Democratia isi implineste potentialul cand este dorita sau macar acceptata ca parte a unui contract social solid.
A fost dorita caderea lui Ceausescu? Cu siguranta. Dar cea a comunismului? Mult mai putin. Cat despre democratie, e rezonabil sa presupunem ca romanii anului 1990 tanjeau mai degraba dupa perestroika si glasnost decat dupa Ratiu si Campeanu.
Ce s-a schimbat de atunci? Tocmai s-au aniversat, pe 20 mai, douazeci si opt de ani de la Duminica Orbului. Pluripartidism, alegeri libere, ba chiar si o orientare pro-occidentala, drept de vot universal. Fac toate acestea o democratie? Raspunsul, oricat de brutal ar suna, este: deocamdata, nu.
Nu intotdeauna antonimul democratiei este tirania. Cateodata, antonimul este farsa.
Democratia isi implineste potentialul intr-un univers guvernat de cetateni autonomi. Ori in Romania in ultimii douazeci si opt de ani a guvernat Frontul Salvarii Nationale, sub diferite factiuni si intrupari, tara a fost condusa de un Nou Partid, chemat sa devina stat (in colaborare, se intelege, cu Noua Securitate).
In (ne)intelegerea ei democratica, Romania a ramas profund dependenta si, in fond, antidemocratica. Romanii au abandonat masiv votul democratic (lehamintea e singura alternativa politica gata sa castige toate alegerile). Si au preferat un echilibru de putere doar cand in joc a fost functia simbolica de presedinte (desi e putin probabil ca prea multi sa stie cu ce ar trebui sa se ocupe, constitutional, presedintele Romaniei).
Suntem anafalbeti la democratie, si dupa aproape treizeci de ani de cand se presupune ca o traim. Democratia, asa cum o intelege partidul care conduce Romania (si care a condus-o mai bine de doua decenii aproape de unul singur), inseamna puterea absoluta a majoritatii (care rezulta din minoritatea absoluta care voteaza).
Inseamna ca opozitia trebuie sa se supuna, ca poporul e un simplu decor care poate fi lesne facut partas la jaf, daca i se da si lui ceva. Inseamna ca – nici mai mult, nici mai putin – votul romanilor e sfant (Firea dixit).
Avem o veste proasta pentru Gabriela Firea: votul e reprezentativ, nu sfant. Chiar si o putere instalata legitim (desi in urma unei farse democratice, ca la noi) poate sa devina ilegitima, daca foloseste puterea in interesul unei cleptocratii si tine institutiile statului captive din ratiuni personale.
In astfel de situatii, votul mai serveste doar la justificarea prizonieratului – puterea isi va masca mereu intentiile si deciziile oneroase in spatele suportului popular.
Un reflex democratic just e tocmai contestarea acestei sfintenii a votului. Pentru ca nu-i deloc departe de adevar butada: democratia nu inseamna ca poporul are intotdeauna dreptate, ci inseamna ca poporul are dreptul sa si greseasca.
In mod cer, intr-un asemenea climat, nici mai multa presa libera nu ne-ar prisosi. Sustineti jurnalismul independent, ca nici nu stiti cat pierdem (toti) fara el. Care jurnalism? Cel de la Sa fie lumina, de pilda – dar mai sunt alte si alte exemple de publicatii (majoritatea online) care traiesc in neatarnare.
Se intampla sa se afle in librarii chiar acum cartea Homo deus de Y.N. Harari, istoric din Israel. Pe scurt, ne povesteste viitorul speciei homo sapiens. Cum va deveni nemuritor, cum nanorobotii ne vor rezolva moartea ca pe o problema tehnica.
Totul e inca posibil in lumea care se va naste. Desigur, noi, aici, la coada vacii, printre carute si masini la mana a doua, suntem atat de departe incat viitorul e mai degraba un zvon. Iar democratia noastra, o farsa. Contractul social care ne leaga este corupt.
S-a pus (gresit) in discutie utilitatea votului universal. Vestea e ca in viitor votul universal va fi si el supus unei revizuiri care ne va duce intr-o democratie guvernata de legi informatice. Vom trai sub algoritmi.
Bine, nu noi, nu se va intampla in timpul vietilor noastre, si oricum se vor gasi de-ai nostri sa fure si la algoritmi. Noi ramanem deocamdata cu zgomotul tranzitiei noastre nesfarsite: zgomotul imprimantelor cu ace de la posta romana din statul atat de reformat ca a ajuns bun de fier vechi.
Sa ne spuna cineva ca am practicat democratia ca impostura si ca drumul acesta duce, de fapt, inapoi, nicidecum inainte.
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu
-
Un spectacol de teatru documentar
Se numeste 3 milioane si e musai sa-l vedeti, mai ales ca se apropie referendumul Coalitiei pentru Familie. De recomandat chiar si celor care au semnat pentru initiativa CpF. E o radiografie buna a acestei nebunii care s-a dezvoltat in jurul ideii ca unele drepturi sunt mai importante decat altele – si ca libertatile individuale (sau ale unui grup minoritar) pot fi ingradite daca asa vrea o majoritate.
E exact ce trebuie dupa toate exclamatiile si mirarile si aprecierile care au tot curs timp de cateva zile pe retelele de socializare, la televizor. Pentru cei carora le sunt recomandate cantitati mici de zahar, luati ceva dulce amarui.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Un serial deosebit
Tanarul papa. Facut de Sorrentino. E deja vechi de doi ani, dar daca ati trait pana acum intr-o pestera, fara conexiune la internet, e timpul sa iesiti la lumina.
-
O carte
Homo deus, de Yuval Noah Harari. Polirom.
-
O retragere din fotbalul mare
Gigi Buffon. Un articol AICI.
-
O alta retragere din fotbalul mare
Andres Iniesta. Un alt articol AICI.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Un ghid de metode si practici in jurnalismul de investigatie
AICI.
