Merg de la Stockholm la Karlstad, intr-un tren care nu goneste, lasand calatorii sa se bucure pe indelete de frumusetea aspra a Suediei. Se sfarseste luna iulie. Este foarte cald pentru oamenii Nordului. Eu aproape tremur de frig. Cand am aplicat pentru bursa care face acest text posibil, Ionela Ciobanu locuia in localitatea Valea Seaca, judetul Bacau, si nu avea niciun act de identitate – avea sa fie usor de gasit, unde sa se duca?
Intre timp, cu buletinul eliberat in primavara acestui an (primul ei buletin – la saptesprezece ani de cand ar fi avut dreptul la unul) a plecat in Suedia, la partenerul sau. M-am intunecat: mi-a fost frica, o frica pe care reporterii o cunosc bine – sa nu le pierd urma, sa nu ii ratez, sa nu ii intalnesc niciodata. Am luat primul avion spre Stockholm. Apoi am urcat in acest tren.
Karlstad inseamna “orasul soarelui”, are 87.000 de cetateni, o universitate, o catedrala si doua ziare care inca se tiparesc si se citesc, in dispretul crizei globale a presei scrise. In ultimii ani, pe strazile sale linistite, a inceput sa se intample asa: in fata magazinelor centrale si a centrelor comerciale de la periferie au aparut barbati si femei care stau in genunchi, cu capul plecat si un pahar de plastic in fata lor. Au venit tiganii – nu nu e nimic peiorativ in acest cuvant.
Suedezii trec pe langa ei si uneori le arunca in paharele de plastic monezi, coroane suedeze de valoare mica. Am venit in Karlstad sa aflu ce se afla in spatele acestor oameni care stau in genunchi cu capul plecat.
Am emotii. Nu e bine – reporter – sa ai emotii, dar am. Nu i-am mai vazut pe oamenii despre care voi scrie, dar nu va fi greu sa ne recunoastem, intotdeauna recunosti oamenii despre care trebuie sa scrii. Ne-am inteles telefonic cu privire la intalnire – cat te mai poti intelege telefonic cu cineva in anul 2015.
Ne imbratisam pe peron. Calatorii trec pe langa noi si se mira. Eu stau o clipa imbratisat cu un barbat pe care il vad pentru prima data in viata mea. Un tigan care cerseste in Karlstad. E un barbat nu inalt, dar puternic. Din profil seamana unui corsar. In dreapta noastra, femeia lui aproape ca zambeste. Femeia isi tine palmele incrucisate si degetul mare al mainii drepte ii mangaie degetul mare al mainii stangi. Si ei au emotii. Imi ureaza bun-venit.
Mergem intr-un bufet, Alin imi ofera o cafea. Nu am puterea sa il refuz. Ei doi nu vor nimic, imi spun ca nu le trebuie nimic, dar nu ii cred. Stiu sa recunosc priviri ca ale lor: nu au bani. Exista ceva cumplit, greu de indurat, in privirile oamenilor care n-au. Ii ascult. Cuvintele lor se rostogolesc ca o avalansa. E foarte greu sa pui o ordine cronologica in intamplarile – cele mai multe dramatice – care au fost vietile lor.
Inceputul este in Dobrogea. Ionela este orfana de mama. Nu-si aminteste cum arata mama sa. Era prea mica atunci cand a murit. A ramas in grija tatalui. Mai are doua surori, dar nici de ele nu-si mai aminteste. Dupa ce a ramas orfana, tatal Ionelei s-a recasatorit si nu s-a mai ingrijit de ea. Femeia foloseste acest verb despre care ati mai auzit poate in basmele copilariei in care apare o mama vitrega: “M-a gonit.”
Reconstituirea faptelor – din amintirile Ionelei si ale femeii care a “adoptat-o”, Eugenia Cantaragiu – ne arata ca tatal sau a abandonat-o in gara, i-a dat o paine sa aiba, si a lasat-o asa in viata. Apoi a disparut.
Copilul – sa tot fi avut atunci vreo cinci-sase ani – s-a pus pe plans. Tot cu acel tren calatoreau niste tigani din Valea Seaca de Bacau care mergeau la munca, la CAP-uri, la camp, cum era pe atunci. Ei au coborat la Cogealac, judetul Constanta. A luat-o o femeie, sotia sefului de echipa a tiganilor plecati la cules de vie. Ei n-aveau copii ai lor, dar luasera sa creasca o fata, tot pierduta, tot gasita, tot fara acte. Si orfanele au prins imediat drag una de alta. Dupa ce au luat cele doua copile, ca-n povesti, li s-au nascut trei copii ai lor.
Ionela a ajuns in Valea Seaca. Tatal sau “adoptiv” a inceput sa il caute pe tatal biologic, a dat de veste peste campiile Dobrogei, dar a durat ani buni pana l-a gasit. Intre timp, sora vitrega a Ionelei a inceput sa se simta tot mai rau. Femeia care le-a adoptat a mers cu ea prin spitale, pana a aflat ca sora vitrega a Ionelei avea virusul HIV. Trecuse de mult Revolutia, incepuse nebunia tranzitiei, tot mai multi copii mureau de SIDA in Romania. Printre ei, si sora aceasta intamplatoare a Ionelei. Popa abia daca a vrut s-o duca la groapa, crestineste.
Cand a inceput sa alerge dupa acte, mama vitrega a Ionelei a auzit de la un reprezentant al statului roman aceste intrebari: “Da’ ce esti tu femeie, casa de copii? Ii strangi pe toti de pe strada? Cine te crezi?”. Si a dat-o pe usa afara. Tatal biologic al Ionelei a aparut pe la sfarsitul anilor ’90, cu gandul sa o ia inapoi acasa. I-a tot pacalit pe parintii adoptivi ai fetei ca le da actele sa poata sa mearga si copila la scoala. Mintea. Nu avea ce sa le dea. Apoi, deodata, a disparut din nou. N-a mai aparut niciodata. Povestea ramane mutilata de ceata.
Ionela a crescut, a avut un iubit – Dafinel. A nascut o fiica – ajunsa acum la varsta adolescentei. Primul ei copil a ramas in grija tatalui. Ionela l-a cunoscut apoi pe Alin, si-a refacut viata cu el. Acesta a inceput sa se agite sa ii scoata acte. A facut totul singur, ba chiar in contra autoritatilor.
E o epopee juridica – ar trebui sa scriem un tratat de specialitate! – pentru un asemenea caz de inregistrare tardiva a nasterii (istoricul acestor incercari juridice poate fi consultat cu zeci de documente si acte!). Caci, in speta Ionelei Ciobanu nu se stia unde este ingropata mama biologica, nu se stia nimic de tatal biologic, nu se stia unde s-a nascut, nici cand. Alin a aflat totul.
“De tatal Ionelei nu se mai stie nimic. Nici daca s-a prapadit. M-am dus la Politia din Babadag, de care apartinea, si l-am dat in urmarire generala. Politia ce mi-a zis? Daca pleca din tara, trebuia sa vina sa i se elibereze pasaport – ca se pleca cu pasaport pe atunci, nu cu buletin. Daca era mort, tot trebuia sa aflam… Parca a intrat in pamant!”
Alin Falcaru, partenerul Ionelei Ciobanu
„Am ajuns la un frate de-al tatalui Ionelei care mi-a spus: ‘Bai, maica-sa fetei era dintr-un clan de romi caruia ii tinea evidenta bulibasa – pe caiet, nu-i ducea la moasa. Si caietul ala s-a ars, nu mai exista, sa stim unde si cand s-a nascut copilul. Asa era la noi, atuncea, se nastea in casa si bulibasa tinea evidenta. Statul nu stia nimic…’”.
Alin Falcaru, partenerul Ionelei Ciobanu
El a mers – ca un detectiv – sa refaca tabloul care au fost primii ani din viata Ionelei. “Eu, ca persoana fizica, mergeam si ma interesam peste tot. Si ei, de la Primarie, cu dreptul si obligatia de a merge, nu mergeau, ca nu-i interesa”. El a aflat ca cele doua surori (biologice) mai mici ale femeii sale au fost adoptate (nici ele nu aveau acte!) de un unchi de-al Ionelei
“Era un unchi de-al ei cu nevasta, si nici ei n-aveau copii. Le-a luat pe astea doua fete, deci pe surorile lu’ Ionela, dar fara acte. La vreo cateva luni de zile a murit femeia la unchiu’, cum s-ar zice, si omul le-a dat – una e in localitatea Crucea, din Tulcea, si una e prin Ramnicu de Jos, tot in judetul Tulcea.” Ionela nu le-a revazut.
Alin insa: “M-am intalnit eu cu ele, ca n-aveam bani sa merg si cu Ionela, m-am dus, am cautat din maternitate in maternitate, tot judetul Tulcea si tot judetul Constanta, sa pot sa gasesc o radacina, ceva de unde sa incep. Si intamplator m-am gasit cu o persoana care cauta aceeasi poveste. Si era tatal adoptiv la fata aia mai mica, Mihaela. Dar omul avea bani, a platit sa faca testul ADN…”. Acest test – destul de complicat – care determina identitatea unei persoane, inclusiv data nasterii, costa acum zece ani aproximativ douazeci de milioane de lei vechi.
Acesti bani ar fi trebuit sa fie platiti de Primaria Valea Seaca, unde domicilia Ionela Ciobanu. Dar autoritatile locale au refuzat atunci sa faca acest efort financiar, motivandu-le Ionelei si lui Alin lipsa fondurilor. Primaria din Valea Seaca nu a raspuns niciuneia dintre solicitarile noastre de a lamuri problema persoanelor fara identitate din comuna.
Era 2004.
De atunci, Ionela a nascut alti trei copii – toti au ramas, la fel ca mama lor, fara acte. Doi baieti – Eduard, cel mare, de sapte ani, Abel, cel mic, de trei ani. Intre ei o fata, Ilaria, de cinci ani. Fata a fost inregistrata – in fals – pe numele unei cumnate. Alin e dintr-o familie cu sapte frati. Cand i-a venit sorocul nasterii, Ionela a luat buletinul cumnatei si asa a fost primita la spital. Aceasta fiica a ei este singura care are certificat de nastere. Problema a fost ca acea cumnata a mai nascut un copil in acelasi an, la o distanta de doar sase luni. Asa a inceput statul roman sa se interseze de situatia Ionelei Ciobanu.
“Am vrut de multe ori sa ma duc la o televiziune, cu copiii, sa-mi dau foc in fata televizorului. Eram disperat, pur si simplu. Cand se imbolnaveau astia mici, Salvarea nu mi-i lua: ‘Da-mi acte, pe cine iau in Salvare?!’ Si nu mi-i lua.”
Alin Falcaru, partenerul Ionelei Ciobanu
V-am spus ca e ca in “Mizerabilii”! Painea furata de Jean Valjean era acum un copil inregistrat pe numele unei alte femei. Totul intr-o incercare disperata a unei mame de a da o identitate fiicei sale! Copiii care nu exista nu primesc alocatie, nu au drepturi in sistemul de sanatate, si nici scoala nu prea pot face. Cercul saraciei este definitiv.
Nu s-a deschis o actiune in instanta impotriva Ionelei Ciobanu, sansa a facut ca istoria ei sa fie aflata de o feminista de la Centrul FILIA, care a continuat lupta lui Alin Falcaru cu inertia statului roman in a asigura continuarea subdezvoltarii pentru cei mai vulnerabili dintre noi. Andreea Braga avea – din stricta intamplare – bunicii vecini cu parintii adoptivi ai Ionelei Ciobanu. Fara aceasta coincidenta, povestea ar fi ramas pentru totdeauna o alta drama muta.
CIFRA
24 septembrie 1984 este data de nastere a Ionelei
Ciobanu, o data stabilita de autoritatile romane
treizeci si unu de ani mai tarziu.
In luna iulie, in Suedia se innopteaza greu. Zilele sunt tot mai lungi, soarele rezista pana la miezul noptii. Traversam “Orasul Soarelui” catre un camp, unde stau tiganii in rulote si masini mici.
Alin stie bine Karlstad-ul. Aici s-a stabilit, de ceva vreme, una dintre surorile sale, care a facut si facultate si lucreaza acum ca translator. In familiile de romi cum e a lui Alin, fetele au mai multa carte decat baietii, pentru ca baietii se duc la munca si le sprijina sa-si faca un rost. Mai tarziu, fetele le intorc, pe cat posibil, serviciul.
Prima data cand a venit in Karlstad – e mai bine de jumatate de deceniu de atunci – Alin canta la un acordeon. Mergea. Exista o strada plina de terase, unde suedezii se desfata cand clima le ingaduie. Dar a picat si treaba asta. A venit inflatia de cantareti. Asa a ajuns Alin sa cerseasca. Face 150-200 de coroane pe zi, in jur de douazeci de euro.
Doarme intr-o masina Nubira break, acolo, pe camp. L-a costat cateva sute de euro. Nu circula cu ea. Reuseste sa trimita acasa, la copiii si la mama sa, in fiecare saptamana aproape cincizeci de euro. Ca sa reziste in Nord, Alin a dormit pe sub poduri, chiar si la minus treizeci de grade Celsius. Ajungem sa purtam intocmai acest dialog:
– Alin, cati ani ai?
– Am treizeci si sase, dar arat de cincizeci. Mi-a cazut si parul din cap. Imi caut de munca, nici mie nu imi place sa cersesc. Uneori ma mai angajeza suedezi cu ziua, dar se feresc. E tot mai rau. Multi tigani s-au tinut de rele si ne-au stricat si noua toate sansele.
Asa traiesc oamenii acestia, care stau in genunchi cu un pahar care ramane gol in cele mai multe zile. Ganditi-va acum ca aceasta plecare – in Suedia – a fost cea dintai ocazie cand Ionela a iesit din Palamida. A luat un autocar care a adus-o pana aici. A vazut pe geamul autocarului dealuri si vai si rauri si case si oameni noi. Un continent intreg. Sunt curse dese intre Valea Seaca si Karlstad sunt zeci, poate sute de tigani din comuna lor care si-au luat lumea in cap pana aici.
Ionelei nu ii place in Suedia. Ii e dor de copii. Are o fotografie printata in care zambesc toti. Cerseste cu ea in fata unui supermarket de la periferie. In ziua dinaintea zilei in care ne-am intalnit n-a primit aproape nimic. Echivalentul a cinci euro. Toata ziua aceea a plouat.
Celor doi le e dor de copiii lor ramasi acasa, cu mama lui Alin. Vorbesc des la telefon. Au un Nokia vechi. Cand aud vocile copiilor, Alin si Ionela, oameni in toata firea, plang. Ce altceva ar putea sa faca?
“Au venit doua sute de tigani din partea Buzaului. Pana in toamna cade si Suedia. Nu mai e viata la Karlstad.”
Alin Falcaru, partenerul Ionelei Ciobanu
“La Edi, baiatu’ meu cel mai mare, ii place cartea enorm. Noi toti – eu, fratii mei, surorile mele – am fost la scoala, avem opt clase minim. Si el n-are voie? De ce? Unde e dreptatea pe lumea asta?”
Alin Falcaru, partenerul Ionelei Ciobanu
Plec din Karlstad cu gandul ca o sa ne revedem toti, peste o luna, in Valea Seaca. Ionela si Alin vor sa se intoarca atunci. Imi notez in jurnalul on-line aceste cuvinte:
Astazi mi-a dat o cafea un om mai sarac decat mine. E un om care cerseste aici. Si am baut cafeaua aceea. Imi vorbea despre podul sub care a dormit un an si jumatate. Si cafeaua ardea. Si m-am simtit ingrozitor ca omul acela a platit pentru cafeaua mea. Niciodata n-am putut sa inteleg cum pot unii sa traiasca (fara nicio remuscare, fara sa dea nimic inapoi) din banii altora mult mai saraci decat ei. Ii dispretuiesc pe toti acestia.
Desigur, ce scriu eu aici contrazice teorii economice si alte cacaturi, dar nu contrazice omenia, internationala oamenilor buni de pe planeta pamant, mai vechea obsesie babeliana. Dupa cafea, i-am invitat pe cersetor si pe sotia lui la pranz. Au acceptat, greu. Ei mananca o singura data pe zi, seara. Am luat cate un cheesburger fiecare, am impartit o portie mare de cartofi prajiti de la acel fast-food si m-am simtit mai bine, aproape om din nou. Cand ne-am despartit, eu si cersetorul ne-am strans in brate.
Fotografii de Daniel Vrabioiu & Andrei Craciun
Montaj video: Cosmin Pojoranu
“Cersetori in orasul soarelui” este a doua parte a unui dosar de presa pe care l-am asamblat bucata cu bucata, de-a lungul zilei de 22 noiembrie 2015. Dela0.ro a publicat, in total, patru parti la intervale de 3 ore. De ce? Am detaliat pe contul de Facebook.
* Acest material a fost realizat in cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educatie, sub egida Premiilor Superscrieri, non-fictiuni care schimba lumea. Competitia anuala Premiile Superscrieri este o initiativa a Fundatiei Friends For Friends, care promoveaza jurnalismul narativ si scrierea creativa in Romania.
