Cum să privești luna chiar dacă nu știi nimic despre ea

Un roman pe care autorul l-a rescris de opt ori. O poveste în care nu există telefoane mobile și în care oamenii își scriu scrisori. Un timp care curge altfel. Ultimul Murakami, autorul japonez capabil să stârnească isterii pop cu o simplă lansare de carte.

0

Dacă citești „Uciderea Comandorului. O idee își face apariția” se schimbă ceva în tine. Haruki Murakami chiar te învață că, deși durerea e inevitabilă, suferința e opțională.

Apoi îți arată că orice final e doar un nou început și te ajută să descoperi frumusețea din jur, ascunsă în cele mai insignifiante lucruri, cum ar fi felul în care cade lumina la amiază.

Haruki Murakami este cel mai popular scriitor japonez contemporan. Adaptând, numele lui înseamnă vreme bună, soare deasupra satului.

În cărțile sale timpul capătă altă consistență, orele nu au curgerea normală, fenomenele meteorologice se petrec mult mai senzorial, iar eroii sunt mai mereu niște singuratici. Toate acestea sunt premise suficiente pentru a face loc, ușor-ușor, fantasticului.

Știu cel puțin câțiva oameni care vor strâmba din nas că îmi place Murakami (nimeni nu-i perfect, lui Jonathan Franzen însuși îi place Murakami).

Vor spune că scrie după rețetă, că e prea comercial, că nu reprezintă cultura niponă și câte altele. Mie nu îmi pasă, îmi place Murakami orice ar scrie, m-a prins morbul ca pe microbiști obsesia pentru balonul rotund.

Așa că nu puteam rata „Uciderea Comandorului. O idee își face apariția”, primul volum.

A rescris romanul de opt ori, spune autorul japonez într-un interviu, pentru că nu reușea să găsească acel stil aparte care să te facă să nu mai lași cartea din mână. Iar când a terminat, i-a ieșit un roman de mari dimensiuni, fix în ciuda vitezei la care ne forțează tehnologia azi.

Ba mai mult, e un roman în care totul curge lent, greu, nu există telefoane mobile, se scriu scrisori și se programează vizite pe telefonul fix.

„Uciderea Comandorului. O idee își face apariția” este un roman despre singurătate şi artă, un omagiu adus Marelui Gatsby, după spusele autorului.

Povestea e simplă: un pictor de 36 de ani e părăsit de soție, forțat să se mute, rătăcește prin Japonia o vreme, apoi se stabilește temporar în casa unui amic, în mijlocul unei păduri, într-un vârf de munte solitar.

Aici își descoperă cu adevărat talentul, cunoaște un vecin misterios și are parte de o experiență cel puțin stranie, care implică un clopoțel vechi și un personaj extrem de bizar.

Ce înveți din carte:

Orice final e doar un nou început, iar frustrarea și furia nasc cea mai bună energie creativă. Cele mai satisfăcătoare conversații le poți purta cu un vecin abia cunoscut.

Opera are un farmec aparte, iar Don Giovanni al lui Mozart e cheia care te va duce în casa Amada, în acea atmosferă neverosimilă după care tânjești citind romanul.

Singurătatea e, la început, grea și nedefinită. Apoi prinde formă și e ca un prieten bun care te ajută la nevoie.

Ploaia e mai frumoasă într-o casă, pe un munte, iar privitul lunii e o experiență în sine, chiar și pentru orășenii fără pic de experiență în așa ceva.

Orice se poate întâmpla mai departe. Nu e nevoie decât de disponibilitatea ta.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.