Dragostea in vremea protestului

In Piata Universitatii, in spatiul unei crescande furii anti-sistem, acolo unde oamenii isi striga nemultumirea, in locul unde bataia poate erupe oricand, urmata de aburii usturatori ai gazelor lacrimogene, e posibila dragostea. Aceasta este povestea intalnirii a doua priviri, in cea de-a saptea seara a protestelor din centrul Bucurestiului.

4

Nu te astepti, dar locul denuntat unilateral in presa ca fiind un cuib al revendicarilor si al violentei iti da sansa, in egala masura, la dragoste si la crima.


„Cum te simti?” l-am intrebat, tinandu-l strans de bratul stang. „Gol”, mi-a raspuns el, zambind. Avea un zambet de copil cuminte. Mersul incet, tarait un pic; pasea adus de umeri. Probabil il luase durerea de picioare – s-a plans dimineata ca a facut febra musculara in noaptea respectiva. Privirea insa ii era zglobie. „De fapt”, a inceput el, abia soptit, desi era aproape 3 dimineata si eram singuri pe strada intr-o noapte blanda de iarna, fara stele pe cer. „Ma simt foarte relaxat. Ma simt foarte bine. Ca un batranel de 70 de ani care a iesit la plimbare cu batranica lui”. „Eu vreau sa ajung o batranica de 70 de ani care iese la plimbare cu batranelul ei”, i-am spus si l-am simtit cum zambeste. „Si eu batranelul ei”, a soptit din nou.


Si-a fost o noapte, si-a fost o zi si va veni si a doua zi. Stiam. Nu stiam daca ne vom mai intalni. Eu banuiam ca nu. Ceva imi aratase asta inca de la bun inceput. Din clipa in care am schimbat prima privire in multimea de la fantana, din Piata Universitatii. In acea multime care ascunde si releva priviri. In cea de-a saptea zi a protestelor contra sistemului si actorilor lui. Eram intr-un grup eterogen de ziaristi independenti si oameni de prin organizatii non-guvernamentale. Scanam multimea prin lentilele ochelarilor, cand el mi-a prins privirea si mi-a zambit. In jurul nostru cateva sute de oameni, sa fi fost vreo 500-600, strigau „Jos Basescu! Jos Basescu!” sau cantau „Avem gabori civili printre noi, civili printre noi”, in ritm de stadion si cu accent gresit pe cuvantul „civili”. Unii agitau pancarte cu mesaje amuzante, dovada clara ca romanul gaseste resurse de umor in orice. „Pentru cei din fata televizorului, we love to entertain you”. Altii urlau, sareau, fluierau, cuprinsi total de spiritul liber al acestei miscari spontane. Noi doi ne priveam si zambeam.

….
Ne plimbam de vreo trei ore prin Bucuresti. Nu ne cunosteam, stiam doar ce nume purtam. Am taiat in lung si-n lat toate strazile centrale ale orasului, pe sub cabluri de care atarnau becuri ce pareau prietenoase, pe langa case murdare cu garduri in paragina, pe langa usi grecesti, porticuri, coloane. L-am rugat sa nu ma intrebe nimic despre trecutul meu. „Tot ce te-as intreba acum este de ce copacul asta arata asa”, mi-a raspuns aratandu-mi un dud de vreo 100 de ani cu trei tulpini incolacite intr-una. „E asa de imperfect. Imi place”, i-am spus desprinzandu-ma de la bratul lui sa ating trunchiul copacului. „Ce facem cu seara asta?” m-a intrebat abrupt. „Mi-e frica sa n-o consum. O sa ma gandesc mult la tine si o sa consum noaptea asta. Vreau sa-mi ramana pura.” L-am invaluit intr-un zambet. „We’ll always have Paris”. L-am auzit chicotind. „O punem intr-o pietricica” i-am zis. „Ce frumos suna! Hai s-o punem intr-o pietricica”, a continuat el, uitandu-se pe jos. „Sa lasam pietricica sa ne iasa in cale”, a mai spus. Pe urma am tacut amandoi infiorati.

Dar asta deja se petrecea la finalul serii. Pana sa gasim pietricica in care sa punem noaptea noastra alba –  o noapte alba cu un strain e fantezia mea, i-am spus. „Da?!”. „Da.” „Deci ti-am indeplinit o fantezie fara sa stiu?” „Da”, i-am raspuns. „Si, ce-ai invatat din noaptea asta?” m-a intrebat. „Sa am incredere in hazardul fericit. Si cand apare sa ma las dusa de val”, i-am raspuns. Zambea. De fapt toata seara a zambit. Si eu la fel. Chiar si cand am vorbit despre demonii nostri, despre trecut – desi l-am rugat sa n-o facem. Chiar si atunci cand am vorbit despre lucruri foarte serioase. Cred ca zambetul devenise o stare de spirit. Ne-a tinut companie pret de o noapte. Asa cum a facut-o si cerul fara stele.


Nici nu mai tin minte exact ce mi-a spus prima data cand s-a apropiat de mine. Cred ca era ceva despre miopia mea, dar nu sunt foarte sigura. Unele elemente ale serii imi apar diluate in amintire, asa cum le par protestele celor din guvern. Asa ca aparitia unui domn din multime, coborat din proiectiile mele si care parea sa aiba ochi doar pentru mine, mai intai m-a amuzat. Dar privirea lui era insistenta. La fel ca prezenta celor din jurul meu. Seara de seara de pe la ora 19.00 se adunau in piata, in frig, in ploaie sau ninsoare. Recastigasera un spatiu. Sau cel putin asa simteau. Pe el nu-l mai vazusem pana in cea de-a saptea seara. Aparuse exact dupa ce lansasem o serie de glume despre nivelul ridicat de testosteron din jur si cineva ma admonestase cu replica: „fata, tu esti pusa pe agatat!”. Nu l-am luat in serios, chiar daca privirea lui ma ardea si cand nu ma uitam la el. La finalul serii, cand protestul s-a spart, simteam nevoia sa  hoinaresc pe strazi. El era inca in piata, m-a urmarit. Si m-a urmat.


„Hai sa iti arat marea!” „Mare, in Bucuresti?”, s-a mirat. L-am purtat pe stradute pe care nu mai calcasem de doi ani. Am lasat in urma blocurile de 10 etaje, am facut dreapta si iata-le. Cladirile joase de doua etaje, ce par case de vacanta – cum le-a descris el. Cu obloane de lemn vopsite in verde, porticuri, si imprejmuite de un gard viu valurit, de cel mult doi metri. Trei stradute paralele, trei perpendiculare. Inguste cat un trotuar pe care inghesui si pietoni si piste de biciclisti. Am mers in tacere, sa nu tulburam linistea noptii si a celor care dorm. Nicio lumina aprinsa. „Cine sta aici?” m-a intrebat el. „Chiar sta cineva aici?”. „Da”, i-am spus cu siguranta celui care avea dovezi sigure despre asta. Ii vazusem vara, acum doi ani, pe cei care locuiesc acolo. Plus ca peste tot erau semne ale existentei lor: cateva masini parcate pe marginea micului labirint, un carucior stricat, scaune de vara, jucarii, pisici, cate-un caine ce ne avertiza maraind printre tufele ce formau gardul. Am intrat intr-un gang, am urcat pe o terasa luminata. Am stat cateva secunde in fata usii cu numarul 14. Afara, cineva lasase un fotoliu. Imi si imaginam cum arata locatarul de la numarul 14: iese in diminetile insorite cu cafeaua pe terasa, se asaza in fotoliul cu arcuri si citeste ziarul. Oare fumeaza pipa?

„Parca ar fi case de pe varfurile stancoase din Grecia”, mi-a soptit el din nou, gadilandu-ma cu barba in ureche. L-am aprobat din cap. Am coborat sa cercetam si celelalte stradute. De sus ne insoteau pescarusii. Da, exact pescarusi!, in noaptea umeda si calda de ianuarie a Bucurestiului. „Pasarile astea”, a exclamat. L-am cuprins de bratul stang, m-a privit cu drag si intelegere, de parca prezenta mea ii era familiara si totusi il bucura ca prima data. Paream sa ne stim de-o viata, desi de-abia stiam cum ne cheama. Nu voiam sa se termine noaptea si sa ii dau drumul. A simtit asta pentru ca l-am auzit spunand ceva despre cum n-ar vrea sa mai treaca timpul o vreme. Sa ne lase un pic, sa aiba putina rabdare cu noi. Nu mai suntem foarte tineri si inca nu stim sa iubim. Sa ne lase sa dezlegam taina asta in noaptea asta ca dintr-un roman de Andrei Makine inainte sa vina viscolul.


Si linistea noptii s-a auzit rupta bucati-bucatele. Stiam ca n-o sa ne dea voie sa fim romantici si sa traim un loverush de-o noapte.  Sa devenim doua inimi imense care absorb si cuprind tot ce e in jur. Sau doi ochi. Care vad si retin tot. Sa ne scriem numele in aerul subtire de dinainte de rasarit, asa cum adolescentii si-l scriu pe trunchiuri prin paduri. Sa ne dedam noua si universului. Trairea noastra sa fie istorie. Sa fim unici. Sa fim speciali. Sa fim tot ce n-am stiut sau n-am putut pana acum. Dar e al naibii de greu. Desi ne cunoscuseram de cu seara, la protestul din Piata Universitatii si schimbaseram priviri complice, nu ne lega nimic in lumea reala, spre care ne indreptam incet.


Am pasit inapoi in strada cu blocuri turn. Si pe urma in realitate. Era aproape 5 dimineata. Atunci m-a intrebat ce facem cu noaptea asta si eu am venit cu solutia sa o punem intr-o pietricica.


In zilele urmatoare, revenind  in Piata Universitatii, l-am cautat printre cei din jur, dar nici macar naluca lui nu era de gasit. Scurta fericire a unei nopti era urmata de tristetea unei absente. Dar viata merge inainte, si nu, nu e un pasaj din cartile motivationale. O face mai ales aici, unde efervescenta protestatara a  impins problemele inimii pe ultimul loc. M-am gandit pentru o clipa, „Chemati SMURD-ul”, apoi am auzit strigandu-se din toti rarunchii: „Cine este trist, este securist! Cine este trista, este securista!”

4 COMENTARII

  1. Multumeste-te cu aceasta
    Multumeste-te cu aceasta dulce-amaruie amintire a unei nopti cu un strain. Nu iti dori prea mult sa il regasesti, s-ar putea sa iti ruineze amintirea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.