Clipa in care se sfarseste totul

Moartea survine uneori atat de abrupt incat curma, total pe neasteptate, destine atat de tinere care abia si-au gasit un drum in viata. Fara niciun semn, intr-o zi oarecare, ca aceasta in care cititi acest text, un accident stupid sau un hazard nefericit smulge dintre noi oameni dragi, lasand in loc o absenta cu care nu stim ce sa facem.

0

Acum o saptamana o fata misto – ne luam libertatea sa scriem chiar asa – a plecat dintre noi. Intr-o banala zi de marti, pe cand se afla in concediu. Era la terasa, abia comandase ceva de mancare, cand i s-a facut rau. Presa consemneaza un atac de cord sau o hemoragie digestiva. Sotul ei spune, insa, ca inca nu stie ce s-a intamplat.

Fata misto i-a fost colega Oanei Dan la NewsIn, au impartit multe momente, asa cum se intampla in redactii cand lucrai zi lumina, zi de zi. Moartea atat de neasteptata a fost un soc pentru toti fostii colegi, nimeni nu intelege cum de s-a intamplat asta, cum o persoana sanatoasa, sotie si mama, moare deodata, intr-o banala zi de marti.

Oare ce faceam noi in acea zi de marti? Era o zi anodina la munca? Ne enerva deja schimbarea de temperatura (incepusera cele cateva zile mai friguroase)? Ne gandeam la ce nu avem? Cautam un job mai bun? O vacanta de vara tarzie? Faceam planuri pentru Revelion?

Oare ce faceam? Orice faceam cu siguranta risipeam energie vitala cu niste nimicuri, cu niste colegi paranoici, cu vreun sef frustrat, cu prieteni nemultumiti, cu oameni care vor prea mult. Faceam cam ce facem in fiecare zi, ne preocupau aceleasi pseudoprobleme, aveam aceleasi nemultumiri, sufeream uitandu-ne la jumatatea goala a paharului sau a vietii, faceam proiectii si sufeream dezamagiri. Faceam cam ce fac oamenii, traiam mediocru si sufeream comun.

Nici prin cap nu ne trecea ca o viata e curmata brusc, asa cum prea multe vieti sunt prea des curmate brusc. Nu ne gandeam cu adevarat la ceilalti, niciodata nu o facem. Doar cate o veste socanta si tragica ne mai scoate din micutismea noastra (vorba Aurorei Liiceanu).

Si atunci suntem atat de socati si de preocupati de noi incat ratam mesajul. Ne frangem mainile o vreme, mai trece o vreme, timpul le vindeca pe toate, nu-i asa?, si revenim la aceleasi obiceiuri ridicole. Peste inca o vreme survine inca o moarte care ne mai rupe somnul dulce al vietii cotidiene. Urmeaza aceleasi intrebari, aceleasi mirari si aceleasi ratari. Invatam vreodata ceva?

Urmeaza recomandarile saptamanii, din care se pot invata mai multe decat ati crede.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Un film simpatic

Fara pretentii de mare productie, filmul „The little death” (expresie folosita cu referire la orgasm, n.r.) e o comedioara extrem de simpatica despre viata de cuplu, lipsa comunicarii si nevoia fiecaruia de a crede in propriile proiectii, oricat de gresite ar fi.
  • Tabuurile menstruatiei

Poate parea incredibil pentru cultura noastra, dar in multe comunitati asiatice femeile aflate in perioada menstruatiei sunt marginalizate si tratate mai prost decat animalele. Un proiect multimedia foarte bine realizat despre cateva dintre aceste femei.
  • Darul dagherotipului

Ce a insemnat inventia dagherotipului si cateva dintre primele imagini recreate astfel, AICI.
  • A manca sau a nu manca inghetata

Sunt un mare fan al inghetatei Magnum, dar odata ce i-am citit cu atentie eticheta si am mai dat si peste studiul asta mi s-a cam dus entuziasmul. Acum sunt in cautarea unei inghetate care sa nu contina chiar intreg tabelul lui Mendeleev. Sugestii?
  • Ce contin alimentele din supermarket

Si pentru ca tot am mentionat sfanta inghetata, daca v-ati intrebat vreodata cam ce inseamna toate draciile scrise pe ambalaje si daca sunt sau nu nocive, iata aici un ghid scurt sa va ajute sa faceti alegeri cat mai bune.
  • Alexithymia, o boala despre care ati crede ca nu exista

Exista oameni care nu simt emotii deloc, nici bucurie, nici durere, absolut nimic. Despre ei si despre boala de care sufera, AICI.
  • Un editorial

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Trei carti

“Nu” de Eugen Ionescu.
“Foamea” de Knut Hamsun.
“Malad” de Alexandru Voicescu.
  • Un festival

Undercloud. Teatru.
  • Back to black

Din cand in cand: aici.
  • Un articol 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Din nou despre gen. Gabriel Oprea 

  • Obiectivele mari

„As putea fi si eu o victima colaterala si as putea accepta acest fapt asa cum, teoretic, inainte am acceptat ca se poate intampla in cazul altora. Diferenta este ca atunci mi se parea ca exista o cauza inalta, nevoia de stat de drept, pentru care merita sa trecem cu vederea actiuni nedemocratice cum ar fi interventia serviciilor secrete in actul de justitie.”

Asa graieste doamna Elena Udrea, fost ministru, dar mai ales power broker in Romania cu Traian Basescu presedinte. E mai mult decat o confesiune. E o confirmare. A faptului ca sunt inca foarte multe lucruri de clarificat in povestea celor ce le-am traversat in ultimii 10 ani. Dar si a faptului ca oricata fascinatie e in puterea catuselor la mainile detestatilor zilei, pe ea nu se poate construi nimic cu adevarat.

O societate si o tara nu se salveaza doar cu dosarele procurorilor. Si nu se salveaza, oricum, cu evidente documentate si interceptate de autoritatile competente inca din 2010-2011, dar folosite in probatorii penale abia in 2015. Patru-cinci ani de libertate infractionala inseamna, totusi, in orice stat de drept insasi ratarea rolului social al actului de justitie, prin lasarea faradelegii sa se manifeste plenar.

Sa trecem cu vederea actiuni nedemocratice din nevoia de stat de drept. Asta spune Elena Udrea. E uluitor nivelul de incoerenta logica a asertiunii – nu poti sa nu te intrebi cum naiba, inainte sa fie o propozitie intre altele, a ajuns formula asta sa functioneze ca filosofie publica atotstapanitoare?

Caci nu, n-o spune acum doar doamna Udrea. O spun si apropiati ai regimului Basescu (apropiati in sensul de afini, de inruditi in spirit). De pilda, Dan Tapalaga, care explica acum cateva luni teza compromisului rezonabil de a-l baga la puscarie pe Dan Voiculescu, tinand-o pe Elena Udrea in libertate. „Obiectivele mari” – asa le numea ziaristul, si ele trebuiau atinse chiar cu pretul unei justitii partiale.

Le-am atins. Si-acum?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.