Duminica Morbului: ultima colonie de leprosi din Romania

Duminica, 9 decembrie 2012. Zi mare: ziua alegerilor parlamentare! Se anunta, ca de fiecare data, ca soarta Romaniei sta in balanta, ca suntem la o decisiva rascruce, ca nimic din ce urmeaza nu va mai fi la fel, ca viitorul incepe din nou acum. Peste Bucuresti pluteste, tot ca de fiecare data, o fantoma politica ratacita pe culoarele unei case parasite definitiv chiar de propriii locuitori.

E-o zi in care romanii inteleg sa raspunda apelului la mobilizare cu aceeasi moneda pe care au primit-o mai mereu la schimb de la politicieni: cu indiferenta. Reporterii de nisa care scriu aceste randuri s-au hotarat s-o caute intr-unul din cele mai izolate locuri din Romania: la Spitalul Tichilesti, acolo unde 19 femei si barbati populeaza pavilioanele uneia dintre ultimele leprozerii din Europa.

I-am preferat pe cei cu lepra celor la costum, intr-o tara in care se moare de frica la gandul ca poti s-ajungi intr-un spital, fie si pentru un control de rutina, sau de ras, la gandul ca se vor termina tronsoanele de autostrada promise, intr-un orizont de timp care sa cuprinda vietile contemporanilor. Ipohondri, cu sistemul imunitar slabit si cu imaginatia bolnava, calcand serios pe urmele prejudecatilor care invaluie de mii de ani teribila lepra, am pornit la drum, ca si cum ne-ar fi fost ultimul. Ne-a fost frica, ne-am vazut deja mutilati de ciuma alba, cu starea epidermei tot mai precara, cu segmente de membre ofilindu-se, dar nu ne-am oprit.

Duminica aceasta de 9 decembrie, intrata deja in istoria parlamentara a Romaniei prin victoria zdrobitoare a Uniunii Social Liberale, ascunde si povesti destinate anonimatului, chiar daca ele sunt, cumva, mai importante. Anul acesta, de alegeri, s-a si venit pe lume, s-a si murit, dar mai ales s-a trait, asa cum se obisnuieste sa se traiasca: cu un amestec de bucurii si tristeti care nu se vor decide niciodata la urne.

Politica e importanta, in masura in care cei care o fac considera la randul lor importante vietile celor pentru care fac politica. In Romania de astazi, destinele sunt insa demne de interes doar daca lasa urmele unei stampile pe un buletin electoral. Am mers acolo unde nici macar urnele de vot nu mai reusesc sa ajunga pentru a spune povestea celuilalt 9 decembrie, o poveste la capatul careia am gasit natura umana desfacuta in emotiile sale primare: in teama de izolare si abandon, in disperare si mila, dar mai presus de orice in infinita capacitate a omului de a supravietui chiar si in indiferenta.

Dupa celelalte dealuri

Nu e o metafora: leprozeria Tichilesti chiar e dupa dealuri, ascunsa in curgerea fara sfarsit a curbelor facute de asfalt in nordul Dobrogei, pe drumul care duce de la Tulcea la Galati. Am putea sa ii trimitem regizorului Cristian Mungiu o scrisoare deschisa, sa incepem chiar asa, cu “Draga Cristian Mungiu” si sa continuam insinunat, vino domnule sa vezi ce a mai ramas din oameni!, dar renuntam: la ce ne-ar folosi?

Privim cerul. Ploua si bate-un vant cum doar Dunarea poate tolera, nu peste mult va ninge, iar singura sosea care duce spre leprozerie e smaltuita de o lumina vie. Inaintam, fara incredere, ca niste condamnati la moarte. Suntem asteptati. L-am sunat cu cateva zile inainte pe doctorul Razvan Vasiliu, managerul spitalului, pentru a obtine permisiunea de intrare. Ne-a spus ca daca venim sa cautam senzationalul, mai bine sa stam acasa: „Sunt oameni normali!”.

Nouasprezece la numar, oamenii sunt pur si simplu ascunsi, insa, intr-o palnie de teren aflata la capatul unui cordon de noroi si pietris caruia ii vom spune cu indulgenta drum secundar. Medicul nu e aici, e liber si are treaba in oras, dar a vorbit pentru noi. Ne intampina o asistenta si un barbat scurt, cu cap ca de porumbel. Are trasaturi slave si poarta o caciula ruseasca. Ne intinde mana. I-o strangem, dar e corect sa scriem ca in acelasi timp ni se strange si inima in piept. Apucam mana sanatoasa a unui bolnav de lepra.

Se prezinta: Grigore Grigorov, desi nimeni nu il striga nici Grigore, nici Grigorov, toti ii spun aici Grisa. Nova, cel mai batran caine din curtea asta dreptunghiulara care gazduieste pe laturi pavilioanele bolnavilor, cantina, cabinetele personalului medical si un club dedicat reuniunilor de grup, isi intinde gatul lung, ne priveste nedumerita si nici nu se mai oboseste sa latre. Bolnavii de aici sunt vindecati de forma activa a bolii, reporterii stiu ca sunt, teoretic, in afara oricarui pericol, insa… La naiba cu „insa”!, intram, in urma lui Grigore Grigorov, care la cei 48 de ani ai lui e unul dintre cei mai tineri leprosi, in „Clubul bolnavilor”.

Aici se strang pacientii sa se uite la televizor si, uneori, sa citeasca. Inauntru, in dimineata asta in care ploile au ajuns si ele la rascrucea zapezilor, mai sunt Mihai Dinescu, un barbat de 63 de ani din Constanta, si Aurelian Tuta, de 67, din Curtea de Arges. Toti cei trei au la activ minim doua decenii de viata la Tichilesti, unde au vazut verile urmand iernilor, una, si inca una, si inca una, in timp ce bolnavii s-au tot imputinat, rapiti din chiliile lor saracacioase odata cu trecerea anotimpurilor si dusi sus, pe coama dealului, acolo unde crucile se incapataneaza sa reziste intemperiilor.

Nu e vreme acum, insa, de moarte, in Club e viata, palpaie in soba din colt, palpaie in ecranul televizorului, palpaie in efervescenta interlocutorilor, bucurosi ca niste copii in jurul bradului de Craciun. Aici isi exercita bolnavii dreptul constitutional de a rade de toate declaratiile ridicole, si tot aici barbatii se cearta cu femeile: sa se uite la meciuri sau la telenovele? Grisa e dinamovist, nea Aurica era cu Argesul, si a luat candva o mama de bataie pe stadion, la Constanta, n-a fost atent si unu’ i-a „taiat curentul“,  Mihai Dinescu tine de-acum cu Viitorul asta al lui Gica Hagi.

Intra in scena „Voinicul”

Reporterii sunt surprinsi: biblioteca e buna, gasim inclusiv o editie critica asupra poeziilor lui Francois Villon, dar si memoriile de la Auschwitz ale lui Oliver Lustig. De unde au venit cartile? „Ni le-a dat un mos din Tulcea care nu mai vedea”. La televizorul cu ecran plat se prezinta aspecte din diferite circumscriptii electorale. Il vedem si pe colegul Mihai Voinea, aflat in delegatie la Targu-Jiu, observat de camera vigilenta in preajma premierului Victor Ponta.

Ne exaltam: „Uite-l pe `Voinicul`!”. „Cine, ma, Ponta e `Voinicul`?”, sare Grisa ca ars. „Nu, nu, e un prieten de-al nostru, nu-l stiti”, punem lucrurile in ordine si, sub aceste auspicii, cu „Voinicul” la televizor, cu alegerile peste dealuri, cu palcurile de copaci strajuind ca niste gardieni pavilioanele acestor oameni uitati de lume, incepem sa ascultam vietile leprosilor.

Nimeni nu voteaza la Tichilesti, care nu e nici macar o localitate, ci numele unei vai pierdute intre nenumaratele adancituri ale Dobrogei. In comunism, zona nici macar nu aparea pe vreo harta, pentru ca leprozeria era, scriptic, desfiintata, iar oamenii de acolo niste proscrisi tinuti in carantina. Dupa Revolutie, soarta bolnavilor de lepra de la Tichilesti s-a imbunatatit cumva, pacientilor permitandu-li-se sa paraseasca, la cerere, spitalul.

Multi dintre cei care au plecat s-au intors insa, pentru ca stigmatul pe care il purtau era prea puternic. Au fost oameni, la Tichilesti, care si-au trait aproape toata viata in perimetrul coloniei, oameni care si-au intemeiat acolo familii sau doar si-au urmat inauntru parintii afectati de boala, oameni dusi, generatie dupa generatie, pe acelasi drum mocirlos care urca pantele dealului, pentru a-si ocupa locul in cimitirul spitalului.

Tot dupa Revolutie, despre leprosi a inceput sa se scrie ca despre niste nefericiti ai soartei, tinuti departe de ochii celorlalti in timp ce o maladie cumplita le mananca manile, picioarele, ochii. La Tichilesti au ajuns inclusiv reporterii BBC, uimiti sa afle ca mai exista un colt in Europa moderna care tine laolalta bolnavi de lepra.

Singuri acasa

In izolarea lor, tratata cel mai adesea cu voci iesind pline de purici din aparate radio care si-au depasit cu mult durata de viata, leprosii nu au uitat cu totul de Romania. La ultimele alegeri prezidentiale, cele din 2009, au cerut chiar urna mobila de la Isaccea, simtind ca e si datoria lor sa voteze. Acum insa, de acest 9 decembrie, fiindca nu au trecut spitalul ca domiciliu in buletin, bolnavii nu mai sunt o miza pentru nimeni. Iar oamenii nimanui se acomodeaza si cu asta, asteptand sa inceapa, in reluare, „Singur acasa 1”, pe Pro TV.

E suprarealism magic la Tichilesti: ultimii bolnavi de lepra din Romania se vor uita la un blockbuster de acum douazeci de ani, la un televizor cu ecran plat donat de niste mormoni. Ca fiecare dintre noi, l-au mai vazut, dar abia asteapta sa isi bata joc pustiul de hoti. Si in timp ce copilul singur acasa descopera spiritul sarbatorilor, Grisa, Mihai si Aurica uita sa mai arunce lemne pe foc, iar frigul se aseaza pe nesimtite in camera. Pe o hartie lipita in coltul din stanga sus al televizorului scrie, pentru totdeauna, „Biserica lui Iisus Hristos si a Sfintilor din Zilele din Urma”.

MOMENTE SI SCHITE

I. Ultima gaina

Pe Mihai Dinescu, toata lumea il striga aici Misu, desi barbatul din Constanta pare mai degraba atasat de numele sau de familie, pe care il asociaza cu cel al poetului Mircea, dar si al avocatei Elodia (pe care o chema, de fapt, Ghinescu).

Simpaticul domn Dinescu are un tic, repeta aproape la fiecare final de propozitie „ei, nu mai zic”, desi e clar ca vrea sa spuna cum a fost si cum este la Tichilesti, cum e cu boala asta nenorocita, cum i-a murit mama aici intr-unul din pavilioane, cum l-a uitat fratele si cum a ramas „ultima gaina” fara pensie intre bolnavii spitalului, pentru ca nu are inca varsta legala de pensionare. Misu implineste curand 63 de ani, iar semnele pe care le sapa lepra in trupurile celor infectati nu sunt vizibile la el.

Explica, putin repezit, ca a luat boala „din pripa” si a venit la Tichilesti sa stea cu maica-sa, tot leproasa, sa-i ofere alinare si poate chiar sa-si faca un rost. Si n-a mai plecat, sunt mai bine de doua decenii de cand a trecut de poarta de fier a spitalului, mama a murit in 2004, dar Misu unde sa se duca? Primeste mancare, e spalat, e ingrijit, isi mai cumpara cate un peste sau un pachet de tigari din Revarsarea, satul cel mai apropiat de colonie, si se gandeste neincetat cum va primi si el o pensie peste doi ani, o pensie la care are tot dreptul dupa 24 de ani de vechime.

Misu a fost sofer de troleibuz, apoi vatman, a venit chiar cu primul tramvai in Constanta dupa o luna de specializare la Bucuresti. „Am un frate in Constanta, mai mic cu 4 ani, dar nu ma mai viziteaza. Nu vreau sa zic cu rau, s-a cam degajat. Cand era mama in viata, mai venea”, spune Misu, dar nu ofteaza, nu da nici macar din maini a lehamite. Pur si simplu consemneaza detaliul asta, de parca ar fi biograful altei vieti.

Mai tarziu, mergand sa-i vizitam camera, Dinescu isi aminteste cum au venit odata doi polonezi la spital, cu o traducatoare, pentru a vedea cum stau lucrurile la Tichilesti. Doamna Eugenia, translatorul, este acum in Italia, de unde i-a trimis lui Misu niste flori. Iar Misu s-a bucurat, se bucura si acum, cand povesteste intamplarea cu glas ridicat pentru a acoperi melodia repetitiva a luminitelor de Craciun instalate pe perdeaua de la geam. Podeaua de lut e rece, patul o improvizatie din scanduri, camera asta nu s-ar califica nici macar pentru confort 3 in Bucuresti, dar Misu e bucuros sa vorbeasca, sa ne arate fotografii vechi, sa lase colindul electronic sa o tot ia de la capat.”Asa e-n prag de sarbatori”, si chiar asa e, te bucuri de vizita unor necunoscuti chiar daca fratele nu-ti mai raspunde la telefon. Chiar daca.

Mihai: N-am pensie si ma lupt. Am 24 de ani de vechime, iar acum nu pot sa … nici nu mai zic.

Nea Aurica: Nu ai varsta, ma, de aia.

Mihai: Am ramas ultima gaina.

 

II. Nea Aurica remarca: „Au pus mana pe Cioaca”

Aurelian Tuta este din Curtea de Arges, are 67 de ani si vorbeste cel mai putin dintre membrii Clubului leprosilor de la Tichilesti. A fost casatorit, a facut sase baieti, vreo trei sunt ospatari pe la Curtea de Arges, ba chiar si la Posada. Puncteaza, din cand in cand, lucrurile bune de aici, „nu e ca inainte”, „in 2009 am votat”, „acum avem cantina”, „maltezii au facut pavilioane” si sfarseste prin a exclama cu entuziasm, fara prea mare legatura cu discutia, „au pus mana pe Cioaca!”.

Nea Aurica, cum i se zice in colonie, a stat 20 de ani la Constanta, unde a lucrat pe tractor. Isi mai aminteste din perioada respectiva, anecdoctic, ca mai zicea cate unul pe camp „esti o lepra” si statea toata ziua sa se gandeasca de unde dracu’ stia ala de boala lui. Acum, insa, nea Aurica e bine, si dincolo de concluzia asta nu se trece, pentru ca nici nu e nevoie.

N-or fi venit astia cu urna lor mobila, dar la Tichilesti urmeaza sa se serveasca masa si poti sa-ti iei sufertasul in camera, sa te mai gandesti la ale tale. Peste dealuri or fi batalii politice pe viata si pe moarte, dar adevarul e ca iarna va veni la fel in curtea coloniei, asternandu-si disciplinata soldateii de zapada si obligandu-i pe leprosi sa taie mai des lemne, pentru a le arunca in gurile incinse ale sobelor.

 

Nea Aurica: Odata, am zis sa tin cu Argesu’ si am fost pe stadion cu Farul. Cand m-a luat unul voinic in spate si mi-a bagat una s-a dus dracu’ tot meciul. Am iesit binisor si-am plecat. Ala tinea cu Farul. De-atunci nu m-am mai ocupat sa ma duc la meciuri.

Mihai: Trebuie sa stii langa cine sa stai. Ca matale tii cu A, ala cu B si te lasa fara curent dupa aia. Pai ce, eu n-am patit asa odata?

 

III. N-ai murit? N-am murit!

La 48 de ani, Grigore Grigorov e cel mai tanar din leprozerie si, de departe, cel mai vorbarest si glumet bolnav de la Tichilesti. Grisa ar putea tine chiar un stand-up in Club, ar putea tine de fapt orice, dar doar cu mana dreapta. Stanga ii e infasurata intr-o manusa, pentru ca i-au cazut toate degetele si nu mai simte nimic cu ea. Nici frig, nici cald. Trebuie sa aiba grija de mana asta ca de un corp strain, a carui maltrarare nu-i produce nicio senzatie, desi face parte chiar din trupul sau si orice rau abatut asupra sa e un pericol pentru tot organismul.

Grisa a invatat insa sa se protejeze, e de 20 de ani aici si a mai fost la Tichilesti si inainte de Revolutie. Boala a debutat cand avea 13 ani, pur si simplu mana a inceput sa i se stranga, iar la finalul clasei a cincea parintii l-au dus la doctor. La spitalul din Tulcea s-au uitat la el ca la un extraterestru, il intepau cu acul in bratul bolnav si nu simtea nimic. Dupa alte saptamani petrecute la Bucuresti, in investigatii medicale, diagnosticul a devenit clar: lepra.

Grisa a venit patru ani la Tichilesti, a plecat, dar s-a intors dupa un deceniu de libertate pentru ca nu mai avea cum sa se sustina material. Mana nu il mai ajuta deloc, iar in constructii, unde lucra, asta era sinonim cu pensionarea. Grisa n-avea nici 30 de ani, ii placeau femeile si masinile – doua pasiuni de care nu s-a tratat –, dar lepra nu-ti ofera alternative. Alegerea a fost doar una: sa revina in curtea coloniei. Acum, optiunile sunt doar aici. Oferta nu pare sa fie, insa, o problema: „Da, imi place sa mai merg la femei. Ma duc la oras, scot banul si fac. De ce sa iau vita intreaga pentru o halca de carne?”.

Cinismul aparent al lui Grisa e perfect explicabil: „Cand eram mai tanar, minteam si eu ca am pierdut mana cand lucram la abric. Accident de munca. Pai, ce eram prost sa spun ca am lepra? Nicio femeie nu statea mai mult de trei luni cu mine. Fugeau mancand pamantul”.

Umorul sau mascheaza, insa, o realitate mai putin cosmetizata. „Unde sa pleci? Ce, te-asteapta cineva cu bratele deschise? Chiar daca ti-e neam … decat sa stai pacoste pe capul lor, mai bine dai un telefon, `da, sunt bine`, si aia e. Pe mine ma mai suna cate un var prin alianta, `mai, ce faci, n-ai murit?`, `n-am murit`”, suna verdictul. Din afara Tichilestiului, el pare dur, dar Grisa e la fel de imun precum mana sa in fata intemperiilor. Grijile sale sunt altele: sa fie fotografiat, de exemplu, langa masina, ca „m-am tot saturat sa vad numai curtea asta, sa pot sa zic dupa aia cand apar la ziar `uite, ma, am fost si om, dar am vandut-o`”.

Grisa: Aveam noi o sectie, da’ am scos-o, ce sa facem cu ea pentru patru-cinci insi? Urna mobila, daca vine, vine pentru doctori si cei care au buletinul pe spital. La referendum n-a venit.

Nea Aurica: Da’ in 2009, pentru presedinte, am votat!

Grisa: Pai atunci s-a putut si pe tren, si pe vapor, de ce sa nu se poate si la noi aici?

Nea Aurica: Pizda ma-sii!

 

CAZUISTICA

Predispusi genetic

Lepra este o boala contagioasa, oricine poate lua inca bacilul lui Hansen. Potrivit studiilor de specialitate, 95% din populatia globului este imuna natural la maladie. Cauzele exacte pentru care o persoana cu parinti sanatosi face lepra raman, inca, neelucidate. In Romania, doar doua cazuri noi de lepra au fost consemnate, dupa 1989. Statistica oficiala e, cel mai probabil, contrazisa de realitate. Multi bolnavi se trateaza acasa, carantina nu mai e o obligatie pentru ca medicamentele reduc la minim gradul de contagiozitate al bolii. Toti bolnavii de la Tichilesti au fost predispusi genetic, avand leprosi in familie.

„Sa scrieti ca Romania s-a purtat bine cu leprosii ei, are grija. Pai, Ungaria i-a trimis in Africa!”
Razvan Vasiliu, managerul Spitalului Tichilesti

 

SA UITI CA AI FOST OM ODATA

“Printul Reportajelor” i-a adus pe leprosi inapoi la Tichilesti

Anii `20. Anii Caii Victoriei si ai foxtrot-ului si chiar ai charleston-ului. Romania Mare si Cosmopolita. La Largeanca, langa Ismail, in Basarabia, Brunea-Fox, „Printul Reportajelor”, sta cinci zile printre leprosi. Scrie apoi un reportaj care va readuce leprozeria la Tichilesti – fusese mutata fiindca o bombardasera bulgarii in razboi! Puterea cuvantului la Fox a fost atat de mare incat a sensibilizat si opinia publica, si autoritatile.

Mizeria de la Largeanca era de neindurat. Un batran lepros ii spunea reporterului: „Domnule draga, daca te intorci la Bucuresti, spune-le sa-si faca pomana cu noi si sa ne intoarca la Tichilesti, in Tulcea, unde a mai fost acum zece ani o leprozerie. Acolo am fi fericiti. E mai fericit ca aci, este apa, sunt poame, poti sa te intinzi pe iarba, sa privesti la cer si sa uiti ca esti om, ca ai fost om odata!… La Tichilesti, ce bine ar fi!”.

 

AJUTOR

Maltezii

„Cine va ajuta?”, intrebam. Raspunsul cuprinde o paleta larga de nationalitati, olandezi, belgieni, chiar si japonezi! Nu stim noi oare ca insusi Jonathan Scheele a fost in vizita la Tichilesti si ca a baut vin din cana regretatului lepros Hristache Tatulea, intre timp trecut in lumea celor drepti? Ba stim. Un raspuns ne intriga: „Cel mai mult ne ajuta `maltezii`”. De fapt, „maltezii” sunt cavaleri din Ordinul Sfantului Lazar din Ierusalim, fondat in jurul anului 1100 pentru cavalerii templieri care se imbolnavisera de lepra.

 

DEZNADEJDEA

Cei care nu vor sa il blesteme pe Dumnezeu si sa moara

De ce am venit la Tichilesti, pana la urma? Lepra: tragica istorie are aceasta maladie, care distruge totul in om. De asta am venit: sa vedem daca poate sa ajunga pana la suflet, devorandu-l.

Si zice Scriptura: dupa aceea a fost lovit Iov cu lepra din talpile picioarelor si pana in crestetul capului! Si a luat Iov un ciob ca sa se scarpine, si sedea pe gunoi, afara din oras. Atunci nevasta lui a zis catre el: „Te tii mereu in statornicia ta? Blestema pe Dumnezeu si mori!“ . Dar Iov i-a raspuns: „Vorbesti cum ar vorbi una din femeile nebune! Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?“

In toate mileniile din urma, leprosilor li s-au luat chipurile, bratele, picioarele, au fost marginalizati, exclusi, inmormantati din timpul vietii.  De cate ori nu am scris noi, in patetice articole de ziar, cuvantul „deznadejdea“ pana acum? Habar n-aveam ce scriam!

Exodul, 4, 6-8. Minunile lui Moise: „Zis-a Domnul iarasi: `Baga-ti mana in san!`. Si cand a scos-o din san, iata mana lui era alba ca zapada de lepra.“ „Si i-a zis din nou Domnul: `Baga-ti iarasi mana in san!”. Si i-a scos-o din san, iata, era iar curata, ca tot trupul sau”. „`Daca nu te vor crede si nu vor asculta glasul semnului intai, te vor crede la savarsirea semnului al doilea“.

 

Cine chiar schimba Romania

Poate ajunge, deci, lepra la suflet, consumandu-l incet asa cum consuma partile de carne si oase ale omului? Am aflat cateva raspunsuri, poate chiar pe cele mai importante, in casa Ioanei Miscov, chiar langa Biserica Baptista din curtea leprozeriei. Ioana Miscov a venit la Tichilesti in 1941, impreuna cu mama sa, la randul ei bolnava de lepra. Biserica Baptista e aici din 1939.

Femeia are 83 de ani si nu se mai poate ridica din pat, are toate membrele mancate de boala. Deasupra ei, in camera minuscula incalzita de o soba darapanata, e un citat din Evanghelia dupa Ioan: „Eu sunt Invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai“. Langa ochiul de geam, care da chiar spre Biserica Baptista, un calendar de perete a incetat sa mai numere zilele, impotmolindu-se la luna noiembrie.

• La Tichilesti convietuiesc pasnic doua Biserici: Ortodoxa si Baptista. Ambele ii invata pe bolnavi ca Mantuitorul e mai generos. Pentru leprosii de la Tichilesti, mangaierea nu este, insa, doar in cer, ci si aici, pe Pamant, unde a luat chipul doctorului Razvan Vasiliu. Despre medic, bolnavii vorbesc asa cum se vorbeste despre sfinti (in pavilionul lui Mihai Dinescu am vazut poza doctorului – de pe vremea cand a fost prefect de Tulcea din partea PNTCD – la loc mare, pe perete, langa icoana).

Batrana a trait ce-a avut de trait aici, la Tichilesti, unde si-a ingropat mama, unde s-a casatorit cu un bolnav de lepra, Calin, unde a avut o fiica, Domnica. Sotul ei nu si-a vazut niciodata fata, a orbit in 1945 cu doua luni inainte sa se nasca. Boala nu i-a iertat ochii. Domnica locuieste cu mama ei, dar in duminica asta cu trupuri moarte si suflete vii e plecata la Tulcea. Are un fiu, Cosmin, care a studiat Cibernetica si sta in Bucuresti. Poza lui, alb-negru, e prinsa intr-o rama deasupra patului in care se prapadeste tanti Ioana.

Imobilizata la pat, incapabila sa apuce pana si lingura pentru a se hrani, Ioana Miscov se teme. Nu o spune, foloseste doar cuvantul „intristare”, dar se teme de moarte. Ce este frica de moarte? „O insingurare”. Ioanei Miscov i s-a luat totul, dar pana la suflet lepra nu a ajuns. Toti oamenii plang la fel.

Exista in fiecare reporter o piatra de hotar, cand lacrimile altora dor mai tare decat ale sale. O lasam pe Ioana Miscov plangand, parca pentru a se apara ea insasi de un insuportabil potop de sentimente. E mult prea nefericita ca sa se poata abtine: Ioana Miscov plange si asteapta sa sune Domnica sa ii spuna ca a ajuns cu bine la Tulcea.

Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?

 

EPILOG

„Mergeti si spuneti tuturor ca suntem bine“

La Tichilesti, casele bolnavilor seamana cu niste chilii. Intram, deci, sfiosi, in chilia domnului Ilarion, baptist si el, un batran din Basarabia care nici macar varsta nu si-o mai stie. Incearca sa isi spuna povestea, vrea sa zica unde si-a pierdut ochiul drept, cum a jucat la nunta, dar nu isi mai aminteste. Stiti cum e? Amintirile lui s-ar putea materializa in lucirea costumului de ginere din fotografia de deasupra patului, dar nici macar asta nu se intampla. Renunta, caci nu mai are putere.

Dintotdeauna a fost vesel, si-acum a ramas din el doar un zambet – lipsit de dantura, dar zambet: „Fiecare trece pana la batranete printr-o boala. A mea s-a intamplat sa fie lepra“. Isi rumega gandurile trist, stiind ca a fost infrant, dar si ca a luptat cu demnitate in toate razboaiele. La urma, batranul care seamana bine cu Petre Tutea, isi impreuneaza mainile pline de rani, ca pentru o alta rugaciune, si ne porunceste: „Mergeti si spuneti tuturor ca suntem bine“.

Plecam. Spunem „la revedere“, desi adevarul e ca la Tichilesti te duci cu teama si pleci cu sentimentul ca nu vrei sa mai revii vreodata. Suntem de-acum in satul Revarsarea si ne uitam tacuti la toate gunoaiele din rigole, de parca pe acolo ar curge insasi viata. Incepe sa se lase ceata si soarele, care se zbate sa existe in ziua asta de 9 decembrie, se pierde in pacla inutila.

Si i-a zis Iisus: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.

Biletul de voie

Termenul „leprozerie“ este desuet, fiindca presupune izolare. Cei 19 bolnavi de la Tichilesti pot insa oricand iesi de aici, cu un simplu bilet de voie semnat de doctorul Vasiliu. Pe hartie scrie ca sufera de „Maladia Hansen“. Mai pleaca, dar se intorc de fiecare data, caci ranile le pot oricand recidiva, au nevoie de ingrijiri si, oricum, alta viata nici nu mai cunosc.

In claustrarea ei, aceasta lume are o latura si mai obscura, pe care o intuim doar, ca in filmele lui Béla Tarr, ca in romanele lui Umberto Eco. Spitalul nu are nici macar ambulanta. Pe o coasta e una, abandonata, ajunsa acum doar o cochilie de metal ruginit pe care straluceste fals crucea rosie. Pe coama dealului, sus, e cimitirul. Si e precum in reportajul lui Brunea-Fox, tot mai multi morti, tot mai putine cruci. Casa in care am intalnit-o pe Ioana Miscov, vegheata de pisica ei grasa pe care o alinta Copilu`, este proprietatea fiicei Domnica. Ea e ultima dintre cei 16 copii nascuti in leprozerie.

Constructia cu doua odai pe care a cumparat-o acum multi ani tanti Ioana e chiar in capatul terenului leprozeriei. Proprietar de drept, pana in gardul casei, e Ministerului Sanatatii. De-acolo, mama Ioana si fiica Domnica sunt suverane. In vreme ce toti ceilalti bolnavi ocupa pavilioanele spitalului, cele doua sunt proprietare in colonie. E o ciudatenie demna de un scenariu al lui Roberto Benigni in care niste detinuti la Auschwitz ar cumpara o proprietate privata in interiorul lagarului de concentrare. Semn ca, in fieful teribil al singuratatii si uitarii, se cuibaresc mereu speranta si credinta.

Domnica Miscov e plecata la Tulcea, iar mama Ioana o asteapta plangand, in chilia sa in care pana si calendarul a renuntat sa-si mai masoare fortele cu timpul. Peste curtea cu gard jos, Biserica Baptista si colonia de leprosi te fac sa te gandesti la viata si la moarte, prinse intr-un tango care-si potriveste pasii sub ploile reci ale acestui 9 decembrie.

Nici nu e nevoie s-o intalnim pe Domnica. Stim ca ea va fi aici pana la sfarsit.

 

Nota: Acest articol a fost realizat in colaborare cu ziarul “Adevarul”. Editia tiparita a cotidianului de marti, 11 decembrie, gazduieste o varianta a reportajului. El poate fi citit si in editia electronica a publicatiei centrale, pe adevarul.ro