Despre rolul balsamic al pauzelor

Vara este, probabil, anotimpul care predispune cel mai puternic la lentoare. La a nu face nimic sau, daca trebuie facute anumite lucruri, la a le face lent, lent. Pletora de concedii de vara e un semn clar: in anotimpul cel mai fierbinte, pauzele sunt extrem de benefice. Iata cum am intampinat prima saptamana de august.

1

Sa reduci numarul interactiunilor zilnice la cateva, una sau chiar niciuna. Sa te retragi intr-un colt de lume, pe care sa il incarci simbolic si in care sa iti proiectezi paradisul pierdut. Un loc unde singurul lucru care te desparte de infinit e linia orizontului si asta deja nu pare mai departe de cativa kilometri inot.

Pauzele de vara sunt momentele acelea in care te rupi de toti si de toate, in care nu mai conteaza ca, totusi, timpul trece si ca dupa canicula vor cadea frunzele si asta va anunta o iarna trista si grea. Dar si momentele in care poti uita, ierta si, mai ales, ignora raul, uratul, dezagreabilul.

Si dintre toate lunile de vara, august e cea in care paradigma cotidiana e pe hold, pentru ca aproape toata lumea isi ia concediu. Luna in care nu se termina niciodata copilaria.

Iata cum am intampinat prima saptamana a celei mai lente luni din an.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Un interviu cu Leon Trotki

Recitesc „Revolutia tradata” a lui Leon Trotki, intr-o editie de limba engleza publicata la o editura new-yorkeza dupa traducerea deja clasica a lui Max Eastman. Nu masor procesele istorice cu dimensiunea destinului personal, scria in 1930 un Trotki deja aflat in exil, dar istoria acestui barbat de statura medie, cu ochi albastri, barbison si nas roman, asezat in avangarda eternului pince-nez, da, intr-o anumita masura, intreaga dimensiune a epocii sale.

Recitesc, de aceea, „Revolutia tradata” rasfoind in paralel excelenta biografie a lui Leon Trotki realizata de Dmitri Volkogonov.

Altfel, despre revolutionarul rus, care a lasat in urma sa mai bine de 30.000 de documente scrise sau dictate, se pot scrie randuri intregi, fara a risca intrarea in banal. Voi mai recomanda aici doar o sursa, care nu e neaparat despre Trotki, ci (si) despre o zi de iunie la Istanbul, de acum opt decenii. Un interviu cu Leon Trotki realizat in 1933, pentru Paris-Soir, de Georges Simenon.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

Truman Capote, va ziceam, m-a invins cu “O amintire de Craciun”. De atunci, i-am cautat toate cartile, le-am citit cum citesc istoricii documente in greaca veche, si acum pot spune cu indreptatire: Truman Capote a scris perfect. “Mic dejun la Tiffany” are faima nedreapta de a fi o carte pentru domnisoare glossy, dar nu e! Deloc nu e! “Mic dejun la Tiffany” este, pur si simplu, perfecta. Nu pot sa ma gandesc la niciun scriitor, oricat de bun, care sa poata schimba un cuvant, o virgula, o pisica sau o tacere din aceasta carte.

Totul este potrivit, totul vibreaza ca un pian la care se joaca un copil-minune. Cred ca acesta este geniul lui Capote: alege de fiecare data continuarea cea mai potrivita, ba mai mult, generos, te lasa sa crezi ca si tu ai fi continuat tot asa. Nu exista, va spun, personaj feminin mai seducator decat domnisoara Holly Golightly. Si chiar am tot dreptul sa scriu asa, la cata literatura nu cunosc!

Cele noua povestiri ale lui J.D. Salinger iti lasa acel sentiment coplesitor ca nimic nu s-a mai intamplat in lume de cand au fost scrise, ca ele, in dezordinea lor, ca ele, capatand brusc acea melancolie atat de proprie lui J.D., nu au nevoie de nicio continuare. Dintre cele noua povestiri, “Pentru Esme – cu dragoste si abjectie” are frumusetea unui zambet pe care nu il vezi, dar il stii, il simti, in intuneric. Citind-o, nu mai intelegi cum de viata rezista, desi inima iti ramane acolo, ti se opreste, ca un ceasornic sau, mai bine, ca un fluture de noapte care se sinucide in lumina.

Cartea fratilor Filip si Matei Florian este cea mai buna dintre cartile care s-au scris in limba romana in ultimii zece ani. Este cartea deceniului! Sunt fanatic in aceasta credinta, sunt gata sa ma prezint in fata Inchizitiei pentru acest adevar. Le doresc lui Filip si Matei Florian, pe care nu ii cunosc, desi mi-as dori mult, sa nu li se termine niciodata copilaria.

Jose Saramago despre cartea sa: “Romanul nu va varsa lacrimi pentru suferintele personajelor inventate ci va tipa in fata acestei interminabile si absurde dureri a lumii”. “Eseu despre orbire” se numara printre acele rare carti care pot tulbura singure cateva epoci. Saramago este cinstit si nu-si ascunde talentul: privilegierea istoriei propriei memorii.

Ernest Hemingway: “Scriitorul adevarat este un om singur”. Cat adevar sub cupola acestui cuvant: singur. Cata maretie in singuratatea din “Batranul si marea”! Si nu uitati, nu uitati: batranul visa ca vaneaza lei! “Batranul si marea” ar trebui citita dupa treizeci de ani, atunci, in cautarea fara nicio sansa a gloriei din avanposturile definitiv irosite, a transeelor din tinerete, pentru totdeauna abandonate, bombardate implacabil de timp.

  • Ziaristii

S-a implinit, de curand, o luna de cand nu am mai intrat intr-o redactie de ziar. Niciodata inainte nu am luat o asemenea pauza. M-am tot gandit in luna aceasta la cat de ciudati sunt cei care fac ziarele, cum lucreaza ei cu informatii (care sunt in definitiv vietile altor oameni), cum le cantaresc, cum le taie convenabil si cum le asaza pe galantar, suprimandu-si emotiile, intocmai ca niste maniaci.

Jurnalismul te alieneaza, dar nenorocirea este ca virusul nu este curabil, il vei duce cu tine de colo pana dincolo, vei tine intotdeauna privirea bine deschisa, gata sa vezi pentru altii si vei uita cum se traieste. Mai departe, in aceasta idee, nici nu indraznesc.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

And the living is easy. Fishing are jumping and the cotton is high.

E nevoie sa mai spun altceva?

Poate doar: One of these mornings, you’re going to rise up singing. Then you’ll spread your wings, and you’ll take to the sky.

  • Crusta

Intr-o vreme, Gellu Naum era poetul meu preferat. In consumul de poezie am fost ca in dragoste – inconstanta. Au fost cateva culmi, cateva momente de fericire si uitare de sine, cateva apusuri care erau doar preludiul unor noi rasarituri. Pe urma, dupa ce au mai trecut anii, rasariturile au devenit preludii ale apusurilor.

Au fost Apolodor si leul Amedeu si cangurul Ilie. Si versurile aparent naive dar pline de capcane semantice si moarte si tristete din cele doua carti dedicate copiilor si cenzurii comuniste deopotriva. Apoi au fost versurile inextricabile din „Calea Sarpelui” si versurile, scrise in proza de data aceasta, din „Zenobia”.

Am iubit si inca mai iubesc versurile lui Gellu Naum.

Orasul avea o singura casa
casa avea o singura incapere
incaperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singura limba
in tot acest timp copiii
cresteau si puneau o singura intrebare
pe cand adultii nedumeriti si superbi
scadeau scadeau surazand (Crusta, Gellu Naum)

O melodie a unei trupe putin cunoscute tocmai pentru ca nu prea e mainstream: The Walkmen. „We’ve been had” e o perspectiva asupra schimbarii. O prelungire a filozofiei sintetizate asa de bine de personajul Morpheus in Matrix: „There are some things in this world, Captain Niobe, that will never change”. Si concluzia lui: „Some things do change”.

In lunga luna a lui august, cand va incearca vreo nostalgie – asta e pericolul pauzelor –, apelati cu incredere la aceasta melodie: We’ve been had you say it’s over/ Sometimes I’m just happy I’m older/We’ve been had I know it’s over/ Somehow it got easy to laugh out loud.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.