Dincolo de Kiev: Maidanul nostru

Acum o suta de ani, cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, Franz Kakfa nota in Jurnalul sau ca incepuse razboiul, de dimineata, dar ca dupa-masa a mers, conform programului stabilit, sa inoate. Asa a facut Kakfa. Poate e o lectie. Acum, cand haosul domneste in Ucraina, ne putem permite alte activitati, minore, de viata?

0

Ne este permis sa observam cateva fapte in urma vizionarii acestui documentar, sa scriem ca problema Rasaritului nostru este, pana la urma, ca a intarziat prea mult in Evul Mediu?

Putem sa constatam, fara ranchiuna, ca presedintele lor este intelectual la nivelul fostului nostru cizmar atoatecunoscator? Putem sa vedem ceva gresit si in substanta acestor popoare vecine, poate chiar prietene, o incapacitate cronica de a se constitui in societati functionale?

Putem sa fim atat de aspri in fata dramei care este orice glont tras in orice om? De aici, din documentar, rezulta ca doamna Iulia Timosenko este un Iuliu Maniu intr-o lume social-media. Putem sa ne indoim de acest verdict? Putem chiar sa intrebam cine beneficiaza mai mult de haosul din Ucraina?

Cand investighezi banii murdari, se spune ca trebuie sa ii urmaresti. Putem sa urmarim toate aceste cadavre si sa intrebam, brutal, dar serios, cui folosesc, de fapt?  Putem sa ne intrebam de ce acum, in acesta criza? Putem sa ne revoltam si pentru Venezuela, cum altii, in `89 pentru Panama, cand la Bucuresti era ce a fost?

Putem sa revenim in tara noastra si sa constatam ca nu mai exista granita pentru niciun tupeu? Analfabetii se dau olimpici. Hotii de idei (astia fura si gandire de om!) ajung sa conduca guverne, hotii de bani sunt pusi sa ne gestioneze bugetul. Cine suntem? Cum putem sa traim asa? Cum putem sa mai traim? Traim?

Va intrebati, oare, de unde vin acesti oameni. Raspunsul, fie si partial, poate fi gasit aici – in lipsa oricarei selectii pozitive, la baza. Cand nu traversezi niciun filtru media, fiindca ai avut grija sa omori presa sau sa o cumperi (totuna), sa o transformi, orisicat, in cainele de companie al societatii, e firesc sa fii atat de penibil la prima intalnire cu ziaristi adevarati.

Oamenii care ne conduc isi rasfata, seara de seara, sezutul in confortabilele scaune ale televiziunilor nationale. La rigoare, unul din o suta ar trece, fara sa se faca de ras, de o intalnire cu un singur ziarist pe bune. Ii priviti? Ii girati pe toti aceia care simuleaza jurnalismul. Va mai pasa? Mai crede cineva in viitor? Acesta este viitorul?

Noi avem, iata, Maidanul nostru. Traim in ridicol, dar  traim. Vi se va spune ca, uite, la noi macar e bine. Acesta este binele? Tot in Jurnalul lui Kafka, scriitorul comenteaza asa actiunea unui tert: “Este aproape ca si cum un copil ar vrea sa ajunga la cer si urla, si latra, fiindca nu i se ofera un scaunel. Dar de fapt el nici nu vrea sa ajunga la cer”. Mai vrem sa ajungem la cer? Ne multumeste troaca noastra comuna, aici, pe pamantul, desigur sfant, al tarii noastre?

Pana gasiti macar o parte din raspunsuri, iata recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Ce inseamna o dimineata perfecta

AICI.

  • Maria Tanase. Improvizatii

Un iranian pasionat de folclorul romanesc  a adunat o echipa de sapte muzicieni din diverse  tari si impreuna au pus la cale un proiect muzical misto: pe ritmuri sufi, dar si irlandeze, spaniole, turcesti si armene este reinterpretata muzica Mariei Tanase.

II puteti asculta saptamana aceasta prin tara (la Brasov, Cluj sau Timisoara) sau pe 1 martie la Bucuresti.

Detalii despre turneu AICI.

  • Ipocrizia

Saptamana trecuta a fost piperata cu cateva scene de ipocrizie care mi-au reamintit cat de bolnavi sunt unii oameni la nivel emotional. Ce nu inteleg eu cand vine vorba de comportamentele duplicitare este de ce fac unii asta, cand ar fi mai simplu pentru toti sa fie ei insisi, asa cum sunt ei, incompleti, ciopartiti, prosti etc. Dar nu, e nevoie  – ca in vorba romaneasca – sa tina coada sus orice capra raioasa.

De ce sa te porti azi intr-un fel, maine in alt fel si poimaine complet diferit, doar pentru ca ai crede ca asa obtii niste avantaje? Cum sa pleci de la premisa ca cei din jurul tau sunt atat de orbi incat nu vad cine esti de fapt? Chiar asa sa crezi ca lumea poate fi dusa de nas dupa cum iti bate vantul parul intr-o parte sau alta?

Atunci, da-mi voie sa iti spun, ca naivitatea iti depaseste cu mult inteligenta si asta arata ca esti in razboi doar cu tine. Noua oricum nu ne pasa, am mai vazut de-astia ca tine o gramada. I-am urmarit cladindu-si reputatia sau averea sau consolidandu-si pozitia pe vorbe rastalmatice si combinatii de tot felul. I-am vazut stand confortabil intr-un scaun cu causul poate moale si pe urma retezati de nemiloasa trecere a timpului care nu iarta nici prostii, nici ipocritii si nici epigonii lor de tot soiul.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • O melodie

AICI.

  • O piesa de teatru

AICI.

  • O carte

AICI.

  • O opinie

AICI.

  • O analiza

AICI.

  • O aniversare

AICI.

  • O pelicula

AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Ucraina

In februarie 2010, am petrecut aproape o saptamana in vestul Ucrainei, documentand la Cernauti, Ternopol si Rovno povestea a 16 oameni cazuti intamplator, in decembrie 1989, langa Craiova, sub gloantele Armatei romane. Stiti povestea cu „teroristii” si zecile de mii de „turisti sovietici” infiltrati in Romania in perioada Revolutiei – nu e loc aici pentru detalii, ele sunt disponibile pe internet la o simpla cautare. E loc, insa, pentru o amintire.

Am cautat atunci, la acel sfarsit de iarna care-si aseza in fiecare dimineata ceturile laptoase peste intinderile Bucovinei, un translator in Cernauti. L-am gasit la un ziar de limba romana din oras, a fost de acord sa ne insoteasca in Ternopol si Rovno in cautarea supravietuitorilor si l-am auzit in cateva randuri vorbind la telefon cu diferite contacte. „Ajutorul” nostru se uita mereu la prefixul numerelor formate – in functie de acesta, hotara daca e cazul sa foloseasca limba ucraineana sau, din contra, pe cea rusa. Cand suna intr-o localitate din vestul Niprului, translatorul o folosea mereu pe prima. Dincolo, insa, in estul celui de-al treilea fluviu al Europei, in regiunile miniere care au reprezentat odata baza industriala a Uniunii Sovietice, iar astazi sunt un incubator de oligarhi, coruptie si crima organizata, rusa era obligatorie.

Obligatorie nu doar pentru ca, istoric vorbind, limba lui Dostoievski a fost granita comuna de intelegere a milioane de mineri adusi in vremea URSS-ului din toate colturile imperiului sa construiasca comunismul. Obligatorie, mai ales, pentru ca oamenii pur si simplu refuza sa vorbeasca in ucraineana. Am asistat la o scena in care translatorul din Cernauti si-a ignorat din greseala propria conventie si l-a salutat pe interlocutorul din Cernigov (oras din nord-estul Ucrainei) in limba tarii. I s-a inchis, la propriu, telefonul, de parca ar fi comis o crima de lezmajestate folosind chiar graiul oficial. Intr-un fel, o facuse: de-a lungul unei istorii de aproape 400 de ani, ucrainenilor li s-a interzis de 172 de ori sa-si foloseasca limba. Iar istoria asta e deschisa ca o rana pana in prezent.

Cititi stirile ultimei saptamani din Ucraina – dincolo de violentele de strada, dincolo de dezbaterile despre democratie si autoritarism, dincolo chiar de Rusia lui Vladimir Putin, linia invizibila trasata de Nipru sta marturie pentru o prapastie cascata chiar in sanul natiunii. Cand oamenii nu reusesc sa se puna de acord nici macar asupra limbii lor comune, devine improbabil ca ei s-o faca asupra chestiunilor politice. Pendularea Ucrainei intre democratie si haos e, in ultima instanta, povestea incapacitatii de a fi impreuna, ca natiune.

Si ce trista ironie, intr-o tara ai carei fondatori, cazacii zaporojeni, foloseau sisteme semi-democratice inca din secolul al XVII-lea. Votau, de pilda, asezandu-si caciulile la picioarele candidatului favorit – cine avea, la numaratoarea finala, mai multe caciuli era declarat invingator.

Sunt prea multe caciuli in Ucraina de astazi pentru a mai putea fi numarate. Exista mai multe partide politice decat locuri in parlamentul de la Kiev! Iar baza lor democratica e minima: foarte putini ucraineni sunt membri ai vreunui partid, de pana la patru ori mai putini decat media europeana similara.

Ucrainenii inca isi cauta identitatea – e vorba despre asta mai mult decat despre orice altceva. E greu sa fii optimist cand oamenii mor pe strazi, fara ca cineva macar sa-i ridice de pe caldaram. Si, totusi, poate ca Montesquieu avea dreptate: nu poti cauta decat ceea ce poate fi gasit.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.