loial al statului.

Acum, oamenii acestei Romanii cer normalitatea unui parteneriat cu cei care ii conduc, mai multa deferenta si un stat de drept functional, in care puterea sa guverneze, nu sa domneasca. Fara optimisme inutile: nu toata Piata e asa, nu toata Piata e compusa din oamenii astia si poate ca, in peisajul general al unei tari care merge mult dincolo de granitele Bucurestiului, ei sunt doar o minoritate. Pe ei am preferat insa sa-i vad, pentru ca vocea lor vorbeste despre o o societate cu fata spre viitor, nu despre un stat cu fata spre trecut.

  • In discursul sustinut miercuri seara, Traian Basescu a vorbit despre toate – despre aroganta altor politicieni, despre reforme, despre “deschiderea unui orizont de tara noua”, despre “poporul care se serveste prin fapte”, despre “comportamente modeste si decente”, chiar si despre dezvoltarea turismului si industria alimentara – si a facut-o intr-o ingrozitoare limba de lemn, de pe pozitia omului care stie ce trebuie facut. “Sunt de meserie comandant de nava si nu am ratat niciodata destinatia. Nu o sa o ratez nici acum cu Romania”, a fost practic raspunsul sau la apelul celor care vor ca valul de mizerie ce-l duce acum pe Traian Basescu in jos sa-si mute  definitiv cursul de pe traiectoria actuala. “Avem nevoie de o alta platforma de incredere pentru acest proiect”, a spus la un moment dat presedintele, referindu-se la legea sanatatii. Fara sa vrea, domnul Reformescu tocmai vorbise de propria moarte.

O analiza de Vlad Stoicescu

7 COMENTARII

  1. N-am mai citit de foarte mult
    N-am mai citit de foarte mult timp o analiza atat de amanuntita, pertinenta si obiectiva. De fapt, nu imi mai aduc aminte de cand n-am mai citit un comentariu, editorial, numeste-l cum vrei, care sa reprezinte pentru mine altceva decat prilej de a subanaliza motivul pentru care a fost scris sau de a aprecia (in sens negativ sau pozitiv) maiestria autorului in a manipula cu argumentatie aparent obiectiva. Bravo, Vlad!

  2. te recunosc!profund şi
    te recunosc!profund şi implicat,obiectiv, aşa cum ştiam că eşti! dacă îmi dai voie, am şi eu câteva consideraţii proprii, pentru că nu pot să tac, aş vrea să completez, să te mai contrazic pe ici pe colo:
    1.nu cred că există o soluţie politică de moment pentru cerinţele (acelea normale, profunde) ale pieţei.ar putea exista cel mult un semnal de înţelegere şi de acceptare a faptului că lucrurile trebuie schimbate, un discurs în acest sens şi un oarece plan pentru a face acest lucru..un semnal sincer? eu una nu mai cred în sinceritatea politicienilor noştri, care nu se vor putea lipsi de dorinţa de putere şi de câştig, numai pentru că vrem noi.orice s-ar încerca politic, cu oameni în stradă, cred eu că n-ar fi decât un paleativ pentru a-i trimite acasă sau înţelegeri de faţadă (pentru că nu le-a ajuns cuţitul la os!sunt bine tăbăciţi în luptele murdare dintre ei.).de aceea nu înţeleg, recunosc,ce anume doreşte piaţa concret, rezolvabil pe moment ( în afară de „jos!”).am citit propunerile de „pact” ale ong-urilor, dar nu cred că sunt o soluţie cu urmări rapide, care să mulţumească protestatarii, dintre care, aşa e!foarte mulţi vor tot felul de aiureli sau nici nu ştiu ce vor ( în afară de „jos!”). aştept un partid al nemulţumiţilor, unul care să nu semene cu cele pe care le avem şi care să se nască din oameni responsabili,respectaţi,sătui de minciună, hoţie, demagogie..şi toate celelalte, care să nu accepte corupţi şi profitori ca să-şi mărească aderenţa.aştept acest partid ca să am cu cine vota şi spera în continuare,chiar dacă voi fi dezamăgită iar peste 4 ani…nu se coagulează însă nimic!un pact al ong-urilor,o societate civilă mai activă,un spirit civic mai vizibil sunt foarte frumoase, dar nu vor putea controla PSD-ul când va veni la putere cu 6 milioane de euro datorii în bugetul partidului.am înţeles mesajul pieţei „profunde”, dar şi dacă vor sta în stradă până în ziua alegerilor, de fapt nu vom obţine nimic concret pentru viitor, ci doar unele compromisuri.s-ar mulţumi piata cu un compromis, ca să poată pleca acasă?nu vor accepta nicio înţelegere şi vor deveni din ce în ce mai radicali şi mai singuri?se vor lăsa până la urmă manipulaţi politic pe ideea că nu pot pleca de acolo cu mâna goală după atâtea zile de efort?nu cred că mai speră acum că vor deveni foarte mulţi. eu cred că cei care au vrut să iasă în stradă au făcut-o, iar ceilalţi nu vor să iasă, dincolo de orice motivaţie.poate nu cred , ca şi mine, că strada va oferi soluţia.
    2.mulţimea tăcută, cea despre care toţi cred că ştiu ce vrea, nu a avut aşteptări măreţe..dacă le-ar fi avut, acum ar fi fost în stradă sute de mii de oameni, nu câteva mii în toată România. există o înţelepciune lipsită de avânt a vârstei, iar cine a trecut prin Revoluţia din 1989 la o vârstă matură, nu mai poate crede după 20 de ani în minuni, nu mai iese în stradă ca să rezolve irezolvabilul.tot ce sperăm se limitează la decenţă.ori şi decenţa a murit în România…în toate taberele!inclusiv în piaţă, în mare măsură.până la urmă viaţa nu se limitează la politic.şi asta e singura mea trimitere la evenimentele din 89.
    3.îmi pare rău, dar nu pot să cred că tinerii „cu slujbă in multinatională si blugi cumpăraţi din mall”,sunt cei care formau majoritatea celor care au aruncat cu pietre în forţele de ordine!şi nici nu cred că se poate generaliza despre generaţia care peste 20-25 de ani va fi motorul României, cu trimitere la cele câteva zeci de tineri violenţi din piaţă, ca exponent al dorinţei de schimbare.dar e posibil să nu fi înţeles eu corect mesajul ăsta.cred că mulţi nu ies în piaţă tocmai datorită violenţei, care a rupt mitul Revoluţiei mentale, aşa cum începuse ea.nu mă pot solidariza cu galeriile de forbal ce strigă sacadat pe ambele părţi ale bulevardului, cele care aruncă prin stadioane cu scaune, petarde şi apoi vin să spună că şi ei sunt români …nici cu acei „studenţi” care veneau pe drum cu feţele acoperite de fulare ( probabil ca să nu-i recunoască la tv părinţii lor care muncesc din greu să-i ţină în capitală şi care cred despre ei că sunt în sesiune).nu m-as putea solidariza nici cu intelectuali violenţi, corporatişti violenţi , mame şi bătrânici isterizate, agitând de mână copiii aduşi de acasă, să facă ce?, în piaţă.
    4.susţin că există democraţie în România ( cei care au trecut prin dictatura ceauşistă sau comunistă simt profund acest lucru, chiar dacă sunt nemulţumiţi de foarte multe aspecte ale vieţii politice, de politicieni, de salarii de tot felul de lucruri.păcat că unii au cam uitat cum era.).n-o fi perfectă, n-o fi suficientă, dar există.”slava Domnului!, strada nu contesta astazi un presedinte cu aproape 90% in preferintele publicului”.era întradevăr foarte grav dacă după 20 de ani de, totuşi, democraţie, s-ar fi contestat un preşedinte cu 90% voturi.nu cred în democraţiile care aleg un preşedinte cu mult %! e foarte normal ca un preşedinte să nu sară cu mult de 50%, e foarte normal ca preferinţele unei naţiuni să nu fie uniforme (chiar dacă alegi între două „rele”, TREBUIE să te duci să alegi!).nu e normal să crezi că un preşedinte va face minuni!înseamnă să nu fi citit niciodată constituţia.dar nu cred că cei care l-au votat pe preşedinte au crezut vreo secundă ca va sta de decor precum predecesorii.pentru asta plăteşte acum, pentru implicarea pe care votanţii săi au dorit-o!
    5.nu cred că se poate reforma sistemul „de sus în jos”.reforma trebuie să pornească de jos în sus, din fiecare..nu e nevoie de strigături în piaţă pentru asta.şi mai trebuie să înţelegem că oricâte conduceri politice sau de stat se vor schimba sau vor fi schimbate, atât timp cât toate structurile de sub aceste conduceri vor fi formate din aceiaşi oameni, care majoritatea nu doresc de fapt nicio schimbare, chiar dacă vorbesc despre ea , nu se va întâmpla nimic.dacă oamenii de bună credinţă, profesioniştii, tăcuţii,competenţii, cei cu idei şi proiecte, nu se vor implica în continuare nici în politică,nici în sistem şi nu vor lua atitudine, fiecare în bucăţica lui de Românie, vom defila cu o mai tânără generaţie de politicieni, formaţi la şcoala „pestilenţială” (culoarea nu mai e determinantă!) a celor care acum vor face pasul în spate şi-i vor scoate la rampă pe oportuniştii pe care-i şcolesc şi-i îndoctrinează în spiritul interesului de partid şi al celui propriu, de parvenire: lupii tineri din politică, cu ceafa groasă şi discurs mai colorat, mai empatic,dar la fel de demagogic.
    6.dacă preşedintele şi-ar fi pus ţărână în cap, arătând ce mult îi respectă şi-i înţelege pe cei din piaţă, pe cei de acasă şi pe cei de pe Facebook,aş fi fost scârbită!”dl.Reformescu” a ratat pentru că a vrut să facă reforma de sus în jos,de unul singur şi cu orice preţ!dar cel puţin e consecvent şi chiar crede că el poate. dincolo de hăhăielile şi gafele lui, e un luptător.nu m-am aşteptat nicio clipă că şi-ar da demisia, dar nici nu l-aş fi respectat dacă ar fi făcut-o la presiunea străzii.ar fi însemnat un precedent periculos.preşedintele votat trebuie schimbat prin vot, curajul opiniei trebuie să se manifeste în primul rând la vot, voinţa populară trebuie să fie rezultatul votului democratic, nu o joacă de-a hoţii şi vardiştii prin piaţa unirii sau o mânăreală de partide care nu au soluţii, dar au o ură comună. această înverşunare, încă, menţine un capital de înţelegere pentru preşedinte: nu poţi să nu te gândeşti că frontul comun făcut cu atâta delir de opoziţie, uneori şi de oameni ai puterii, şi mai ales de antene, înseamnă că le deranjează profund interesele economice, singurele care-i unesc pe politicienii români, aşa cum am văzut în cei 20 de ani.nu-ţi poate da nimeni preşedintele perfect, guvernul perfect, politicienii perfecţi în parlament..aşa ceva nu există decât pentru naivii lui Diaconescu.deci dacă nu vom merge la vot, în continuare, decât 40% din români, pe motiv că nu avem ce vota, dar nici nu se vor implica în politică oamenii adevăraţi, iar apoi pe cei votaţi vom încerca să-i schimbăm din stradă,nu înseamnă că vom avea mai multă democraţie.piaţa nu mă satisface, e din ce în ce mai „băşcălioasă”-cel puţin din ce vezi la tv-iar asta compromite demersul real, sincer, al celorlalţi.
    îţi mulţumesc Vlad pentru că mi-ai dat şansa să înţeleg mai mult din ce se întâmplă, privit din prisma unui om tânăr, neînregimentat,dar care, cred eu, nu trebuie să stea contemplativ deoparte.Bravo, Vlad!

  3. Vlade, citind EVZ in ultima
    Vlade, citind EVZ in ultima vreme si comparand cu ce scrii aici nu pot decat sa spun ca „te-ai salvat”. Am decis sa nu mai deschid pagina web EVZ. Si usor usor o sa tai si alte publicatii ce le mai accesez online. Daca n-o fac imi poluez creierul pur si simplu :).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.