Dreptul inalienabil la povestea personala

Ca avem dreptul la o poveste personala, la o istorie proprie, e un adevar elementar, fundamental, care nu trebuie combatut. Nu ni-l consfinteste nicio Constitutie, nu ni-l garanteaza nicio ordine sociala, dar il avem si noi stim ca il detinem. Este la rigoare, de altfel, cam tot ce avem si tot ce putem spera sa avem.

0

Intr-o piesa care inca umple un teatru din orasul Bucuresti, in Tom si Jerry , cu Florin Piersic Jr. si Paul Ipate, si, totodata, intr-o fireasca intimitate cu moartea, se spune, pe fata, ca orice om are dreptul la o poveste personala, la o istorie proprie.

Propria poveste! Suntem cu totii fiinte concrete, in trup si unii chiar si in spirit. Nu conteaza, in fond, cu ce ne ocupam. Avem acest drept. Il ai si tu, pensionar ravasit, care abia mai poti sodomiza, incet, o femeie cu cel mai inalt dintre degete.

Il ai si tu, cel lipsit de inteligenta sau de talent, il ai si tu, cel marginalizat, neadaptat, exclus, proscris dintr-o societate care ne indeamna, nu tocmai subtil, spre dezolare, si tu cel complexat si sarac, poate ca tu inaintea noastra.

Il ai si tu, cel care nici macar nu vezi bine, de trebuie sa iti picuri atropina in fiecare dintre ochi, in fiecare nenorocita de zi, indeobste in zori. Il ai. Il ai pana si tu, cel fara de opinie sau de luciditate. Il ai chiar si tu, nulitate artistica.

Intr-unul dintre eseurile sale, Ernesto Sabato scrie, fara ocolisuri, despre dorinta de sinucidere pe care a simtit-o Kierkegaard intr-o noapte, pe cand se intorcea de la o petrecere unde stralucise, din nou, cu spiritul sau. De aceea, venim acum si punem punctul de rigoare sub aceasta exclamatie.

De aceea, acum, va invitam: intrebati-va, cu toata gravitatea de care sunteti in stare la sfarsitul acestei ierni – cum va scrieti, da, cum va scrieti, povestea personala? Ce faceti cu singurul vostru drept inalienabil?

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Robin and the Backstabbers

Dintre toate trupele din noul val romanesc  Robin and the Backstabbers imi place cel mai mult. Daca si voi sunteti fani si va dau de gandit versurile si muzica lor, va recomand un text care raspunde la multe intrebari.

  • O relatare impecabila

Un text bine scris, concis si totusi plin de informatii, cu detalii bine plasate si care, intr-o foarte mare masura, reconstruieste atmosfera de dinantea mortii lui Philip Seymour Hoffman.

Ma bantuie imaginea omului stand ravasit in fata bancomatului si scotand, timp de o ora, 1.200 de dolari, in transe de cate 200 de dolari si la minute bune distanta.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Cel mai bun documentar pe care l-am vazut vreodata

AICI.

  • Ce muzica!

Cu toate ca “Searching for Sugar Man” a luat binemeritatul Oscar, acest album are mai putine vizualizari pe youtube decat orice mizerie de la Alex Velea & co. Excelenta, desi tragica, oglinda a preferintelor contemporanilor nostri.

Nu trebuie sa iti placa baschetul. Pur si simplu aici sunt: prietenia, deznadejdea, istoria, viata si moartea. Mai mult nu ar trebui sa existe.

  • Tarul Ivan isi schimba meseria

O mare comedie in oras, la Teatrul Metropolis.

  • Pescarusul

Un altfel de Cehov, la Bulandra.

  • Jurnalul lui Alice Voinescu

Publicat recent la Polirom, in doua ample volume.  Fascinanta femeie! Ce inteligenta si, totusi, ce putere de a indura existenta. Prima din Romania cu doctorat in filosofie la Sorbona, acolo!, in 1913, pe vremea cand Parisul era inca Parisul. S-a cunoscut, fireste, cu Gide.

O comedie neagra, nominalizata, dar fara sanse reale la Oscar. Are ceva si din “Gaitele” noastre si din “Balanta”, a noastra si ea. Meryl Streep face, insa, unul dintre rolurile acelea pentru care merita mica statueta.

Frumoasa, deosebita, dragostea dintre un barbat cu mustata vintage si un computer-femeie (sunt indreptatit sa pariez ca vocea lui Scarlett Johansson va fi, in curand, conform revistelor de cultura masculina, recunoscuta drept cea mai sexy voce de femeie in viata).

  • Frozen

Animatie din care se va afla de ce dragostea topeste, AICI.

Anticipasem, cumva, ca filmul acesta este doar un jet calduros de urina pe care Lars von Trier il revarsa catre spectatori. Am puterea sa recunosc ca n-am gresit. Cred ca finalul, cu batranelul care vrea si el sa dea acolo si nu mai poate, e doar o privire catre sine a marelui cineast danez, iar moartea apare, din nou, ca unica, rezonabila, iesire din scena.

  • Ceva frumos, tocmai de la Soci

AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Stirea inceputului de an

Fara indoiala, aceasta: AICI, AICI si AICI.

  • O intrebare

L-ati vazut pe Radu Mazare miercuri, 5 februarie, la iesirea de la DNA, dand intreaga expresie a termenului „batjocoritor”? Cu bereta sa rosie ratoindu-se la frigul de afara, ce spectacol sublim! Sublim, vreau sa zic, pentru domnul Mazare, ca noua nu ne-a ramas decat tristetea constatarii. A crescut in tara asta o specie greu calificabila de personaje carora li se rupe, pur si simplu li se rupe nu de ideea statului de drept, ci de ideea de bun-simt comun in general.

Pe tipii astia nu-i mai sperie nu doar eventualul probatoriu legal care s-ar putea constitui impotriva lor, nu-i mai sperie nici macar probatoriul public. E un semn ca statul roman are o problema, inainte de toate, pentru ca insasi comunitatea cetatenilor pe care o deserveste, dandu-i corp politic, functioneaza fraudulos. Pe Mazare, pe Oprisan, pe Bunea-Stancu, chiar pe domnul Ponta, si chiar si pe domnul Basescu nu-i doare catusi de putin de ce-ar putea crede publicul despre ei. Si-au obtinut si isi obtin mandatele mizand tocmai pe promiscuitatea morala a celor pe care ii reprezinta.

„Casele, masinile, eu nu mi le cumpar pe numele meu. Stiti doar asta”, le spunea Radu Mazare ziaristilor stransi in fata la DNA. Stim, domnu’ Mazare, stim. Intrebarea e cati dintre noi n-am face la fel in pielea lui Radu?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.