Celor care sunt recunoscuti dupa figura

O pilda, la capatul unei saptamani marcate de o succesiune regala ce ne-a amintit un diagnostic mai vechi livrat de Cristian Tudor Popescu: "Ii vad pe concetatenii mei care urmaresc cu nesat aceste «stiri» ca pe niste pesti mici ai adancului orb, inotand cu gura cascata dupa cacatul de balena venit de sus".

0

Maurice Bowra a fost un mare critic literar englez, presedinte al Academiei Britanice la sfarsitul anilor ’50 si o figura extrem de influenta la Oxford in epoca postbelica. Despre el circula urmatoarea legenda.

Intr-o zi, Bowra a mers impreuna cu niste colegi sa faca baie in raul Cherwell. Departe de ochii curiosilor, barbatii au ales sa inoate goi. La un moment dat insa, pe neasteptate, un grup de doamne si-a facut aparitia. Rusinati, barbatii si-au acoperit, din reflex, cu mainile partile intime. Mai putin Maurice Bowra, care a preferat sa-si ascunda fata intre palme spre stupoarea prietenilor. “Domnilor, nu stiu despre dumneavoastra, dar eu sunt cunoscut in Oxford dupa figura”, le-a explicat criticul partenerilor de inot.

Iata recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Femeia nisipurilor

Kobo Abe (a murit la 68 de ani in 1993) a fost un fel de Franz Kafka al literaturii japoneze. Daca l-ati citit pe Kafka, deja stiti despre ce vorbesc. Daca nu, puteti incerca „Femeia nisipurilor” o cartea semnata de Abe, suprarealista si cosmareasca.

Va redau doua fragmente pe care nu le pot lasa in urma.

Pagina 104: „Ziarul era la fel ca intotdeauna. Se mira la gandul ca nu il mai citise de o saptamana, caci nu era aproape nimic nou. Daca si gazeta era o fereastra deschisa spre lumea din afara, atunci geamul ei era inghetat”.

Pagina 105: „Nicio stire interesanta. Totul era un turn de iluzii, din caramizi iluzorii si gaunoase. Daca viata ar fi alcatuita numai din lucruri importante, ar fi ca o casa periculoasa de sticla, greu de manuit. Dar viata de toate zilele era intocmai ca titlurile din ziare. Cunoscand lipsa de insemnatate a existentei, toata lumea aseaza centrul compasului in propria-i casa”.

  • O lalaiala

AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • A cincea poezie pentru acea necunoscuta

Alteori, ma uit la tine
si il vad pe insusi
Dumnezeu,
nu ma sperii, nu ma revolt,
nu ma ascund.

Esti atat de frumoasa
incat doar eu pot sa
inteleg,
esti atat de imperfecta
de parca te-a pictat Chagall.

A venit apoi
dimineata
era prea devreme,
toti oamenii fara adapost
dormeau,
la nivelul ochilor lor
curgeau prin oras
crupe de dame
Am intors globul
si a inceput sa ninga
in luna lui august.

Trezeste-te, iubito,
ti-am adus un
anotimp
fraged.
“Fa sa fie vara la loc!”,
ai protestat,
si desigur ca
asa am facut.

Oamenii imi spun
tot mai des
ca nici nu existi,
ca eu te-am creat
cuvant din cuvintele mele.
Ii Indur, nu-I sfidez,
le tac.

Ma intorc la tine,
“Ce e nou prin Lume?”,
intrebi
“Nimic”, iti raspund,
si te iubesc nebuneste,
desi astazi,
8 octombrie 1931,
la 92 de ani,
a murit
cel mai batran
student din lume,
un englez din Portsmouth,
fost marinar,
om
care si-a infruntat
plictiseala finala
cu Facultatea de Medicina.

O insecta iti tulbura
umarul stang,
si tu o cruti.
Eu cern toate frazele lumii
pana ramane o poezie
pe care ti-o dau
la schimb
pe aceasta lacusta.

  • Zidul

Exista, mai ales acum, pornirea sa scriem despre ziduri si, totodata, in mod foarte curios, suntem indemnati sa le spulberam, crezand ca astfel vom obtine. Ce vom obtine? Libertatea? E o neintelegere intre noi. Libertatea are alte solutii – eu, unul, cred ca ea e dincoace de caramizi. Imi cladesc zidurile, departe e o lume gresita, o cunosc, o cutreier, dar nu o vreau, imi repugna si o refuz, asteptand ca viata sa-mi tot spuna cat face. Zidul imi definitiveaza si imi legitimeaza si dragostea, si poezia. Anticii erau mai intelepti, stiau ca fericirea se cade intotdeauna ingradita.

Candva primeam cateo femeie in cetate, ascultam albumele Pink Floyd fara pauza, ne insoteau si cand ne iubeam, chitara lui Gilmour ne dadea puteri, aveam norii nostri cu tot confortul si puneam pret pe metafizica. Viata curgea atunci, asa cum a remarcat candva Clarkson, ca un solo de saxofon. Aveam tonul unui tanar convins ca poate sa intarzie primavara. Pink Floyd iti da, e adevarat, aripi, dar zborul acesta are gratie doar cand e in adancul personal.

Imi face placere sa-mi incep visele si, uneori, chiar sa le duc pana la capat. Muzica lui Waters ajuta si nu cred in nuante atenuante ale acestei convingeri. Dar vad si cum altii isi vand clepsidrele, care nu mai indica de-acum niciun timp, iar existentele se duc fara mari probleme, dar si fara stralucire.

„Da-mi ceva concret!”, imi striga alteori una sau poate ca alta dintre ele. Urcam atunci, agale, cum imi e felul, in turn si le aratam zidul. “Vezi, l-am construit in liniste, eu am masoneria mea, eu am mesterii mei, ei imi dau cuvintele si eu le asez unul langa celalalt, ca sa putem sta impreuna aici o vreme si sa vedem ca e bine, ca Dumnezeu dupa ce a facut cerul si pamantul”. De la o vreme, n-am mai primit ascultare, fericirile au devenit mic-burgheze, iar, mai tarziu, de-a dreptul mici. “Nu iti ajunge ce ti-a dat viata?”, mi s-a urlat, iar eu am raspuns, fara ecou, “Nu, nu imi ajunge!”. Eram inca naiv.

Inca dinainte de retea, fiecare avea zidul sau, si avem nevoie de ziduri, oameni buni, nu mai luptati in contra lor, caci abia prabusite veti vedea atacand vidul. S-a spus in acuzarea mea: “Tu vorbesti intotdeauna atat de patetic!”. Am ramas adesea singur, au trecut anii, s-au facut treizeci, si simt numaratoarea inversa in oasele care-mi prevestesc boli grave si in inceputul de miopie si in mortii mei, dar ma incapatanez cu zidul meu, la care nu gasesc niciun rost sa renunt. Mi-am jucat demult toata zestrea de sperante pe un cal care nu a avut noroc. Si ce daca ar fi avut?

Voi credeti, probabil, ca odata zidul cazut vom fi impreuna, dar daca ati sti istorie, chiar si pe a voastra, ati intelege ca nu vom fi. Nu exista nimic durabil, dincolo de zid. La inceput, esti sigur, fireste, ca vei schimba lumea, si pleci sa lupti in razboiul acesta in care s-au sfarsit toti inocentii. Il vei pierde si, daca nu iti ingrijesti zidul, vei gasi, la intoarcere, numai si numai ruine. Mai cititi basme? Nu ma intelegeti gresit: trebuie sa plecati pe frontul acesta, ba chiar in avangarda, asa se cade, si o sa va intoarceti infranti, si o sa va ascundeti unii de altii cicatricile. Asa v-a fost scris tuturor.

“Dar nu totul e desertaciune!”, obisnuiam sa ma revolt altadata. Dau play nostalgiei, pun inca o caramida, iar apoi o alta, o iubire, apoi o ura, mi-am facut din zid nu doar o credinta ci si o garderoba, am adunat aici toate sentimentele, si le port fara sa se asorteze, fara stridenta, ca un om.

Nu exista de partea aceasta a lunii concert, nici macar un concert de taceri, care sa explice cum, de fapt, zidul este totul. Iar aceasta se va intelege deplin abia dupa o alta calatorie, ceva mai indelungata.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Camasile vor fi iarasi albe

„Nu l-am recunoscut in uniforma care imi statea, dintr-o data, in fata. Supt, palid, ras pe cap, chipiul in mana, privirea coborata. Se asezase, cuminte, de partea opusa a mesei lungi si inguste, langa ceilalti detinuti. La capetele mesei vegheau sentinele. Aveam disponibile zece minute, pachetul pe care il adusesem urma sa fie desfacut, in fata ostasului, la incheierea convorbirii.

Astepta, cu capul plecat, vorbele banale de care avea nevoie. Nu veneau. Ridicase privirea, imi zambea copilareste. Ochii rosii, umflati, speriati. Cearcane adanci. Buze arse. Ma asigura ca este sanatos. Munca grea, desigur, arsita si praf, dar se descurca. Zambea cu gratitudinea acelor orfani fericiti ca si-au regasit parintii si are cine sa-i aiba, din nou, in grija.

Tata avea 50 de ani. Nu imbatranise, dar asa mi se parea. Secventa mohorata, puturoasa, il facea batran. Uniforma ii era mizera. De obicei, hainele preluau ceva din structura sa pedanta, ordonata. Acum, uniforma imbraca un paduche, ca in primele saptamani in Transnistria, cand vazuse, ingrozit, pe gulerul camasii candva albe, paduchele. „Asa nu merita trait, asa nu”. Infrant, doborat de rusine, era gata sa grabeasca sfarsitul. „Ba da, merita, merita!”, auzise, prompt, somatia sotiei. “Merita supravietuit. Dupa aceea, camasile vor fi iarasi albe. Apretate si albe”, repetase fara sa-i poate clinti mutenia.

Merita supravietuit, merita? Supravietuise, iata, pentru a redeveni ceea ce fusese atunci, in lunga noapte a deportarii: un paduche. O simtea, o simteam si eu, juvenilul paduche, fiu de paduche. II promiteam, totusi, si eu, camasa alba a sperantei”.

Norman Manea, in “Intoarcerea huliganului”, el insusi personaj intr-unul din cele mai bune pasaje scrise vreodata despre secolul care a dezbracat omenirea de camasile albe. Vor fi iarasi albe?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.