Ce ramane din noi, dupa ce se prabuseste toata superficialitatea care ne tine loc de modernitate? Ce este acolo, in adancuri? Iarna aceasta coborata in strada ar trebui sa ne puna pe ganduri, deci pe logica.
“Carnagiul”nu este cel mai bun film al lui Roman Polanski, dar dupa „Pianistul” poate incepe doar o coborare. Totusi, castigati-va o ora si jumatate, vedeti acest film, mai ales acum, acum cand iarna disperarilor si-a croit chipul acesta cu gluga.
“Carnagiul” a fost candva „Dieu de carnage”, piesa de teatru care a facut din Yasmina Reza un nume de neocolit in dramaturgia timpului nostru scurt. Totul a fost acolo de la inceput. Acum e mult mai mult.Povestea e simpla, si tocmai de aceea esentiala: doua cupluri, o camera si toata frustrarea, si toata minciuna care ne acopera. Nu e nevoie de o constiinta grea, de elefant, caci e despre noi, cei normali.
Puterea acestei istorii vine chiar din normalitate: da, asa sunt oamenii, se ascund in iluzii, fac copii si asteapta sa fie parasiti, dau sau nu faliment moral, la urma au un cancer sau un atac cerebral sau altceva, mereu ceva, si mor. Dar nici macar nu ne trebuie o saga de ghetou, o tragedie, o nedreptate, un razboi, un „Darfour”, o revolutie pentru a fi asa, si nu altminteri.
Priviti acest film, ingaduiti-va aceasta oglinda, caci nu exista nicio alta reforma in afara celor personale. Priviti-l, va priveste. Gasiti aici o critica solida, desi subtila, a mascaradei careia ne-am predat, chiar daca, uneori, dupa lupte oneste. Actorii, ca la orice film mare, sunt doar un pretext. Christopher Waltz e magnific, dar eroii ramanem noi, sa stiti, noi ce nu vom fi niciodata eroi.
„Cine suntem?” devine, cu fiecare replica, „de ce nu putem fi altfel”? “Carnagiul” este un exercitiu de sinceritate, o dovada de inteligenta si, poate, strigatul unui inevitabil naufragiu. Polanski are umorul cel mai sofisticat- umorul cerebral. Acesta nu este un documentar despre eruptia violentei in eul adult. Cand oamenii isi dau seama ca viata nu le apartine cad, se inversuneaza la pahare si rostesc „E cea mai proasta zi!”, desi nu e, vor mai tot fi, ceea ce face din deznadejde o insula fara supravietuitori.
“Carnagiul” este o filosofie pe intelesul maselor ganditoare, fara sa fie nici romantica, nici ridicola, fara sa tarasca in frivolitate chestiunile grave. Ce ne atinge, de fapt? Ascultati ce are sa va spuna Polanski, la capatul unei calatorii cinematografice unice, la sfarsitul unei vieti de Cain, posedata de pacat. Nu are aroganta zeului printre muritori, e mai degraba slab, ca un profet cu explicatii, si nicio solutie, ca un om care a inteles ca nu exista nici adevar, nici minciuna, ci numai si numai nuante.
…
Cu o distributie de Oscar, cuprinzandu-i pe Kate Winslet, Jodie Foster, John C. Reilly si Christoph Waltz, „Carnagiul” este cu siguranta o buna investitie pentru 100 de minute.
Mi-ar place sa merg la film
Mi-ar place sa merg la film cu autoarea/autorul cronicii, pentru reactii si comentarii. Mai vrem! 🙂
Autorul e Andrei Craciun,
Autorul e Andrei Craciun, scrie sus. Invita-l la un film, vezi ca la pagina despre echipa ii gasesti profilul de facebook! Succes!
Un film la care am ras mult.
Un film la care am ras mult. De la prima pana la ultima scena; un ras cam scrasnit, amar uneori. E un film despre cum ne ingropam, noi toti, esecurile si neputintele personale in fel de fel de clisee contemporane, cum ne ascundem toate frustrarile in poncifuri care ne dau iluzia ca ne-am asezat pe partea buna a baricadei ori ca, indiferent de ce parte, macar suntem printre invingatori. In afara convingerilor religioase, totul e persiflat in film. Totul – de la statut si rol la abilitatile noastre sociale de fiinte „mature” si „educate”, de la corectitudinea politica in mic la solidarizarea cu marile cauze ale planetei. Si asta in timp ce ignoram ce se intampla cu persoanele aflate chiar sub varful propriului nas. E persiflat felul in care ne drapam -pana la a le caricaturiza – in rolurile sociale „en vogue”, de sub care eul refulat rabufneste cu violenta atunci cand ne asteptam mai putin. Dincolo de filosofiile politice pe care le imbratisam sau nu, dincolo de curentele artistice cu care ne identificam sau nu, dincolo de snobismul pe care il afisam sau nu, in esenta am ramas la fel de ingenui si rudimentari ca eroii nostri intemeietori, cei care-si rezolvau conflictele cu arcul ori cu pumnul. Iar finalul filmului coronat opus. Afara, in strada, acolo de unde s-a iscat casus belli, lucrurile reintra in firesc in mod natural, in timp ce, in camera adultilor, agitatia escaladeaza intr-o logica intrinseca, in tot mai largi si excentrice valuri concentrice. Superb.