Foarte multe din vocile comentatorilor cu trafic serios din online-ul romanesc s-au gatuit de indignare inaintea rezultatului votului, semnaland ca el e indicatorul fara echivoc al faptului ca grecii, descrisi ca niste lenesi nesimtiti, nu mai vor pur si simplu sa-si achite datoriile. Asta dupa ce, au indicat multe din vocile respective, au huzurit ani la rand pe spinarea monedei euro.Solutia? Sa fie lasati grecii sa se prabuseasca, astfel ca nimeni sa nu aiba impresia ca se poate trai pe cheltuiala altora.
Aici e loc de putina (de fapt, mai multa) istorie politica si sociala din Grecia ultimelor patru decenii. Strict tehnic, tara e o democratie din 1974, cand drepturile politice si sociale (ambele recunoscute in textul Constitutiei din 1975) au fost reinstaurate dupa 7 ani de dictatura militara (asa-numitul Regim al Coloneilor).
Drepturile acestea au venit la pachet cu o crestere substantiala a sumelor publice investite in cheltuielile sociale – adica in pensii, asistenta sau alte prestatii sociale. Din 1975 pana in 1981, cu Grecia condusa de o putere conservatoare (adica de Noua Democratie), circa 14% din PIB a fost “felia” reclamata anual de politicile sociale ale statului elen. Din 1982 pana in 1989, cu Grecia condusa de o putere socialista (adica de PASOK), cheltuielile publice au crescut in aceasta zona pana la 20% anual.
Una din primele masuri luate la inceputul anilor ’80 de guvernul socialist de la Atena a fost cresterea pensiilor agricultorilor cu 100% si a salariului minim din sectorul privat cu 40%. Grecia a obtinut statutul de membru al comunitatii europene in 1981, dar impactul acestei apartenente a fost, cel putin in primul deceniu, minim.
Cresterea segmentului de asistenta sociala a venit dintr-o filosofie a recuperarii decalajelor fata de Occident, nu ca urmare a vreunui sprijin financiar venit din Vest. Euro nu exista pe piata si, precum astazi, si grecii au fost nevoiti sa astepte, la vremea lor, vreo 7 ani de zile pentru a li se permite mobilitate deplina pe piata muncii.
Asta inseamna ca abia la inceputul anilor ’90, dupa un deceniu de prezenta in clubul statelor comunitare, a inceput si Grecia sa resimta direct beneficii financiare – asociate, in prima instanta, cu banii trimisi acasa de forta de munca migranta, apoi cu programele de asistenta ale Uniunii Europene.
Povestea dezechilibrelor bugetare ale Greciei insoteste in subsidiar incercarea tarii de a anula decalajele fata de Occident prin majorarea – fie si artificiala – a veniturilor populatiei. Inca din anii ’70 datoria publica a tarii incepuse sa creasca substantial, odata cu implementarea masurilor sociale.
Varful a fost atins sub guvernarea socialista din anii 1980. Iar la mijlocul anilor ’90, datoria publica a Greciei era aproape de pragul de 130% din PIB. Astazi e 175% din PIB.
Paradoxal, odata cu implementarea programelor de asistenta financiara ale UE, comunitatea europeana a alimentat si mai mult birocratia elena, finantand de-a lungul anilor ’90 infiintarea unor centre administrative menite sa descentralizeze operatiunile guvernamentale.
Iata, de pilda, cazul Agentiei elene pentru ocuparea fortei de munca, reformata din temelii pe bani europeni. In 2002, aceasta agentie dispunea de 60 de centre locale, pentru ca asa isi imaginase Europa ca poate combate somajul elen, alimentat substantial si de o participare scazuta a fortei de munca active. La inceputul anilor 2000, de exemplu, aproape 45% dintre greci se intretineau in regim propriu, lucrand in sectoare de subzistenta – precum cel agricol -, unde contributiile sociale erau inexistente.
Problemele structurale ale Greciei – cheltuieli sociale semnificative, nesustinute insa de un sistem eficient de contributii – sunt, asadar, mai vechi cu cel putin doua decenii decat intrarea in circulatie a monedei euro – “deplansa” acum pentru ca ar fi finantat “lenea si nesimtirea grecilor”.
Iar unele din aceste probleme au fost constant alimentate chiar de felul in care functiona Uniunea Europeana la inceputul existentei sale formale – finantand infiintarea unor institutii bugetare pentru indeplinirea unor obiective generale, fara stabilirea unor atributii si tinte specifice.
Ajutorul institutional acordat de Occident n-a ramas, totusi, fara urmari pozitive in Grecia, unde o treime din populatie lucra in agricultura in 1980. Douazeci de ani mai tarziu, procentul scazuse la 16%.
In alte situatii, povestea deficitelor bugetare grecesti nici macar n-are legatura cu decizia politica, ci – mai degraba – cu reinterpretarea ei de catre alte institutii ale statului elen. Iata un caz.
In 1996, guvernul grec a introdus un supliment la pensie, pentru a creste veniturile celor cu pensii foarte mici, dar si un ajutor destinat familiilor cu multi copii ale caror venituri se situau sub o anumita limita. Cea mai inalta curte administrativa de la Atena a deturnat, insa, decizia politica, stabilind ca toate familiile trebuie sa beneficieze de respectivul ajutor.
La fel, la inceputul anilor 2000, guvernul de la Atena a incercat sa reformeze din temelii sistemul de pensii, lovindu-se insa de rezistenta acerba a sindicatelor (extrem de puternice in Grecia). Demonstratii masive de strada au avut loc atunci in capitala Greciei, fortand puterea sa renunte la initiativa de reforma. Cine consulta presa perioadei de la Atena intelege ca grecii pur si simplu asa au interpretat propria “europenizare” – in spiritul unui stat social ale carui resurse trebuie sa mearga spre anularea decalajelor sociale fata de Occident. In orice alt scenariu, Europa nu avea sens.
Pe aceeasi filosofie s-a pliat si reforma in sanatate, cu implementarea unui sistem national in 1983 si extinderea lui continua, astfel incat la inceputul anului 2000 existau 170 de centre medicale in zonele rurale ale Greciei.
In privinta fondurilor structurale si de coeziune oferite de comunitatea europeana, Grecia a inceput sa beneficieze de ele abia la sfarsitul anilor 1980, dupa un deceniu de extindere accelerata a statului social.
Statisticile indica faptul ca economia elena a crescut la inceputul anilor 1990 cu 1% in fiecare an doar datorita finantarii europene – iar finantarea aceasta s-a dus in procente extrem de mici catre prestatii sociale. In primul deceniu de finantari europene, intre 40 si 50% din cuantumul fondurilor acordate Greciei s-au cheltuit pe obiective de infrastructura, intre 15 si 20% pe investitii in agricultura si aproximativ 8% pe obiective industriale.
Cumva, repartizarea aceasta a fondurilor – determinata de birocratii europeni – are efecte pana astazi, cand una din marile probleme ale Greciei este tocmai capacitatea scazuta de crestere economica prin activitate industriala.
Pe de alta parte, chiar obiectivele strategice ale statului grec – incurajate viguros de partenerii occidentali – au secat bugetele Atenei de resurse valoroase. Sumele investite anual, de pilda, in sectorul militar, situate ani la rand in jurul a 3% din PIB, mira in contextul fragilitatii bugetare elene.
Apoi, odata cu intrarea in circulatie a monedei euro si adoptarea ei de catre Grecia, sistemul financiar international a inceput nu doar sa imprumute Atena la dobanzi nejustificat de mici in raport cu bonitatea sa, ci si sa-i invete pe responsabilii politici eleni cum sa mascheze cresterea continua a deficitelor bugetare. Un foarte bun rezumat al situatiei poate fi gasit AICI.
In loc de concluzie: dupa ce te uiti la toate aceste date si incepi sa vezi peisajul in toata complexitatea lui, e dificil sa mai sustii povesti despre lenea grecilor si felul in care statul elen a profitat de implementarea euro, traind pe spatele celorlalti europeni.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Un interviu in doua parti
-
Un adevar greu de combatut
-
Criza din Grecia. Posibile scenarii
-
O analiza despre Grecia care pune lucrurile in context
-
Un motiv de ingrijorare
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Niste muzica
-
O invitatie la meditatie in cazul Greciei
Niste bogati vor pierde niste bani. Asta – in minunata lume noua – e o catastrofa. Niste saraci vor deveni si mai saraci. Nimic nou. Democratia ateniana cuprindea in corpul sau si sclavi. Nu se scandalizau filosofii din atata lucru. La fel e si acum.
Puterea e o chestiune de forta. Dintotdeauna. Asa va fi mereu, nu mai supraestimati omul – e un animal arareori rational si cumpatat. E lacom si coruptibil. La fel ca pe vremea vechilor zei.
Atenuarea democratiei de la Atena, astazi, nu e doar o proba de cuvant nerespectat. Bogatii au mai mult de pierdut – aici e cheia negocierilor esuate.
Altfel, lumea e plina de nebuni, iar naufragiile, asa cum stiu toti corabierii, au rostul lor.
Capitalul occidental e totalitar, nu va faceti nici aici iluzii. Nu admite opozitie si de aceea e scandalizat de precedent. Solutii? Nimeni nu stie care e solutia, de fapt.
Alternativele de capital sunt tot o forma de inrobire. Poate ca ar fi bine sa luam o pauza si sa dansam. O sa vedem altfel lucrurile. Sa ne mai gandim.
-
O noua observatie in cazul Greciei
Asta cu grecii (toti, vezi bine) care stau ei si o freaca toata ziua ma scoate din minti. Sunt acolo oameni care sclavagesc tocmai ca sa vina romanul mediu statistic si sa trandaveasca pe plaja. Nu va e, ma, rusine?
Litoralul Romaniei e un cacat cu motul la Mamaia, dar grecul care ii baga turistului Mythos-ul sub nas, micul grec patron de pensiune, e o lepra lenesa? Hai sictir, bai neoliberalilor la fara frecventa. Ganditi neispravit.
-
O carte
-
Mama mea este cel mai curajos om din lume
Aceasta nu este o poveste fericita. Scrisul elibereaza si poate ca uneori chiar vindeca. Dar exista si toate acele cuvinte care nu pot fi scrise fara a te lasa cu sufletul atat de dezgolit si de lipsit aparare incat doar unii poeti isi gasesc acest curaj, vecin cu nebunia.
Nu sunt unul dintre ei. Nu pot sa scriu despre mama mea pana la ultimele consecinte. Ce pot sa scriu insa este ca mama mea a avut si are inca o viata grea, ca si cum ar fi unul dintre acele personaje secundare impotriva carora autorul scrie, fara sens si fara masura, in contra.
S-a nascut in primavara anului 1962 – a doua dintre cele trei fiice ale unei familii sarace. Mama mea a dus povara unor greutati pe care poate in Cartea lui Iov le mai intalnesti in toata apasarea lor.
Tatal mamei mele, bunicul meu, a murit cand mama mea avea douazeci si cinci de ani, iar eu doar patru. A fost o nedreptate istorica, niciodata indreptata. Bunicul meu era foarte asemanator unui inger. Mama mea s-a maritat la douazeci de ani. Traieste si astazi cu tatal meu, un om – in esenta – bun.
Mama mea preda matematici intr-o scoala generala de provincie. Este profesoara si isi iubeste elevii, iar elevii o iubesc pe mama mea. Cand eram tanar, pot spune ca ma incerca gelozia pe aceasta vocatie impartasita. Apoi am fost fericit sa o vad in aceasta lumina.
Mama mea si-a strabatut jumatatea de secol incercata de suferinta, iar drumul este departe de a se fi incheiat. Am vazut-o pe mama mea deznadajduind, dar am vazut-o si continuand sa traiasca o zi si apoi inca una.
A mers pe aceasta cale, fara sa fie doborata definitiv de bolile pe care le-a infruntat, nu cu curaj, ci cu disperare. Mama mea traieste, iar mie asta mi se pare miraculos, caci este o mana de om, de o patologica fragilitate.
Mama mea si-a supravietuit fara sa zambeasca prea des si fara sa danseze, fara sa vada multe filme de cinema, fara sa petreaca in gradini de vara si fara sa se lase devorata de beletristica. Dar a supravietuit, acolo unde eu stiu ca demult m-as fi prabusit.
Mama mea este, fara sa stie macar, cel mai curajos om din lume. Si nu e adevarat ca optimismul ajuta prea mult. Mama mea nu este optimista. Este de un scepticism integral si are dreptate sa fie asa. Dar felul in care a adaugat si adauga timp zilelor sale este cea mai importanta dintre lectiile pe care mi le lasa mostenire.
N-o sa va scriu ca am invatat toate cele bune de la mama mea. Aceasta este la indemana oricarui alt om, o sa va scriu insa ca de la mama mea am invatat sa indur cu demnitate, sa ma impac cu lumea si cu Dumnezeu, chiar daca, pentru unele dintre destinele pe care le-a impartit pe pamant, Dumnezeu ar putea fi iertat doar de un alt Dumnezeu.
Ea nu a salvat vieti, ea nu este un savant, ea merge de treizeci de ani la o scoala generala unde ii invata pe unii copii matematici, desi cei mai multi copii nu vor sa invete matematici, ea a avut un singur fiu – pe mine.
Ea nu schimba nimic fundamental in mersul lumii, nu inspira, nu vorbeste in conferinte motivationale, nu este artista, operele ei nu vor traversa niciodata continentele. Mama mea traieste un destin potrivnic, cu o forta despre care s-au mai auzit unele lucruri din tragediile grecesti, doar ca de data aceasta este adevarat.
Mama mea este, fara sa stie macar, cel mai curajos om din lume.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
G. Oprea, facatorul de doctori
Si, asa cum cartile se scriu din carti, si doctoranzii se fac din doctoranzi. Ce sa-i ramana altceva doctorului Gabriel Oprea, facut doctor de Ion Neagu, decat sa faca si el, la randul lui, pe altii doctori?
Sa faca!, dar nu pe oricine. Lista lui Gabriel Oprea e prolifica, omul coordonand stiintific lucrarile de doctorat ale multor personaje plantate la varful structurilor de siguranta romanesti.
Un mic compendiu. Generalul Oprea a coordonat, printre altele, tezele de doctorate ale urmatorilor:
– Ionel Marin si Dumitru Zamfir, fosti directori adjuncti ai SRI;
– Remus Span, fost director adjunct al DGA;
– Dumitru Parvu, director adjunct in IGPR;
– George Balan, fost procuror-sef adjunct in cadrul Parchetului General;
– Constantin Bolbosanu, director adjunct in IGPR.
Ciresele de pe tortul academic al lui Gabriel Oprea – caci generalul nu se putea multumi doar cu una – sunt, in 2009 si 2010, tezele doctorale coordonate lui Neculai Ontanu (primar al Sectorului 2, general cu doua stele) si, tineti-va bine!, Florian Coldea (prim adjunct al Serviciului Roman de Informatii).
Ambii au obtinut, sub obladuirea universitara a lui Gabriel Oprea, titlul de Doctor in Stiinte Militare si Informatii (la Academina Nationala de Informatii).
Abia acum, privind tabloul asta cu tot felul de pioni pe el, se intelege deplin ce spune, de fapt, generalul Oprea cand sustine ca stie in detaliu arhitectura sistemului de siguranta nationala.
-
Bugetul de stat al mersului pe jos
