Drumul pe care il cautai demult

E o vreme a deciziilor si o vreme a contemplarii lumii, o vreme in care ne uitam in trecut sau proiectam viitorul. In care cochetam, contemplam, vrem, speram. Pentru noi, a venit vremea prezentului, in care nu mai lasam clipa sa ne fuga, ci o prindem cu un bold, ca pe un gandac in insectar.

0

Se zice ca fiecare are un drum al lui pe care merge si ca uneori drumul asta ocoleste, dar ca, in final, tot la destinatie ajunge. Habar nu avem noi care e destinatia, nu ne e prea clar nici pe unde trece drumul, nici cat dureaza calatoria, stim doar ca sunt putine ocaziile in care calea asta transpare.

Cu alte cuvinte, momentele cu adevarat hotaratoare sunt putine si usor de ratat. Sunt contexte in care din motive obiective nu gasim drumul asta, dar de cele mai multe ori, motivele tin de incapatanarea noastra de a nu lasa trecutul in trecut si viitorul in necunoscut.

Nu degeaba circula pe retelele sociale o vorba extrasa dintr-o carte care zice ca azi este mainele pe care il planificai ieri. Nu mai planificati mainele atata, lasati ieriul sa se duca si gustati un pic de azi. Iata si cateva condimente de la noi, pentru mai multa savoare.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

E prima data cand aleg sa nu va recomand nimic. La finalul unei saptamani foarte tumultoase pentru mine, in care – simbolic – am salvat lumea doar pentru a vedea ca nu e nimeni care sa ma salveze si pe mine, cred ca in loc sa cititi ceva sau sa ascultati ceva ar trebui sa va uitati in jur la oamenii importanti pentru voi si sa ii faceti sa se simta importanti.

Nu o sa va tin acum teoria care zice ca pe cei dragi ii ranim cel mai usor, ci o sa va zic doar ca rasariturile sunt frumoase chiar daca in unele zile le vedem si in altele nu.  Si o sa va mai spun ca uneori pare ca avem timp, alteori ca nu, dar, in esenta, timpul asta tot trece. Faceti-l sa treaca un pic mai frumos. Nu am scris randurile astea ca sa ma lamentez, ci doar ca sa va invit sa ii zambiti celui/celei de alaturi.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Alt februarie

Volumul e asezat cuminte pe unul dintre rafturile bibliotecii, o nota aparte printre celelalte, cu cotorul sau alb pe care sunt asternute cu un font negru, simplu, numele autorului si al cartii. Chiar pe prima fila sta scrisul dezordonat al Profesorului, care ma domneste lungind scolareste literele, cu mana lui care le-a mangaiat oricum pe toate si acum e obligata de timp sa tremure.

Asa este, momentele hotaratoare sunt putine si atat de usor de ratat, dar in acel inceput de februarie, intr-o zi cu soare la fel de bland precum aceasta, am gasit o bucatica de viata care trebuie prinsa in insectar pentru ca s-ar putea sa fie singurul exemplar al unei specii cu totul disparute.

Citesc, pe foaia alba de hartie, data: 6 februarie 2009. Profesorul era imbracat intr-un costum inchis la culoare, sacoul tras peste o vesta verde, vesta inchisa cu niste nasturi maro peste o camasa alba asortata cu o cravata albastra. Era ordine in camera, draperiile foarte putin trase si o veioza care-si arunca discret lumina artificiala. Am stat cateva ore de vorba, vegheati de deasupra, de pe un perete, de un tablou pictat de Profesor la Paris, in apropierea aripii sudice a Catedralei Notre Dame.

Putine lucruri palpabile au rezultat in urma acelei intalniri: cateva articole de ziar, o scurta corespondenta electronica, alte doua revederi – ultima in vara acelui an, cu Profesorul zambitor pe veranda, imbracat de data aceasta intr-un costum deschis la culoare.

Oricate ar fi fost, insa, lucrurile palpabile n-ar fi reusit sa rastoarne matematica imposibil de cuantificat a impresiilor. A descris intocmai sentimentul colegul Andrei Craciun, norocos in egala masura sa-l intalneasca pe Profesor: a fost singura data cand am simtit ca sunt aproape de fraza biblica, singura data cand am simtit ca vad un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Profesorul a murit in vara anului 2011, la 96 de ani, desi e mai drept sa-mi amintesc de cuvintele scrise de Monica Lovinescu in marginea unuia dintre volumele sale: Profesorul avea o memorie stapana pe timp. Poate memoria lui sa stapaneasca si limbile necrutatoare ale ceasurilor?

Inchid copertile albe ale volumului  si-mi imaginez cum Radu Marculescu repeta la Judecata de Apoi aceasta fraza scrisa la capatul “Memoriilor” sale, republicate in 2011 de Humanitas: „Doamne, cum sa-Ti multumim ca nu ne-ai incercat peste puterile noastre?”.

Cea mai buna versiune acustica a uneia dintre melodiile mele preferate.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.