E suficient să nu fii așa, ci altfel? E de ajuns să nu fii de-al lor, ci de-al nostru?
În România, țara unor nesfârșite izvoare de maniheism, pare să fie. De treizeci de ani democrația noastră simulează un basm: feți-frumoși, care nu sunt zmei, aruncă buzduganul după zmei, care nu sunt feți-frumoși.
Feților-frumoși le ajunge că nu sunt – întrucât ceea ce îi definește în mod fundamental (și singular) este opoziția declarată pe gură. Toate ideile lor sunt anti. Toți cei care nu le împărtășesc opțiunile și metodele sunt alter ego-uri de zmei.
Contactul cu realitatea tinde să devină minim într-un astfel de aranjament politico-social. Capital rămâne doar faptul că unii vor să ne scape de alții, cu justificarea că ei nu sunt așa, ci altfel.
Împărțirea brutală a lumii românești între cei buni și cei răi funcționează, în consecință, ca un adevărat rai pentru impostori politici și civici.
Rețeta succesului public la noi? Să parazitezi toate cauzele bune și să folosești tot repertoriul anti, devenind astfel – hocus-pocus! – unul dintre cei buni, în sensul că nu ești dintre cei răi.
E magic, e ca la circ
Despre progresul nostru istoric, atât. În anii ’90 era de ajuns să fii anti-PDSR (neocomuniștii!) ca să treci drept reformator și pro-european. Un exemplu ilustru: Viorel Lis, cândva primar al Capitalei.
Alte exemple de vază: Călin Popescu Tăriceanu, tânăr liberal (pe atunci); Victor Ciorbea, sindicalist cu stofă de premier; Dinu Patriciu, afacerist trecut între timp în rândul celor drepți; Traian Băsescu, cel mai făt-frumos, mereu angajat în luptă cu zmeul zmeilor.
Impostorii noștri prosperă pretutindeni: de la presă la agricultură și de la administrație la societate civilă. Valorile noastre morale sunt cele care sunt – și sunt, mai ales, cele care ne-au adus aici, într-o alba-neagra cu principiile care ne ține loc de istorie recentă.
Descoperim plini de candoare că nu ne-a trecut comuna primitivă, în ciuda telefoanelor (cu mult mai inteligente, uneori, decât oamenii). Asta se întâmplă, în cicluri mereu reluate, pentru că singura metodă la care am apelat pentru a încerca ieșirea din comuna primitivă a fost metoda anti-comuna primitivă.
Românește, ne-am zis în acești treizeci de ani de democrație că e de-ajuns să fii anti pentru a păși înainte. În realitate, aproape fiecare anti a fost un pas înainte și doi înapoi.
Într-un asemenea context e inevitabil ca prăbușirile să nu fie remarcabile. La intervale ne trezim dezamăgiți de impostorii care ne-au promis marea cu sarea. Dar nu e, până la capăt, doar vina lor. Ideea lor a fost solitară – să fie anti, să scape lumea de FSN, PDSR, PSD. Asta nu obligă nici la școli, nici la spitale, nici la infrastructură, nici la bunăstare, nici – mai ales – la politici publice. Așa ceva obligă doar la declarații sforăitoare și cheamă lumea doar la circ.
România de astăzi e doar o consecință
Nimic nu e mai popular la noi decât verdictul dur livrat cabotin (anti!), kitsch-ul grotesc, urletele patriotarde, bagabonțeala, panglicarii, găinarii, moftangiii, lorzii jegului, șmecheria, șmenăria, barosăneala, bossăneala, cocălăreala, prințesăreala, clubăreala, golăneala, scurtăturile în toate carierele.
Într-o asemenea lumea, guvernarea (revendicarea ei, pregătirea ei, exercitarea ei) nu poate fi decât opera unor saltimbanci.
Bugetul se face așa, ca să nu fie altfel. Nu avem clasă de mijloc între hoți și proști. Importante sunt iluziile și entuziasmul tâmp. Fericirea a rămas, desigur, tot obligatorie.
Nu uitați să nu mai fiți săraci și să vă faceți CASCO pe sănătate (cum vrea ministrul liberal Costache, care e și el anti), întrucât România, sublimă țară bananieră în care uneori mai ninge, funcționează după reguli de junglă.
Suntem un popor eminamente vesel, orientat ferm spre circ. La propriu, ne strângem de treizeci de ani în tribunele publice ca să aplaudăm aceleași acrobații ale unor scamatori de bâlci.
Singurul truc pe care au dovedit că îl știu cei buni e să creeze iluzia că ei nu sunt cei răi.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
O victorie
Simona Halep a câștigat al 20-lea titlu al carierei sale după o săptămână în care nu a renunțat deși contextul a existat.
O revenire
Kim Clijsters e din nou pe teren. Nevoită să explice de ce a decis să revină a răspuns cu sfatul dat de soțul ei. <“De ce nu? Încetează să te mai gândești la “de ce?” și întreabă-te “de ce nu?”>
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O carte extraordinară
Gabriel Garcia Marquez. O viață, de Gerald Martin, Editura Litera.
Un film
Colectiv. Pentru că – așa cum spune chiar reclama care i se face – ne privește pe toți.
O carte de proză scurtă
Părul contează enorm, de Dan Lungu, Editura Polirom.
Un spectacol de teatru
Viziuni – oameni show. La Comedie. Cu Vizante.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Capitalism și cumetrie
Un interviu-portret cu Carlos Ghosn, cel mai faimos fugar de pe planetă: AICI.
