Ceva imposibil, chiar la inceputul spectacolului

Una dintre cele mai vechi recomandari in arta teatrului suna cam asa: ca spectatorii sa va manance din palma, inghititi sabii, scuipati foc, contorsionati-va trupul intr-un anumit fel, pe scurt, faceti ceva imposibil, ceva de neuitat, chiar de la inceputul spectacolului. Oricarui tanar actor care aplica asta i se garanta succesul.

0

Am vazut recent filmul „Pasolini”, in care Willem Dafoe il joaca foarte bine pe marele si controversatul regizor. Nu o sa scriem despre film, e doar un pretext necesar oricarui inceput. Plus ca nu e vreo mare capodopera, dar are meritul de a ne reaminti una dintre ideile favorite ale italianului: oamenii conformisti n-au schimbat niciodata nimic.

E nevoie de oameni framantati, nefericiti, agonizand pe interior, desirati emotional si care sunt intr-o permanenta cautare, credea Pasolini. Acestia sunt cei care isi pun intrebarile esentiale, care nu iau lucrurile asa cum sunt, care aduc critici si cauta mereu alte si alte cai de a iesi din impasul social creat de sistemele inradacintate social si educational dintr-o tara.

Pasolini a fost, intai de toate, poet. Un poet pasionat de Rimbaud nu avea cum sa nu dezvolte o latura romantica si idealista, dar si un spirit critic ascutit. A iubit in egala masura arta, cinematografia si fotbalul. Si a descoperit de tanar ceea ce anticii le transmiteau ucenicilor de actori: e nevoie sa faci ceva socant, chiar de la inceput, ca sa fii luat in seama. Si asa a si facut. Cei care i-ati vazut macar unul dintre filme stiti exact la ce ne referim.

Ceea ce poate nu ati descoperit inca este ca tot ce a facut italianul a fost din dragoste pentru ceilalti, din dragoste de viata si, mai ales, din dragoste pentru arta si cultura. Pentru el, sa socheze publicul a fost o forma de inalt rafinament, un fel de fina ironie, aproape ca o ciupitura in obraz – hei, treziti-va odata, chiar nu vedeti ce se intampla in jurul vostru?!

Fara sa va recomandam neaparat filmul despre Pasolini, va recomandam arta creata de el. Si daca filmele lui nu sunt pe gustul vostru, incercati-i proza sau poeziile.

Iata si obisnuitele recomandari.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Perioada Salman Rushdie

Dupa frenezia numita Haruki Murakami – cateva luni in care n-am citit decat cartile japonezului visand pisici si intrand cand si cand in celalalta lume – am intrat intr-o perioada de lectura mult mai cerebrala si istorizanta: devorez Salman Rushdie.

Am citit acum cativa ani „Versetele satanice” si „Furie”, carti care mi-au placut, dar fara sa ma dea pe spate. Apoi, la inceput de 2015, am zis sa citesc volumul autobiografic „Joseph Anton. Memorii” despre anii de fatwa ai lui Rushdie. Pe urma mi s-a deschis apetitul si am citit „Copiii din miez de noapte”, o carte care mi-a placut la nebunie si acum ma delectez cu „Shalimar clovnul”.

Ca orice autor, cand te adancesti in universul lui scriitoricesc si descoperi metafore, si Rushdie are marile lui teme favorite: dezradacinarea, care uneori e dubla, familia ca sursa eterna de rele in comunitate si in lume si ideea, pe care am regasit-o pana acum in toate cartile citite, ca cele mai importante lucruri din viata se intampla in lipsa noastra, cei vizati de ele.

Si, bineinteles, teme care au legatura cu istoria si cultura Indiei, mai ales cu Casmirul, dar si cu mai tanarul stat Pakistan. Uimitor cum in cartile lui descoperi legatura dintre familie, traditii, dragoste, religie, islamism si terorism si, mai ales, intelegi cum s-a putut naste, chiar in inima Indiei, una dintre cele mai severe forme de intoleranta.

Cel mai emotionant, insa, mi se pare felul in care personajele lui – in egala masura traditionaliste si foarte actuale – aduna de fapt toate dramele noastre marunte si duc o lupta a disperarii cotidiene de tot felul in numele unei idei mai mari pe care – la fel ca noi – nu prea o inteleg bine. Caci ce fel de libertate este aceea in numele careia omori oameni, daca tu nu reusesti sa te iubesti sau sa ierti?

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Vasco

Am avut si eu profesori care m-au format, academic, in cei mai bine de treizeci de ani de scoala pe care i-am facut.

De la unul dintre ei, un prof extraordinar de literatura universala, am invatat cine este Gogol. M-a si ascultat la lectia „Gogol”. Daca nu l-as fi placut atat de mult, poate nu as fi citit niciodata nici „Nasul” si nici „Mantaua”, neintelegand mare lucru din clasicii rusi, deci din literatura. Dar nu despre el as vrea sa scriu, ci despre Vasco.

E posibil ca Vasco sa nu fi fost chiar asa cum mi-l mai amintesc eu, dar n-are nicio importanta, pentru ca, de fapt, toti oamenii chiar sunt asa cum ti-i amintesti. Vasco a fost profesorul meu de istorie din liceu. Am invatat in Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploiesti, liceu mare, cu pretentii, chiar cu mofturi.

Eu urmam o clasa de profil, asa ca faceam istorie de imi iesea pe nas. Imi placea istoria, a fost mereu materia mea preferata, una dintre putinele care ma interesau, in fond. Mereu am vrut sa inteleg cum dracu’ am ajuns, noi, oamenii, aici si asa. N-am invatat istorie de la Vasco, sau nu doar istorie sau nu doar istorie cum ati crede, conform rigorilor scolare. Desigur, isi facea si el cursurile, conform programei, ca toata lumea. Dar nu despre asta e vorba.

E vorba ca pe Vasco il durea-n palarie de cei care nu voiau sa invete. De la el am invatat ca invata doar cine vrea sa invete si de restul trebuie sa te doara-n palarie. E o lectie importanta. Vasco avea, asa credeam noi, si aveam motive sa credem, si darul paharului. Nu bea mult, dar bea suficient cat sa fie foarte simpatic. Era mistocar, ii placea viata, dar se refugiase din existenta intr-un fel de sictir metafizic, pe care eu il adoram. Vasco era misto.

De la el am auzit prima data o chestie: ca omul, dupa cincizeci de ani, se gandeste in fiecare zi ca poate sa o mierleasca. Exact asa a zis omul. Era un verb care nu se gasea in vocabularul multor profesori, distrusi de morga. Vasco vorbea ca un om, ca un om adevarat. Si asta imi placea la el. Aveam vreo cinspe ani si nu ma gandisem serios la cum se gandesc oamenii ca o vor mierli.

La banchetul din clasa a doispea l-am auzit spunand, cu privire la viata, si acest atotcuprinzator: „Pula mea…”. Eram deja absolventi, nu mai aveam bariere intre noi. Am baut si noi cu Vasco. Am terminat liceul la saptispe ani. Eram minor, dar asta nu-l interesa, nu ma interesa. Am baut cu Vasco. M-a luat de umar. Era, ca mine, minion, si mi-a zis: „Craciune, sa te tii de treaba, ca te bag in pizda ma-tii!’. Niciun profesor nu-mi mai vorbise asa cinstit. L-am pupat pe obraji.

Am fost la banchet si anul urmator, student deja. Am fost cu un prieten tatutat tot, Vasco s-a uitat la el din cap pana-n picioare, era abtiguit, dar a zis asa: „Tu nu esti de la noi, dar nu conteaza”. Pula mea, deci. Prietenul meu tatuat nu era de la noi, dar nu conta. Sa nu conteze e o lectie fundamentala. Vasco o stia cel mai bine.

Vasco m-a invatat ca orice om are o istorie si ca istoria, aia mare, e de fapt suma acestor istorii. Daca nici asta nu e o lectie, atunci eu nu stiu ce sa va mai spun. Vasco era batran, sau asa credeam noi, niste putoi. La varsta aia, toti oamenii par batrani.

Era si schiop, semana cu un diavol pitic. Il iubeam pentru indiferenta lui, care se vedea ca ascundea totusi o profunda intelegere a vietii asa cum e ea. De la Vasco am invatat prefata la viata. E deja enorm.

Apoi, nu mai stiu cum, am aflat ca a murit. Era acum vreo trei ani. Ma gandisem ca Vasco murise de ani buni, credeam ca era foarte batran, obisnuiam sa glumim cu el: „Normal ca stiti istoria, doar ati trait-o!”. Adevarul e insa ca n-am stiut niciodata ce varsta avea.

Am fost la inmormantare. N-am avut curaj sa ma uit spre cruce, sa nu stiu niciodata ce varsta a avut. Vasco mi se parea atemporal, dincolo de timp, de conventia timpului.

Cred ca, in felul meu, l-am iubit. I-am cumparat o coroana pe care am scris ceva ce nu se scrie pe coroane. Am scris „RIP Vasco”. Ma amuza ideea ca s-ar putea ridica din cosciug, ca s-ar uita la mine si la prietenul meu din liceu, Horia, si ar zice: „Craciune, te-ai tinut de treaba?, ca te bag in pizda ma-tii! Ce scrie, ba, aici? Faceti misto de mine, a?!”.

N-am plans la inmormantare. Vasco era un om vesel. Ne-ar ar fi dat un sut in cur cu piciorul ala beteag daca ne-ar fi vazut ca pisam ochii. Scriam pe atunci liric, chiar si in lucrarile de control, la o olimpiada scolara am facut cacatul praf cu un text penibil, in care vorbeam despre – atentie! – posterioritate. O confundasem, imberb cum eram, cu posteritatea. Vasco mi-a zis: „Posterioritate, Craciune?!” Si a ras: „Fii, ba, atent ce scrii!”. De la Vasco am invatat sa fiu atent ce scriu.

N-am mers la inmormantarea niciunui alt profesor, desi au mai murit. De ce? Nu stiu de ce. Poate pentru ca de la Vasco am invatat ce importanta e moartea in viata unui om. Si asta e istoria.

  • Un spectacol de teatru

“Terorism”, in regia lui Felix Alexa, la Nationalul bucurestean.
  • Un alt spectacol de teatru

“Casa cu pisici”, de Radu Iacoban. La Teatrul Foarte Mic, tot in Bucuresti.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Adevaratul Guantanamo

In primavara aceasta, la Bucuresti s-a vorbit – cu toata seriozitatea pe care o poate investi intr-un discurs un fost presedinte al Romaniei – despre „guantanamizarea” tarii. Unii au zambit, „eh, mai exagereaza si Basescu”, desi singura optiune pe care ar trebui – in mod normal – sa ti-o permiti inaintea unei asemenea comparatii ar fi sa te simti, pur si simplu, ofensat.

In adevaratul Guantanamo, la inceputul verii lui 2013 mai stateau 166 de prizonieri, „suspecti de terorism” zburati din toate colturile lumii (in unele cazuri si cu sprijinul Romaniei, despre care exista informatii certe ca ar fi participat in programul de detentie al CIA). Astazi mai sunt 122. O parte dintre ei au fost „plasati” deja de autoritatile americane in tari terte, care si-au asumat statut de gazde pentru niste oameni lasati practic fara trecut si fara viitor.

Sase dintre cei 44 de prizonieri eliberati in ultimii doi ani de la Guantanamo au fost transferati in Uruguay chiar asa – echipati in costumele lor portocalii, fara sa stie unde merg. Pe aeroport, la sosire in noua lor patrie, li s-a inmanat un document pe care scria ca „nu exista nicio informatie care sa indice ca au fost implicati in activitati teroriste”. Atat.

Dupa 12 ani petrecuti in iadul de la Guantanamo, nici macar o scuza oficiala n-a fost, macar din complezenta, scrisa pe hartie. In noua lor tara, cei 6 arabi retinuti si interogati vreme de mai bine de un deceniu, fara ca nicio proba sa-i acuze in mod direct, n-au nici macar o moschee unde sa mearga sa se roage la Dumnezeul lor.

Tabloul complet, AICI.
  • Unul vine, altul pleaca

Eleganta, rafinament, discretie la audierile parlamentare de saptamane trecuta pentru validarea propunerilor de ambasadori in SUA (George Maior), Germania (Emil Hurezeanu) si alti parteneri intru atingerea obiectivelor strategice. Totul bine si frumos la capitolul „Periat candidatii”, mai putin bine si frumos la evaluarea concreta a planurilor si proiectelor asumate (trecute si viitoare).

Iata, de pilda, cazul ambasadei de la Washington.

Fostul ambasador (Iulian Buga) n-a stat nici doi ani in functie – si-acum vine noul ambasador, Maior, si spune la audieri ca-si asuma ca obiectiv „aprofundarea coordonatei economice” pentru ca „este inadmisibil ca SUA, cea mai importanta economie a lumii, sa fie doar al 11-lea investitor in Romania”.

Nimic de comentat – dar spune cineva si ce anume n-a facut fostul ambasador Buga de s-a ajuns in situatia „inadmisibila”, si ce anume vrea sa faca viitorul pentru „aprofundarea” ei?

La fel pe palierul „eliminarii vizelor” – ani si ani la rand s-a asumat asta ca obiectiv, fara ca vreo evidenta publica sa indice miscarea lucrurilor intr-o directie sau alta.

Cel mai important parteneriat strategic cu care se mandreste Romania de un deceniu – cel cu SUA – e complet lipsit de dimensiunea practicilor, procedurilor si rezultatelor sale. Cu alte cuvinte, si daca as vrea sa functionez ca un lichidator al ratiunii diplomatice instalate pe linia Bucuresti-Washington n-as putea s-o fac utilizand uneltele de auto-evaluare ale statului – pur si simplu, pentru ca ele nu exista.

In Romania, obiectivele se asuma public la inceputul unui mandat (diplomatic, in cazul de fata), dupa care nimeni nu mai face o evaluare reala, pe criterii, la vedere a celor asumate. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi, bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.