De ce a ajuns Grecia cu spatele la zid

Evenimentul saptamanii trecute a fost referendumul elen in marginea continuarii - ori ba! - a politicilor de austeritate. A iesit ba, adica "Nu" - iar odata cu votul au inceput sa zburde tot felul de comentarii inflamate despre cum grecii traiesc pe spinarea Europei. Ultimii 35 de ani de istorie politica la Atena lamuresc problema.

0
Mai bine de 61% dintre grecii prezenti la urne, in cadrul referendumului elen de acceptare sau respingere a conditiilor creditorilor internationali, au respins continuarea politicilor de austeritate impuse Atenei in ultimii cinci ani.
 
Nu au facut-o fara temei. Am explicat, cu date concrete, in ce hau economic se zbate Grecia, fara ca un orizont precis sa-i ofere vreo urma de speranta ca va putea vreodata sa returneze datoriile acumulate in cadrul programelor de bailout.
 
Nici nu au facut-o, pe de alta parte, cu vreun temei precis, altul decat semnalarea faptului ca situatia prezenta nu poate fi indreptata cu niciuna din solutiile incercate pana acum. Cumva e explicabil – orice ar urma dupa votul de blam acordat de greci austeritatii, dezastrul pandeste. Si daca se ramane in zona euro, si daca se iese urmarile nu vor fi deloc blande – si-n orice caz foarte greu de anticipat.
 
Ce e sigur e ca lucrurile nu se pot indrepta plecand de la premisa ca Grecia mentine actualul curs al austeritatii, isi regleaza deficitul bugetar, trece in zona profitabilitatii economice si-si mai si achita datoria publica in urmatorii 30-40 de ani (conform calendarului stabilit deja). De fapt, impotriva acestui miraj s-a indreptat votul covarsitor de la referendumul elen.
Foarte multe din vocile comentatorilor cu trafic serios din online-ul romanesc s-au gatuit de indignare inaintea rezultatului votului, semnaland ca el e indicatorul fara echivoc al faptului ca grecii, descrisi ca niste lenesi nesimtiti, nu mai vor pur si simplu sa-si achite datoriile. Asta dupa ce, au indicat multe din vocile respective, au huzurit ani la rand pe spinarea monedei euro.
 
Solutia? Sa fie lasati grecii sa se prabuseasca, astfel ca nimeni sa nu aiba impresia ca se poate trai pe cheltuiala altora.

Aici e loc de putina (de fapt, mai multa) istorie politica si sociala din Grecia ultimelor patru decenii. Strict tehnic, tara e o democratie din 1974, cand drepturile politice si sociale (ambele recunoscute in textul Constitutiei din 1975) au fost reinstaurate dupa 7 ani de dictatura militara (asa-numitul Regim al Coloneilor).

Drepturile acestea au venit la pachet cu o crestere substantiala a sumelor publice investite in cheltuielile sociale – adica in pensii, asistenta sau alte prestatii sociale. Din 1975 pana in 1981, cu Grecia condusa de o putere conservatoare (adica de Noua Democratie), circa 14% din PIB a fost „felia” reclamata anual de politicile sociale ale statului elen. Din 1982 pana in 1989, cu Grecia condusa de o putere socialista (adica de PASOK), cheltuielile publice au crescut in aceasta zona pana la 20% anual.

Una din primele masuri luate la inceputul anilor ’80 de guvernul socialist de la Atena a fost cresterea pensiilor agricultorilor cu 100% si a salariului minim din sectorul privat cu 40%. Grecia a obtinut statutul de membru al comunitatii europene in 1981, dar impactul acestei apartenente a fost, cel putin in primul deceniu, minim.

Cresterea segmentului de asistenta sociala a venit dintr-o filosofie a recuperarii decalajelor fata de Occident, nu ca urmare a vreunui sprijin financiar venit din Vest. Euro nu exista pe piata si, precum astazi, si grecii au fost nevoiti sa astepte, la vremea lor, vreo 7 ani de zile pentru a li se permite mobilitate deplina pe piata muncii.

Asta inseamna ca abia la inceputul anilor ’90, dupa un deceniu de prezenta in clubul statelor comunitare, a inceput si Grecia sa resimta direct beneficii financiare – asociate, in prima instanta, cu banii trimisi acasa de forta de munca migranta, apoi cu programele de asistenta ale Uniunii Europene.

Povestea dezechilibrelor bugetare ale Greciei insoteste in subsidiar incercarea tarii de a anula decalajele fata de Occident prin majorarea – fie si artificiala – a veniturilor populatiei. Inca din anii ’70 datoria publica a tarii incepuse sa creasca substantial, odata cu implementarea masurilor sociale.

Varful a fost atins sub guvernarea socialista din anii 1980. Iar la mijlocul anilor ’90, datoria publica a Greciei era aproape de pragul de 130% din PIB. Astazi e 175% din PIB.

Paradoxal, odata cu implementarea programelor de asistenta financiara ale UE, comunitatea europeana a alimentat si mai mult birocratia elena, finantand de-a lungul anilor ’90 infiintarea unor centre administrative menite sa descentralizeze operatiunile guvernamentale.

Iata, de pilda, cazul Agentiei elene pentru ocuparea fortei de munca, reformata din temelii pe bani europeni. In 2002, aceasta agentie dispunea de 60 de centre locale, pentru ca asa isi imaginase Europa ca poate combate somajul elen, alimentat substantial si de o participare scazuta a fortei de munca active. La inceputul anilor 2000, de exemplu, aproape 45% dintre greci se intretineau in regim propriu, lucrand in sectoare de subzistenta – precum cel agricol -, unde contributiile sociale erau inexistente.

Problemele structurale ale Greciei – cheltuieli sociale semnificative, nesustinute insa de un sistem eficient de contributii – sunt, asadar, mai vechi cu cel putin doua decenii decat intrarea in circulatie a monedei euro – „deplansa” acum pentru ca ar fi finantat „lenea si nesimtirea grecilor”.

Iar unele din aceste probleme au fost constant alimentate chiar de felul in care functiona Uniunea Europeana la inceputul existentei sale formale – finantand infiintarea unor institutii bugetare pentru indeplinirea unor obiective generale, fara stabilirea unor atributii si tinte specifice.

Ajutorul institutional acordat de Occident n-a ramas, totusi, fara urmari pozitive in Grecia, unde o treime din populatie lucra in agricultura in 1980. Douazeci de ani mai tarziu, procentul scazuse la 16%.

In alte situatii, povestea deficitelor bugetare grecesti nici macar n-are legatura cu decizia politica, ci – mai degraba – cu reinterpretarea ei de catre alte institutii ale statului elen. Iata un caz.

In 1996, guvernul grec a introdus un supliment la pensie, pentru a creste veniturile celor cu pensii foarte mici, dar si un ajutor destinat familiilor cu multi copii ale caror venituri se situau sub o anumita limita. Cea mai inalta curte administrativa de la Atena a deturnat, insa, decizia politica, stabilind ca toate familiile trebuie sa beneficieze de respectivul ajutor.

La fel, la inceputul anilor 2000, guvernul de la Atena a incercat sa reformeze din temelii sistemul de pensii, lovindu-se insa de rezistenta acerba a sindicatelor (extrem de puternice in Grecia). Demonstratii masive de strada au avut loc atunci in capitala Greciei, fortand puterea sa renunte la initiativa de reforma. Cine consulta presa perioadei de la Atena intelege ca grecii pur si simplu asa au interpretat propria „europenizare” – in spiritul unui stat social ale carui resurse trebuie sa mearga spre anularea decalajelor sociale fata de Occident. In orice alt scenariu, Europa nu avea sens.

Pe aceeasi filosofie s-a pliat si reforma in sanatate, cu implementarea unui sistem national in 1983 si extinderea lui continua, astfel incat la inceputul anului 2000 existau 170 de centre medicale in zonele rurale ale Greciei.

In privinta fondurilor structurale si de coeziune oferite de comunitatea europeana, Grecia a inceput sa beneficieze de ele abia la sfarsitul anilor 1980, dupa un deceniu de extindere accelerata a statului social.

Statisticile indica faptul ca economia elena a crescut la inceputul anilor 1990 cu 1% in fiecare an doar datorita finantarii europene – iar finantarea aceasta s-a dus in procente extrem de mici catre prestatii sociale. In primul deceniu de finantari europene, intre 40 si 50% din cuantumul fondurilor acordate Greciei s-au cheltuit pe obiective de infrastructura, intre 15 si 20% pe investitii in agricultura si aproximativ 8% pe obiective industriale.

Cumva, repartizarea aceasta a fondurilor – determinata de birocratii europeni – are efecte pana astazi, cand una din marile probleme ale Greciei este tocmai capacitatea scazuta de crestere economica prin activitate industriala.

Pe de alta parte, chiar obiectivele strategice ale statului grec – incurajate viguros de partenerii occidentali – au secat bugetele Atenei de resurse valoroase. Sumele investite anual, de pilda, in sectorul militar, situate ani la rand in jurul a 3% din PIB, mira in contextul fragilitatii bugetare elene.

Apoi, odata cu intrarea in circulatie a monedei euro si adoptarea ei de catre Grecia, sistemul financiar international a inceput nu doar sa imprumute Atena la dobanzi nejustificat de mici in raport cu bonitatea sa, ci si sa-i invete pe responsabilii politici eleni cum sa mascheze cresterea continua a deficitelor bugetare. Un foarte bun rezumat al situatiei poate fi gasit AICI.

In loc de concluzie: dupa ce te uiti la toate aceste date si incepi sa vezi peisajul in toata complexitatea lui, e dificil sa mai sustii povesti despre lenea grecilor si felul in care statul elen a profitat de implementarea euro, traind pe spatele celorlalti europeni.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Un interviu in doua parti

  • Un adevar greu de combatut

  • Criza din Grecia. Posibile scenarii

  • O analiza despre Grecia care pune lucrurile in context

  • Un motiv de ingrijorare

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Niste muzica

  • O invitatie la meditatie in cazul Greciei

Niste bogati vor pierde niste bani. Asta – in minunata lume noua – e o catastrofa. Niste saraci vor deveni si mai saraci. Nimic nou. Democratia ateniana cuprindea in corpul sau si sclavi. Nu se scandalizau filosofii din atata lucru. La fel e si acum.

Puterea e o chestiune de forta. Dintotdeauna. Asa va fi mereu, nu mai supraestimati omul – e un animal arareori rational si cumpatat. E lacom si coruptibil. La fel ca pe vremea vechilor zei.

Atenuarea democratiei de la Atena, astazi, nu e doar o proba de cuvant nerespectat. Bogatii au mai mult de pierdut – aici e cheia negocierilor esuate.

Altfel, lumea e plina de nebuni, iar naufragiile, asa cum stiu toti corabierii, au rostul lor.

Capitalul occidental e totalitar, nu va faceti nici aici iluzii. Nu admite opozitie si de aceea e scandalizat de precedent. Solutii? Nimeni nu stie care e solutia, de fapt.

Alternativele de capital sunt tot o forma de inrobire. Poate ca ar fi bine sa luam o pauza si sa dansam. O sa vedem altfel lucrurile. Sa ne mai gandim.

  • O noua observatie in cazul Greciei 

Asta cu grecii (toti, vezi bine) care stau ei si o freaca toata ziua ma scoate din minti. Sunt acolo oameni care sclavagesc tocmai ca sa vina romanul mediu statistic si sa trandaveasca pe plaja. Nu va e, ma, rusine?

Litoralul Romaniei e un cacat cu motul la Mamaia, dar grecul care ii baga turistului Mythos-ul sub nas, micul grec patron de pensiune, e o lepra lenesa? Hai sictir, bai neoliberalilor la fara frecventa. Ganditi neispravit.

  • O carte

“Sub semnul lui Dylan” de Enrique Vila-Matas, Editura Allfa, 2015.
  • Mama mea este cel mai curajos om din lume

Aceasta nu este o poveste fericita. Scrisul elibereaza si poate ca uneori chiar vindeca. Dar exista si toate acele cuvinte care nu pot fi scrise fara a te lasa cu sufletul atat de dezgolit si de lipsit aparare incat doar unii poeti isi gasesc acest curaj, vecin cu nebunia.

Nu sunt unul dintre ei. Nu pot sa scriu despre mama mea pana la ultimele consecinte. Ce pot sa scriu insa este ca mama mea a avut si are inca o viata grea, ca si cum ar fi unul dintre acele personaje secundare impotriva carora autorul scrie, fara sens si fara masura, in contra.

S-a nascut in primavara anului 1962 – a doua dintre cele trei fiice ale unei familii sarace. Mama mea a dus povara unor greutati pe care poate in Cartea lui Iov le mai intalnesti in toata apasarea lor.

Tatal mamei mele, bunicul meu, a murit cand mama mea avea douazeci si cinci de ani, iar eu doar patru. A fost o nedreptate istorica, niciodata indreptata. Bunicul meu era foarte asemanator unui inger. Mama mea s-a maritat la douazeci de ani. Traieste si astazi cu tatal meu, un om – in esenta – bun.

Mama mea preda matematici intr-o scoala generala de provincie. Este profesoara si isi iubeste elevii, iar elevii o iubesc pe mama mea. Cand eram tanar, pot spune ca ma incerca gelozia pe aceasta vocatie impartasita. Apoi am fost fericit sa o vad in aceasta lumina.

Mama mea si-a strabatut jumatatea de secol incercata de suferinta, iar drumul este departe de a se fi incheiat. Am vazut-o pe mama mea deznadajduind, dar am vazut-o si continuand sa traiasca o zi si apoi inca una.

A mers pe aceasta cale, fara sa fie doborata definitiv de bolile pe care le-a infruntat, nu cu curaj, ci cu disperare. Mama mea traieste, iar mie asta mi se pare miraculos, caci este o mana de om, de o patologica fragilitate.

Mama mea si-a supravietuit fara sa zambeasca prea des si fara sa danseze, fara sa vada multe filme de cinema, fara sa petreaca in gradini de vara si fara sa se lase devorata de beletristica. Dar a supravietuit, acolo unde eu stiu ca demult m-as fi prabusit.

Mama mea este, fara sa stie macar, cel mai curajos om din lume. Si nu e adevarat ca optimismul ajuta prea mult. Mama mea nu este optimista. Este de un scepticism integral si are dreptate sa fie asa. Dar felul in care a adaugat si adauga timp zilelor sale este cea mai importanta dintre lectiile pe care mi le lasa mostenire.

N-o sa va scriu ca am invatat toate cele bune de la mama mea. Aceasta este la indemana oricarui alt om, o sa va scriu insa ca de la mama mea am invatat sa indur cu demnitate, sa ma impac cu lumea si cu Dumnezeu, chiar daca, pentru unele dintre destinele pe care le-a impartit pe pamant, Dumnezeu ar putea fi iertat doar de un alt Dumnezeu.

Ea nu a salvat vieti, ea nu este un savant, ea merge de treizeci de ani la o scoala generala unde ii invata pe unii copii matematici, desi cei mai multi copii nu vor sa invete matematici, ea a avut un singur fiu – pe mine.

Ea nu schimba nimic fundamental in mersul lumii, nu inspira, nu vorbeste in conferinte motivationale, nu este artista, operele ei nu vor traversa niciodata continentele. Mama mea traieste un destin potrivnic, cu o forta despre care s-au mai auzit unele lucruri din tragediile grecesti, doar ca de data aceasta este adevarat.

Mama mea este, fara sa stie macar, cel mai curajos om din lume.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • G. Oprea, facatorul de doctori

Generalul cu patru stele Gabriel Oprea, premier interimar al Romaniei si pion fundamental in ecuatia guvernarilor recente, a comis si el un vioi plagiat in teza sa de doctorat de-acum 15 ani – caci nu se putea ditamai generalul fara titlu doctoral.
 
I-a dat o mana zdravana de ajutor coordonatorul lucrarii, un domn cu alura legendara in dreptul romanesc – il cheama Ion Neagu, a fost parlamentar PSD si presedinte al Comisiei Juridice din Camera Deputatilor in epoca Adrian Nastase, dar si (simultan, c-asa era legea atunci) avocat de succes al unora dintre marii borfasi ai perioadei.
 
Cum-necum, domnul acesta Neagu are talentul de a face parte din mai toate combinatiile doctorale de insemnatate, el fiind membru si in comisia universitara care i-a validat teza lui Victor Ponta (premier auto-suspendat si plagiator).
 
Lista doctoranzilor lui Ion Neagu e complexa si cu multe aspecte. Pe ea nu sta doar numele lui Gabriel Oprea, ci si al lui Tanase Joita, fost procuror general al Romaniei, ori al Angelei Nicolae, fost procuror-sef in cadrul Ministerului Public, recent condamnata pentru trafic de influenta.
 

Si, asa cum cartile se scriu din carti, si doctoranzii se fac din doctoranzi. Ce sa-i ramana altceva doctorului Gabriel Oprea, facut doctor de Ion Neagu, decat sa faca si el, la randul lui, pe altii doctori?

Sa faca!, dar nu pe oricine. Lista lui Gabriel Oprea e prolifica, omul coordonand stiintific lucrarile de doctorat ale multor personaje plantate la varful structurilor de siguranta romanesti.

Un mic compendiu. Generalul Oprea a coordonat, printre altele, tezele de doctorate ale urmatorilor:

– Ionel Marin si Dumitru Zamfir, fosti directori adjuncti ai SRI;
– Remus Span, fost director adjunct al DGA;
– Dumitru Parvu, director adjunct in IGPR;
– George Balan, fost procuror-sef adjunct in cadrul Parchetului General;
– Constantin Bolbosanu, director adjunct in IGPR.

Ciresele de pe tortul academic al lui Gabriel Oprea – caci generalul nu se putea multumi doar cu una – sunt, in 2009 si 2010, tezele doctorale coordonate lui Neculai Ontanu (primar al Sectorului 2, general cu doua stele) si, tineti-va bine!, Florian Coldea (prim adjunct al Serviciului Roman de Informatii).

Ambii au obtinut, sub obladuirea universitara a lui Gabriel Oprea, titlul de Doctor in Stiinte Militare si Informatii (la Academina Nationala de Informatii).

Abia acum, privind tabloul asta cu tot felul de pioni pe el, se intelege deplin ce spune, de fapt, generalul Oprea cand sustine ca stie in detaliu arhitectura sistemului de siguranta nationala.

  • Bugetul de stat al mersului pe jos

In urma cu putine luni, multa, foarte multa lume se indigna public in marginea controalelor si actiunilor Antifraudei din subordinea ANAF. Astazi, multa, foarte multa lume se indigneaza public in marginea lipsei de disciplina fiscala din Grecia, punand situatia de-acolo pe seama incapacitatii statului elen de a colecta taxe si impozite.
 
Sa rasuflam usurati, totusi – nu doar cetateanul roman are o intelegere alambicata a lucrurilor, adesea contradictorie, rezultand in concluzii sau solutii false. Chiar statul acesta caruia ii platim taxe si impozite (ceva mai bine decat o fac grecii) functioneaza eficient in anumite zone in ciuda, nu datorita, sistemului general.
 
Uite o poveste recenta de la Antifrauda: cativa inspectori au scos bani din propriile buzunare pentru a plati costurile de intretinere ale autoturismelor de care se folosesc in exercitarea atributiilor de serviciu.
 
Daca n-ar fi facut-o, nu s-ar mai fi putut deplasa la controale – ori s-ar fi putut, dar cu autobuzul, taxiul, trenul sau bicicleta. In ultima instanta, le-ar fi ramas varianta „la picior”.
 
Conform legilor de organizare a activitatii ANAF, personalul Antifraudei are dreptul de a se deplasa folosind mijloacele auto ale Agentiei – doar ca deplasarea nu inseamna doar prezenta fizica a masinii si cota de carburant aferenta, ci si intretinerea periodica a autovehiculului.
 
In 2014, potrivit inventarului contractelor atribuite de ANAF, 19 achizitii prin licitatie au vizat „servicii de intretinere, reparatii, inspectii autovehicule”, repartizandu-se in total de la bugetul de stat vreo 150.000 de euro.
 
Asta in conditiile in care doar Antifrauda are un parc operativ de vreo 500 de masini – si daca facem calculul doar la numarul acesta (evident mai mic decat cel real, pentru ca nu include parcul destinat demnitarilor ANAF, nici alte vehicule operative de transport marfa / persoane) obtinem o suma anuala per masina de rasul curcilor. Si-al grecilor. Ba chiar si de rasul romanilor.
 
Singurii care nu prea au ras au fost unii dintre inspectorii fiscali nevoiti sa finanteze din propriile salarii (bugetare) functionarea masinilor a caror utilizare le este garantata prin lege.
 
Ca sa punem putin lucrurile in perspectiva, numai in primele 5 luni ale acestui an activitatea Antifraudei a stabilit prejudicii de peste 1 miliard de euro conexe cazurilor investigate, impunand de asemenea diferente de impozite datorate de aproape 1,5 miliarde de euro.
 
Bani ce vor intra la bugetul de stat. Care buget de stat a cheltuit, in 2014, in contul ANAF, de mai bine de 20 de ori mai mult pe vestoane, fuste, pantaloni, cravate, coifuri si sepci decat pe intretinerea masinilor indispensabile desfasurarii controalelor programate.
 
E bine si cu insemnele autoritatii publice, e si mai rau insa fara masini – caci degeaba esti echipat daca n-ai cum sa ajungi la locul faptei.
 
Cumva la fel s-a intamplat in urma cu niste ani, cand odata cu operatiunea de comasare a scolilor, microbuze au fost achizitionate, cu precadere la sate, pentru transportul elevilor ramasi fara unitate de invatamant in apropiere.
 
Si atunci, achizitia s-a facut fara ca unii decidenti sa-si mai bata capul cu atribuirea unor cote de carburant si a unor norme pentru soferi, care sa faca posibila plata acestora. Au fost splendide situatii si intamplari cu microbuze galbene trase in fata scolilor, asteptand ca cineva sa le si conduca.
 
Sa nu radem de Grecia prea tare – desi aparent functional pe alocuri, statul roman este totusi la fel de debil.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.