Daca adevarul este linia care se trage intre lucrurile ce sunt si cele ce nu sunt, nu gresim scriind ca Romania e in zodia gri a celor ce poate sunt. Cine poate baga mana-n foc pentru una ori pentru alta?
Daca albul este alb, a spune despre el ca poate fi si negru ar reprezenta o deformare a adevarului in mai toate tarile spre ale caror culturi publice, institutionale aspiram. Poate ca aspiram doar cu titlu de inventar, neconvenindu-ne defel exigentele adevarului. Una dintre ele este ca nu poti indoi realitatea in functie de propriile interese fara a leza direct intregul adevar care ne guverneaza pe toti. Sau poti?
Cumva, intre multele exemple romanesti de adevaruri croite pe suportul falsurilor, tratamentele restauratoare nu pot fi decat momente de recastigare a increderii. Increderea ca, totusi, albul e alb, iar unele adevaruri sunt nenegociabile. Despre unul, am scris saptamana trecuta in “Cealalta fata a integritatii: Directorul Transparency Romania, Victor Alistar, suspect de frauda academica”.
Adevarul acesta il luam cu noi pentru mai departe.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Scari cu personalitate
AICI.
-
Europarlamentare
Daca vreti sa votati, chiar daca nu stiti cu cine, studiati bine lista si, mai ales, cititi exact despre sistemul de vot din frumoasa, dar aglomerata noastra tara – AICI si AICI. Eu una chiar ca nu stiu cu cine sa votez…
Am urmarit Eurovisionul, ca tot romanul. M-a distrat madama din Paris care a tinut mortis sa prezinte punctele Frantei in franceza, desi toata lumea vorbea in engleza. M-a mai distrat si interventia ungurilor, care au acordat “12 Hungarian points” si, bineinteles, m-a distrat show-ul, care mi s-a parut la granita penibilului, dar plin de nuante encomiastice la adresa Chinei.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
O supravietuire cu Oscar
Dintre toate cartile lui Radu Cosasu, aceasta “O supravietuire cu Oscar” este cea mai evreiasca. In primul rand, asa cum autorul insusi noteaza, de la bun inceput, cartea “strange si organizeaza din cele sase volume de Supravietuiri aparute din 1973 pana in 1989 la Cartea Romaneasca – avandu-l ca redactor pe ultimul poet evreu de mare insemnatate din literatura romana, Florin Mugur, iar ca directori pe Marin Preda si George Balaita – toate acele nuvele in care un nume, in loc sa se adune pe o carte, cum sta scris in acel Testament, dimpotriva se pierde printre carti, printre articole, printre despoti si supusi, printre idei si utopii cu cat mai generoase, cu atat mai cuprinzatoare de minciuna si sila. O intamplare – bucuresteana, dar si cosmica – face ca acel nume ce se pierde sa fie al unui evreu. E ceea ce ii da o calitate care, de multisor poveste, e de netagaduit: aceea de a sti sa supravietuiasca”.
Radu Cosasu este – o stim prea bine – ultimul mare supravietuitor din literatura romana, si nu doar atat, ultimul mare supravietuitor evreu. Reteta, daca despre reteta poate fi vorba, acestei treceri prin viata in contra destinului e explicata concis, dar decisiv in “O supravietuire cu Oscar”.
La baza, la origine, evreu din Bacau, pe nume Oscar Rorlich, scriitorul devine si, mai tarziu, redevine Radu Cosasu, o afirm – cu toata taria subiectivitatii – cel mai important autor roman din ultimele decenii.
Supravietuirea sa este autoexplicata astfel: “El se pierde, se schimba in alt nume, dar, rezistent pana la cruzime, perfidie si duiosie, ii asigura acestuia cantitatea de indoieli, angoase si dureri din care sa extraga ceea ce se numeste, din ce in ce mai temator fata de crescanda indecenta a termenului: farmecul vietii. Cum, cat si pana unde rezista un nume pierdut – acesta ar fi subiectul celei de a saptea supravietuiri, in fapt prima incercare de sistematizare a unei experiente nearticulate hotarat”.
“Solutia Cosasu”, faimoasa sa rezistenta prin si intru Caragiale, dublata de arta de a lua totul in tragic si nimic in serios, are un start. Si acest punct zero este explicat tot in “O supravietuire cu Oscar”.
Iata-l: “Ea incepe cu o nuvela la persoana a treia – scrisa in 1956, sub influenta proaspetei lecturi a Armatei de cavalerie babeliene si a celor Doua mii de ani sebastieni, cand, pentru prima oara, refuzand conformismul si cenzura, autorul descoperea vocea utecistului mesianic si a evreului mic-burghez, doi bucuresteni punand la cale o zdravana contradictie – ca dupa aceea sa se incredinteze fara sovaire acelei persoane care nu mai face un secret din cum, ce si cine o cheama pana la spasmul final”.
Supravietuirea este o proba de lunga durata, cel mai vechi si, fireste, cel mai important maraton dintr-o viata de om . Oscar Rorlich devenit Radu Cosasu “continua sa creada in cititorul care faureste din ambivalenta, din ambiguitate, din acel totodata care asigura distanta (in greceste – ironos) si complicitatea, acea forta a ironiei fara de care azi nicio inteligenta nu se mai poate emotiona la o poveste”.
De ce si-a adunat Radu Cosasu nuvelele evreiesti intr-o carte? Raspunsul este el insusi sfasietor de ambiguu, de ironic, de tandru, deci de cosasian: “In sfarsit, gratie acestei ironii – totodeauna obsedate de concizie – autorul nu mai gaseste cu cale a explica de a socotit presant in 1996 sa-si organizeze nuvelele evreiesti intr-o carte, sa le dea o singura voce, la 40 de ani dupa acel 1956, la 900 de ani dupa primul pogrom, acela de la Worms, si s-o depuna la Editura Hasefer in prima zi a anului 5757, cand antisemitismul, dupa cum va aprecia si posteritatea, a intrat intr-o noua experienta, incetand a mai fi o problema evreiasca”.
Stilistic, si risc, in dizarmonie cu criticii, pedaland acceleratia acestei afirmatii, “O supravietuire cu Oscar” atinge perfectiunea cosasiana, inca de la primele acorduri, de la melancolia acelui “cord batut de ganduri” cu care, din fericire, incepe: “In anul 1947, in orasul Bucuresti, pe strada Cuza-Voda, la numarul 80, locuia un tanar in varsta de 18 ani, al carui nume de botez era Oscar. Tatal sau raspundea la acela de Isac, mama, la Melania”. Despre asta e vorba.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Capcanele istoriei
Cand esti editorul “Antologiei rusinii dupa Virgil Ierunca” si-ai exersat toata viata, justificat, o scarba constanta fata de cei care si-au frant pozitiile verticale inaintea puterii de orice fel, nu e o proba de miopie istorica sa te duci la Palatul Cotroceni si sa-i spui vremelnicului conducator, oricare ar fi acela:
“Timp de 10 ani cat ati fost, sunteti presedintele Romaniei, nu ati facut decat sa ne asezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al Romaniei, trebuia sa ne asezam. Si pentru asta va multumim”?
Care e exact diferenta, in termeni de raportare personala, intre cuvintele lui Gabriel Liiceanu de mai sus si cele ale lui Adrian Paunescu de mai jos:
“Cand spun drumul acestui partid, spun drumul pe care va merge acest partid, compus din oameni iluminati de aceeasi idee a libertatii si a dreptatii. Cand spun drumul acestui partid nu vad o traiectorie a unei forte oarbe. Vad ceea ce sufletul meu a auzit hotarandu-se prin gura celui mai curajos dintre noi, Nicolae Ceausescu”?
Printre motivele pentru care nu se mai face tara asta bine: pana si oamenii care au capatat un capital de notorietate, profesionalism si autonomie intr-un domeniu se simt datori sa-si puna “drumul” si aspiratiile in seama unui Carmaci.
